Boala psihica tine cont de religie, chiar daca religia nu tine cont de boala psihica

17 august 2017 16 comentarii

Boala psihica depresie religie abuz

Tragedia care s-a petrecut astazi in apropiere de Bucuresti unde o femeie insarcinata impreuna cu cei trei copii s-a aruncat in fata trenului aduce in atentie o problema pe cat de controversata, pe atat de ignorata: tine cont boala psihica de religia bolnavului? Raspunsul simplu, intuitiv, si in parte corect este ca religia nu reprezinta un factor determinant in declansarea unei tulburari psihice. Nuanta este una subtila si este intens exploatata de cei carora li se cer niste raspunsuri privind o tragedie in masura sa zdruncine intreaga societate, precum decizia femeii de a-si lua viata nu doar siesi, ci si copiilor ei. Ziarele deja raspandesc informatia potrivit careia femeia, in varsta de 30 de ani, era membra a Bisericii Adventiste. Ne putem astepta ca reactia oficiala a Bisericii sa fie una de totala dezangajare fata de un membru care, se va spune, are libertate deplina asupra hotararilor pe care le ia, fie ca tin de cumpararea unei masini sau de intentia de suicid. Va face, eventual, unele comentarii despre importanta tratarii depresiei cu ajutorul psihiatrului si al psihologului, subliniind ferm ca boala psihica nu este determinata de religia credinciosului si ca Biserica nu are control asupra sanatatii mentale a enoriasilor sai. Comunicatul va fi distribuit rapid, precis, enoriasii speriati la gandul ca poate au pacatuit intrebandu-se cum e posibil ca un „ales” sa fie in stare de-o asemenea fapta vor fi lamuriti, forfota interioara isi va pierde treptat intensitatea, linistea se va restabili, credinciosii vor reveni la ale lor, conducatorii la ale lor. E in natura lucrurilor sa se intample astfel.

Si totusi, tristul eveniment de astazi ridica niste intrebari care nu mai pot fi tinute sub obroc. Multi s-au straduit indelung sa indese sub pres aceste chestionari impiedicand reflectia, elaborarea si vindecarea unor suflete care s-au izbit, direct sau indirect, de realitatea zdrobitoare a bolii psihice. Fie ca e vorba de anxietate, depresie, schizofrenie, tulburare paranoida, bipolara sau perversiune, oamenii care au o tulburare psihiatrica sau au in jurul lor persoane cu astfel de tulburari, au nevoie sa inteleaga si sa dea un sens suferintei psihice. Sa inteleaga ca boala psihica nu reprezinta justitia divina impotriva pacatosului, nici vreo uneltire a duhurilor rele impotriva credinciosului si, mai ales, sa inteleaga ca tulburarea psihica nu se trateaza cu suc de patrunjel si lanturi de rugaciune. Boala psihica este o conditie medicala patologica si nu tine nici de vointa celui afectat, nici de credinta sau necredinta sa. Boala psihica trebuie tratata impreuna cu medicul psihiatru si cu psihoterapeutul insa, din pacate, in cele mai multe cazuri, ea este bagata sub pres(ul bisericii). Desigur, biserica si conducerea politica au treburi mult mai importante de rezolvat decat sa discute despre tentative de suicid sau abuz emotional. Una se ocupa cu tranzactia de suflete, cealalta cu tranzactia financiara. De cele mai multe ori se confunda intre ele.

Religia nu reprezinta un factor determinant in etiologia bolii psihice, insa ea devine un factor important in masura in care boala psihica este privita ca in Evul Mediu si in masura in care, mai ales in sectele fundamendaliste, este asociata fie cu lipsa reperelor morale (de aici se ajunge la vinovatie indusa si deci, favorizeaza declansarea tulburarii psihice in randul celor instabili emotional), fie cu suferinta imensa pe care divinitatea o „ingaduie” (si in acest caz orice chestionare, reflectie si ajutor medical si comunitar sunt stopate din fasa, daca nu chiar interzise).

Gasesc revoltatoare atitudinea unor secte de a recruta oameni bolnavi psihic sau vulnerabili emotional. Acesti oameni nu sunt stapani pe propria lor minte, nu sunt capabili sa ia decizii rationale sau sa aiba discernamant. Asta nu constituie o piedica in calea bisericilor de a boteza si a adauga, astfel, inca un numar la sirul lipsit de identitate de enoriasi. Gasesc actul de a boteza astfel de oameni aflati in suferinta si complet neajutorati unul pervers si profund distructiv pentru o persoana confuza si vulnerabila. Daca proaspatul recrut experimenteaza durere psihica sau se afla intr-o stare de saracie materiala se agata de orice speranta care il poate ajuta sa supravietuiasca. Daca vorbim despre o conditie psihiatrica, dupa scurta perioada de energie, speranta si gandire pozitiva pe care cineva o poate experimenta atunci cand se afiliaza unui crez religios, va urma, negresit, revenirea la realitate. Or aceasta revenire va fi cu atat mai zdrobitoare cu cat i s-a promis ca se va simti mai bine, ca viata lui se va imbogati, ca relatiile nu vor mai sta sub apasarea ambivalentei. Aceasta realitate carora unii incearca sa se sustraga si cad intr-o patologie si mai severa in care simtul realitatii este profund afectat, va lovi cu o furie extrema in moalele capului deja fragil si va incepe sa sape fagas catre concluzia ultima, aceea ca moartea constituie solutia finala.

Un sistem care perpetueaza ideea ca boala psihica este, in totalitate, in responsabilitatea celui afectat si care asociaza tulburarea emotionala cu vinovatia, rusinea, dezgustul, este un sistem nociv. De asemenea, o comunitate care declara ca este interesata de binele celuilalt si care, in acelasi timp, promoveaza ghetoizarea, ignoranta si chiar ura fata de cel diferit este o comunitate a carei existenta se sprijina pe mecanisme de functionare perverse. Aici nu mai este vorba despre „opium pentru mase” ci de fetisizare, ura de sine si ura fata de celalalt.

Cat despre actul femeii care a hotarat sa-si ia viata si sa traga dupa ea si pe cei trei copii mici, el reprezinta un gest extrem al unui om cu o suferinta psihica teribila. Un gest absurd, greu de inteles si dificil de elaborat. Reprezinta gestul unui om insingurat, cu un jug imposibil de dus, cu o viata care si-a pierdut pana si ultima picatura de licarire vitala. Dar noi, noi am ramas. Si inca putem decide sa traim si sa lucram in slujba vietii. Iar atunci cand esuam, sa cerem ajutor, un ajutor viu si real. Sa punem intrebari, sa reflectam, sa elaboram, sa dam un sens. Sa invatam si sa crestem. Caci aceasta este viata adevarata!

 

LATER EDIT: Conferinta Muntenia a trimis un comunicat extrem de prompt prin care spune ca femeia si sotul ei nu apartineau Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea.

Problemele ridicate in articol raman valabile, intrucat ele nu se refera doar la o situatie particulara, ci la practici si atitudini generale.

Filed under Editorial Tagged with , , ,

„Unde este Edi Constantinescu acela care cineva L-a vazut pe Dumnezeu?”

19 august 2016 30 comentarii

edi constantinescu jesus market john tampa

Proaspăt înfiinţata televiziune cu neverosimilul nume Jesus Market a difuzat recent un interviu cu Edi Constantinescu. Titlul emisiunii? Revelator şi… nu prea. Vom vedea în continuare de ce. Aşadar, titlul este Interviu Edi Constantinescu – Povestea unei vieţi dedicate adevărului. Deşi subiectul emisiunii sugerează că va comunica spectatorului o experienţă personală a cuiva în căutarea adevărului, întrebările moderatorului John Tampa seamănă cu un rechizitoriu. Sau cu un interogatoriu poliţienesc în care acuzatului îi sunt puse anumite întrebări-capcană care să-l trimită la zid şi să-l facă să mărturisească ceea ce vrea însuşi intervievatorul. În cazul interviului-rechizitoriu sus-menţionat curajul, prospeţimea minţii şi consistenţa răspunsurilor invitatului au făcut din emisiune una bogată şi foarte interesantă. Rămâne totuşi modul total neprofesionist din punct de vedere jurnalistic în care interviul a fost realizat şi, mai mult, manipularea psihologică degajată din întrebările moderatorului şi folosită cu scopul de a transmite unei anumite categorii de spectatori un anumit mesaj.

În conturarea reflecţiilor şi a analizei pe care le veţi citi aici, am fost inspirată de un articol al lui Victor Popescu pentru revista de psihanaliză Cafe Gradiva în care analizează un recent interviu TV cu fostul ministru al Sănătăţii, Patriciu Achimaş Cadariu, şi unde arată felul în care, prin răspunsurile sale, fostul ministru ocoleşte şi denaturează adevărul în cazul scandalului legat de infecţiile intraspitaliceşti din România (link aici către articol). În continuare, vom urmări punctual întrebările puse de John Tampa lui Edi – şi vă invit să reflectăm o clipă asupra lor. Menţionez că răspunsurile invitatului nu vor fi redate aici, însă le găsesc foarte faine şi cu adevărat inspiratoare pentru oricine le urmăreşte.

Moderatorul începe, bine pregătit pentru „discuţiile care le vom avea” (sic!), cu o experienţă personală avută de un tânăr a cărui viaţă a fost influenţată în urmă cu 20 de ani de Edi şi care astfel s-a hotărât să se convertească. Apoi, moderatorul lansează o primă întrebare:

El, acel tânăr, doreşte să ştie unde este Edi Constantinescu cel de acum 20 de ani,

şi, atenţie, continuarea,

ştii bine că astăzi eşti foarte controversat!

Avem, pe de-o parte, experienţa subiectivă a unui om, pe de alta este introdusă abrupt, pe post de argument (manipulativ), afirmaţia „azi eşti foarte controversat”. Atunci unde mai este acel tânăr cu experienţa lui subiectivă? Ca să nu mai menţionăm că tehnica jurnalistică a intervievatorului John Tampa este o catastrofă. Nu pui o întrebare al cărei răspuns se găseşte chiar în întrebare. Pentru că acest procedeu nu mai poate fi numit întrebare. Ori întrebi, ori sugerezi. Dar vom vedea că întreg interviul va cuprinde nenumărate asemenea exemple de întrebări cu răspunsul inclus.

Revenind deci la preocupările moderatorului John Tampa pentru viaţa dedicată adevărului a invitatului său, acesta mai face un pas şi pune o nouă întrebare, strâns legată de cea de mai sus, în care spune, citez,

Unde este Edi Constantinescu acela care cineva (sic!) L-a văzut pe Dumnezeu? Oamenii şi aceiaşi oameni care L-au văzut pe Dumnezeu, mulţi dintre ei nu-L mai văd pe Dumnezeu prin Edi Constantinescu!

Dincolo de preocuparea pentru traseul credinţei invitatului pe care întrebarea o sugerează în ciuda distorsiunilor ortografice „care este”, se ghiceşte deja un soi de pasiv-agresivitate la moderator care, după cum vom vedea, va creşte progresiv pe parcursul interviului.

Urmează o serie de întrebări la care vă solicit atenţia în mod deosebit pentru a vedea încotro duc ele.

Poţi să ne spui un pic despre familia ta? Despre părinţii tăi?

Invitatul răspunde adecvat. Apoi,

Relaţia ta familiară (sic!), ce ne poţi spune despre ea?

Pronumele personale la dativ „îmi” (vorbeşti), „ne” (poţi spune), „lui” (tânărului) pun o distanţă între moderator care este reprezentantul emisiunii, deci al televiziunii, deci al publicului-ţintă urmărit de aceasta, şi invitat. Dar nu este vorba doar de o distanţare (intenţionat sugerată astfel), ci şi de o superioritate sugerată prin „noi” în contrast cu „tine”, noi care îţi punem întrebări, tu care trebuie să răspunzi.

Şi, insidios,

Ce ne poţi spune de copil, de A.?

Invitatul înţelege unde bate întrebarea şi răspunde clar: „este ateu”.

Apoi artileria grea:

E ateu… ce crezi că l-a făcut să ia această decizie?

urmată de

E ceva de care eşti mândru? E ceva care ai ajutat (sic!) lucrul acela? Să devină ateu?

apoi

Crezi că acest lucru te-a afectat pe tine şi vederile tale?

Şi cu aceste întrebări-atac se termină prima parte a emisiunii-interogatoriu. Concluzia pentru spectatorul din publicul-ţintă? Evidentă…

Dar cum perversitatea unei anchete orwelliene deghizată într-un interviu TV (interesant că şi Edi a menţionat acest tip de procedură în emisiunea în discuţie) nu cunoaşte limite, după ce am aflat detalii „lămuritoare” despre viaţa personală a invitatului, să aflăm cum stă şi cu punctele fierbinţi ale doctrinei. Este chestionat în legătură cu subiecte incitante pentru cei care au fost avertizaţi de ereziile oxigenaţilor, precum Sabatul, evoluţionismul, credinţa în Dumnezeu şi Iisus, Vechiul Testament şi Moise, Ellen White şi ştiinţa. Iată introducerea „foarte jurnalistică” a acestei a doua părţi a emisiunii:

Sunt foarte multe discuţii în culise care spun că „l-am auzit pe Edi şi nu contează ce mănânci, nu contează ce zi ţii”. Şi totuşi, în Biserica Adventistă acestea au fost unele din punctele principale…

Ce se sugerează, de fapt? Dacă în BAZS acestea sunt puncte principale din doctrină şi oamenii au auzit că tu spui că nu contează ce mănânci sau ce zi ţii, atunci ce rezultă referitor la statutul tău de membru?… Păi aici este o contradicţie, nu-i aşa? Din nefericire pentru întrebarea-capcană, invitatul a dizolvat falsa contradicţie apelând la argumente din teologia lui Pavel.

A se observa şi tirul împrăştiat al unor întrebări, dar care au o agendă bine respectată:

Ce poţi să-mi spui despre Creaţiune, despre Adam şi Eva?

Care crezi că e esenţa creştinismului?

Dacă spui că Iisus e esenţa, unde e locul lui Moise?

Este o incertitudine aici… a credinţei tale. Deci dacă Iisus există sau nu. Are Iisus un rol în viaţa ta? Pentru că uitându-ne pe blogurile tale, mulţi dintre fraţii noştri îşi dau seama că tu nu crezi în Dumnezeu. Explică-ne unde este Iisus al tău!

şi

Ajută-ne să înţelegem în ce Dumnezeu crezi tu.

Şi Edi l-a ajutat.

Se pare că te-ai schimbat, ai progresat. Unde mai e Sabatul pentru tine? Sabatul de acum 30 de ani?

Alt atac:

Mulţi dintre prietenii şi colegii tăi ne spun că biserica este astăzi unde este pentru că a fost forţată de tine, de gândurile tale.

Dar UNDE este astăzi biserica? Moderatorul lasă spectatorul să proiecteze după bunul plac.

Şi ne apropiem deja de încheiere, iar moderatorul se pregăteşte de un final telenovelistic cu o întrebare care nu mai necesită nici un fel de analiză:

Cu cunoştinţa (sic!) care (sic!) o ai acum şi cu imaginea de Dumnezeu astăzi, ce ai face diferit din ceea ce ai făcut până acum?

Răspunsul cred că a fost unul neaşteptat pentru că nu a vizat regrete pe care probabil că le anticipa moderatorul atunci cand a premeditat întrebarea. În final, întrebat încotro merge Edi Constantinescu, primeşte din nou un răspuns descreţitor de frunţi: „unde se duc toţi oamenii de la o vârstă înainte”. Apoi, când invitatul concluzionează conform experienţei sale că, în interiorul bisericii se vede un provocator, iar în afara ei un ghid spiritual, moderatorul încheie apoteotic în limbaj de lemn din scaunul său olimpian de televiziune:

Îmi doresc ca Dumnezeu să lucreze cu tine, nu doar ca provocator, ci şi ca ghid spiritual în interiorul bisericii.

Iată finalul interviului-rechizitoriu. J(urnalism) Market. Care este.

 

Urmăriţi interviul video aici

Filed under Editorial Tagged with ,

De la „mâini înzestrate” la minţi zdruncinate

12 noiembrie 2015 50 comentarii

Un om care candidează pentru preşedinţia SUA se expune, în mod automat şi asumat, luminii reflectoarelor. Ne amintim din recentul serial House of Cards că un politician care aspiră la primul loc în stat joacă un dublu rol: de victimă şi de agresor. Victimă faţă de hienele din massmedia care sapă după orice aspect intim care ar putea să-i prejudicieze imaginea sau, dimpotrivă, să-l propulseze mai sus în poziţia de candidat; agresor în raport cu oponenţii săi, în principal cu cei politici. Într-o astfel de schemă a intrat şi doctorul Ben Carson atunci când a hotărât să lupte pentru locul de cel mai puternic om din stat. Şi poate din lume.

Multe discuţii şi reflecţii interesante a generat această candidatură şi pe acest forum. Aşa cum era de aşteptat, s-au punctat îndeosebi aspecte legate de backgroundul religios al lui Carson, de contradicţiile doctrinare specifice cultului din care face parte, de implicaţiile pe care le are candidatura lui asupra viitorului adventismului. În ceea ce-l priveşte, morţii au început sa fie dezgropaţi, fantomele trecutului au început să bântuie din nou. Cei cu ochii deschişi care au sau au avut vreo legătură cu denominaţiunea religioasă pe care Carson o reprezintă şi care citesc presa manifestă, în general, două atitudini: fie de negare (atunci când citesc despre Carson lucruri care lezează propriul lor narcisism cultic), fie de superioritate ce frizează megalomania (când văd în Carson un profet, cel de pe urmă, ultimul, singurul etc.). Între informaţiile (şi dezinformările, fireşte) care circulă zilele astea, câteva mi-au atras atenţia în mod special. Ele fac trimitere la unele aspecte psihologice şi psihopatologice regăsite în personalitatea lui Carson. Sigur, ar fi foarte hazardat să punem diagnostice pe baza unor informaţii divulgate în presă. De aceea propun ca, ceea ce va fi citit în continuare, să fie văzut drept un experiment de gândire clinică! Citește mai mult din acest articol

Filed under Editorial Tagged with , ,

Sfarsitul veacului traim: propaganda prin muzica si cultul mortii

10 octombrie 2014 13 comentarii

Dacă doreşti să alini pe cel în suferinţă, să îl înspăimânţi pe cel fericit, să-l încurajezi pe cel deznădăjduit, să-i calmezi pasiunile celui stăpânit de ele sau să-l domoleşti pe cel însetat după ură, şi cine i-ar putea numi pe toţi aceşti stăpânitori ai sufletului uman – emoţiile, atitudinile şi sentimentele care îl duc pe om spre rău sau spre bine – ce mijloc mai eficace decât muzica ai găsi? [Martin Luther în Preface to Georg Rhau’s Symphoniae iucindae (1538)]

Cuvintele lui Luther de la început de secol XVI deschideau calea unei conştietizări de care, de atunci, s-au servit guverne, religii, mişcări culturale şi sociale: muzica este unul dintre instrumentele cele mai eficiente de persuasiune a maselor. Aflată la graniţa dintre real şi simbolic, muzicii îi este atribuit rolul de exprimare a simbolismului transcendental prin intermediul acestei arte. Muzica este un canal de comunicare al voinţei divine şi, mai puţin recunoscut, al voinţei umane.

Dacă ne gândim la contextul Reformaţiunii şi la provocările îndrăzneţe propuse de Luther, sigur, folosirea muzicii ca instrument de manipulare a maselor este o idee cât se poate de inovatoare şi utilă. Dacă însă ne gândim la felul în care muzica a fost folosită în propaganda nazistă, apoi în cea comunistă, ne gândim că ea a devenit, cu repeziciune, o unealtă în mâna diavolului. Până să hotărâm însă care divinitate se foloseşte cu succes de muzică şi prin ce mijloace o face, să nu uităm totuşi că, înainte de toate, muzica este o unealtă a Omului. Pentru mine personal, drumul către această constatare a fost dificil şi dureros. Odată însă acceptat acest adevăr, am descoperit că în spatele Imnurilor atât de mult iubite şi-atât de mult disputate (!) se află un conţinut predominant mortifer. De la cântările de speranţă până la cântările cu mesaj apocaliptic te surprinde, dacă reuşeşti să te detaşezi afectiv suficient de mult, acest mesaj constat morbid al unei realităţi care nu este o realitate vie, nu este o realitate dinamică, ci este vorba despre un spaţiu şi un timp suspendate, în care gândurile şi afectele sunt suspendate (pe vecie?!?), o lume de făpturi tâmpe, de cadavre ambulante, de fiinţe care nu cresc. Toate aceste caracteristici ţin de ceea ce psihanaliza numeşte pulsiune de moarte, adică de acea parte din noi care ţine de agresivitate şi de distrugere. Pulsiunea este un concept aflat la limita dintre somatic şi psihic, este motorul întregii noastre vieţi psihice. Freud descoperă două pulsiuni prezente în structura aparatului psihic: cea de viaţă şi cea de moarte. Ele sunt prezente de la începutul vieţii. Ceea ce dă amprenta psihopatologică, cea a suferinţei, este prevalenţa pulsiunii de moarte în faţa pulsiunii de viaţă.

Afirmaţiile făcute mai sus pot părea greu de acceptat decă vrem să aducem argumentul „mesajului speranţei” atât de invocat în muzica creştină. Acest argument se pare, însă, că e valabil doar pentru acei oameni obişnuiţi cu această muzică. Am fost foarte surprinsă când un ne-membru, văzându-mă jubilând în timp ce ascultam frumoasa voce a unei fetiţe interpretând Lumea noastră nu-i Paradisul – una dintre piesele preferate ale copiilor! – mi-a spus, pe un ton grav, că nu a auzit vreodată o melodie cu un mesaj mai mortifer. Sigur, de aici până la comparaţia cu imnurile propagandistice din perioada comunistă nu a fost cale lungă. Avea dreptate.

923996

Adventismul s-a născut, aşa cum s-au născut şi alte religii şi aşa cum Edi a adus în atenţie atât de elocvent în discuţiile sale din ultima vreme, ca rezultat al unei traume. Trauma care a dat naştere adventismului a ţinut de un sfârşit (de Sfârşit) şi de o dezamăgire (Marea Dezamăgire). Pentru ca o traumă să fie vindecată e nevoie, înainte de toate, ca ea să fie recunoscută şi acceptată ca traumă. Impresia mea este că nu a fost recunoscută ca atare. Prin urmare, acest cult al Sfârşitului, precum şi durerea dezamăgirii au luat două forme. Sfârşitul – care nu a avut loc atunci când fusese hotărât – s-a multiplicat, la nesfârşit, într-o multitudine de sfârşituri, de idei obsesive şi ritualuri privind ameninţarea sfârşitului. Trăim „Sfârşitul veacului, cu ură lupte şi război” de peste 100 de ani. Practic, trăim cu acest Sfârşit încă de la naştere, cu acest sfârşit care nu lasă loc nici creşterii, nici vieţuirii şi, paradoxal, nici morţii. Este vorba despre pulsiunea de moarte la lucru transformată într-un cult mortifer, într-un cult al morţii. Durerea dezamăgirii sau mai bine spus refularea acestei dureri a dus către o atitudine contrară: o apărare maniacală în faţa ameninţării depresive, apărare manifestată printr-un fals extaz şi o falsă speranţă. Nu e de mirare, dacă acceptăm această ipoteză, că mulţi dintre oamenii religioşi suferă patologii din două mari sfere: perversiuni şi depresie. Perversul nu se poate bucura (sau nu are voie să se bucure!) de plăcerea vieţii pe care o oferă sexualitatea genitală, adică sexualitatea matură. Perversul este un veşnic copil în căutare de plăceri temporare şi parţiale. Copilul caută aceste plăceri – şi este normal să o facă – tocmai pentru că accesul la sexualitatea completă îi este amânat până în perioada adolescenţei. Perversul nu poate ajunge la plăcerea actului sexual matur finalizat prin intermediul orgasmului genital. Pe de altă parte, nici depresivul nu se poate bucura de viaţă pentru că îşi neagă impulsurile agresive şi distructive. Când „eşti pe calea mântuirii” aceste sentimente, foarte umane de altfel, îţi sunt refuzate. Refugiul este boala, iar depresia, prin excelenţă, înseamnă întoarcerea sentimentelor agresive rezervate persoanelor din exterior înlăuntrul bolnavului. Nu îţi este permis să simţi ură faţă de semenul tău, prin urmare, ura se întoarce împotriva ta. Cei interesaţi de această dinamică fascinantă a depresiei şi melancoliei, pot citi articolul foarte grăitor al lui Freud din 1915, Doliu şi melancolie.

Marele teoretician, psihiatru şi psihanalist Jacques Lacan, în stilu-i şugubăţ, făcea o afirmaţie foarte tricky:

Cum am putea suporta viaţa dacă n-ar exista moarte?

Problema este că unii nu suportă nici viaţa, ei perpetuează moartea prin viaţă. Ei sunt aşteptătorii pasivi ce se închină morţii, ce cântă moartea. Ei nu mai cresc, ei privesc în gol, ei se simt deznădăjduiţi, ei au fost copleşiţi de o dezamăgire perpetuă şi nu îşi dau voie să simtă această durere. Ei trăiesc într-o spirală mortiferă în care pulsiunea de moarte, alături de agentul său credincios, compulsia la repetiţie este unicul şi adevăratul dumnezeu. Unde este Evanghelia aici? A murit de mult.

Filed under Editorial Tagged with , , , , , , , , , , ,

Noah (2014), Darren Aronofsky: angoase primitive 3D

17 aprilie 2014 39 comentarii

Un film care pentru conservatorul religios, literalist si dogmatic nu va constitui decat o profanare adusa unui ‘adevar vesnic’ – cel al Potopului Universal. Il vor revolta dibaciile hollywoodiene si 3D ale lui Aronofsky neconforme cu textul biblic, dar va jubila la ideea, foarte clar subliniata in discursul cinematografic, existentei unei Vointe Divine omnipotente careia omul trebuie sa i se supuna cu orice pret. Un film despre care conservatorul religios va sustine negresit ca il deranjeaza dar care, in ascuns, ii va produce juisanta pe care doar fantasmele sadice reprimate i-o pot asigura.

Pentru ceilalti, ‘Noah‘ va consemna istoria unei ere postindustriale si postecologiste in care Pamantul, inevitabil, va ajunge la autoanihilare. Pe aceata planeta stearpa, parasita de Creatorul care nu raspunde niciodata, alienarea psihica este ultimul si singurul refugiu al omului. Constitutia psihica a profetului (Noe) nu este departe de cea a unui om suferind de halucinatii si deliruri. Ideea deliranta predominanta, aceea de a se supune cu orice cost unei Vointe Divine tiranice, invadeaza intreaga personalitate a personajului principal si il mana catre excluderea din cercul familial si cel social. Cu toate ca reuseste sa crute viata urmasilor sai, angoasa depresiva ii va alimenta alcoolismul si il va haitui mult dupa retragerea apelor Potopului in tinutul dorit un nou Eden.

Razele curcubeului apar cand Noe reuseste sa mai slabeasca din fraiele vinovatiei chinuitoare izvorate din sentimentul ca a suferit un esec definitiv in relatie cu ceea ce credea ca e planul divin si sa incerce reconcilierea cu familia. In fata unei astfel de iubiri, umane in esenta, Vointei Divine nu-i ramane de ales decat adaptarea.

Filed under Editorial Tagged with , , ,

Hannah Arendt: „A încerca să înţelegi nu este acelaşi lucru cu a ierta!”

24 mai 2013 2 comentarii

Mai jos citiţi articolul care a apărut aseară în revista online Cafe Gradiva, publicaţie dragă mie în care deţin o rubrică săptămânală, articol ce face referire la un film mult aşteptat care intră de azi în cinematografele din România şi pe care îl foarte recomand – Hannah Arendt regizat de Margarethe von Trotta. Recomand şi cartea care a stat la baza filmului, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului scrisă de Hannah Arendt, carte care, în ceea ce mă priveşte, m-a influenţat mult şi m-a învăţat cum să gândesc un eveniment cum e cel referitor la genocidul evreilor. Deasemenea, lectura acestei cărţi m-a făcut să înţeleg contribuţia esenţială pe care au avut-o liderii evrei în masacrarea propriului popor. M-a făcut să înţeleg cum se răsfrâng implicaţiile unui regim totalitarist asupra personalităţii oamenilor. Şi, chiar mai mult, m-a făcut doritoare să aflu informaţii veridice asupra unui aspect dificil şi ascuns din istoria AZS din România: colaborarea liderilor azs cu Securitatea. Iată reflecţiile mele asupra filmului şi cărţii:

„Legea Celor Zece Porunci dată lui Moise pe Muntele Sinai şi ale cărei percepte sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi poate fi considerată un îndreptar de moralitate adresat unui popor evreu abia ieşit din robia egipteană, idolatru şi căutător de senzaţii tari, senzaţii şi miracole de care divinitatea nu făcuse rabat în relaţia cu poporul ales.

Această Lege avea meritul de a distinge binele de rău, răul fiind semnalat, întotdeauna, printr-o negaţie (Să nu ucizi!, Să nu furi! etc.). Şi cum bine se ştie că, încă de la apariţia păcatului originar, orice imperativ care începe cu „să nu” tinde să fie încălcat tocmai din cauza ispitei de a fi încălcat, răul a ajuns să fie definit printr-o caracteristică indubitabilă – ispita.

În guvernarea celui de-al Treilea Reich, răul, explică Hannah Arendt, şi-a pierdut calitatea prin care majoritatea oamenilor îl recunosc, aceea a ispitei. Dacă într-o ţară civilizată legea ţine cont de conştiinţa fiecărui cetăţean al cărei glas se presupune că îndeamnă la Să nu ucizi!, legea teritoriilor peste care Hitler stăpânea cerea ca glasul conştiinţei să îi spună fiecăruia Vei ucide!. Probabil că în perioada amintită, mulţi dintre germani şi nazişti, dacă nu chiar majoritatea lor, fuseseră tentaţi să nu ucidă, să nu permită ca vecinii lor evrei să fie masacraţi, să nu ajungă să-i trimită la pieire, mai mult sau mai puţin conştienţi de acest fapt, doar pentru nişte beneficii temporare, însă, conform aprecierilor lui Arendt,

Dumnezeu ştie cum, ei reuşiseră să reziste tentaţiei. Citește mai mult din acest articol

Filed under Editorial Tagged with , , ,

Revolta Fiului Risipitor şi pocăinţa ca rezultat al compulsiei la repetiţie

13 mai 2013 20 comentarii

Una dintre cele mai răsunătoare pilde pe care creştinismul îşi fundamentează teologia pocăinţei autentice este Pilda Fiului Risipitor. Fie că te identifici cu afurisitul de fiu mic, fie că te identifici cu fiul cel mare a cărui notă definitorie este auto-victimizarea, scenariul final va pune în lumină trăsăturile părintelui: fiul reintră în graţiile tatălui cel milostiv, iertător, transparent bucuros atunci când integritatea familială intră pe făgaşuri normale. Figura tatălui ca despot oriental este spulberată de figura tatălui modern ce mânuieşte şi gestionează cu fineţe cunoştinţe de psihologie a adolescentului – căutător rebel al afirmării de sine. Figura fiului cel mic, aparent distorsionată de revolta şi plecarea de-acasă, este una foarte avantajoasă pentru cei ce caută pocăinţă acolo unde poate ea nici nu se găseşte de fapt. O figură a unui copil ce subminează autoritatea tatălui, îşi revendică partea de moştenire, ajunge să trăiască pe cont propriu, eşuează în toate planurile sale, se întoarce în casa părintească plin de vină (pentru actele nesăbuite săvârşite) şi plin de recunoştinţă pentru tatăl care nu doar că nu-l acuză pentru furtuna sa emoţională a cărei finalitate a constituit-o ograda porcilor, ba chiar pregăteşte un ospăţ în cinstea fiului „pierdut” şi „reîntors”. Figura fiului cel mare, umbrită de conflictul între ceilalţi doi protagonişti şi intenţionat pusă deoparte de interpreţi iscusiţi care cred că şi ei, asemenea fiului cel mare, au slujit tatălui toată viaţa tatălui fără ca acesta să dea vreun semn că i-ar păsa de fidelitatea lor, este şi ea redusă, în final, la relaţia cu figura parentală. Aşadar, povestea culminează cu un happy-end (deşi ştim prea bine că finalul pildei este deschis), aşa cum orice experienţă a pocăinţei se cuvine a culmina.

Propun în continuare un punct de vedere al unei interpretări axate pe fiul cel mic (mai puţin pe tată) din perspectiva dinamicii legăturilor intrafamiliale şi a conţinutului (moştenirii) psihic (e) transmis dinspre figura parentală înspre copil. Conform interpretării unanim acceptate, revolta fiului cel mic şi dorinţa de a pleca de acasă este un semn al rebeliunii, neascultării şi îngâmfării omului care părăseşte „staulul” şi orbecăie în bezna lumii fără-de-dumnezeu, semn ce ar merita aspru sancţionat. Viziune foarte confortabilă pentru noi. Însă, dorinţa fiului de a pleca de acasă şi de a deveni autonom poate reprezenta, şi probabil chiar reprezintă, semnul maturizării tânărului adult. Maturizare deloc uşor de dobândit în contextul în care „tatăl” şi „fratele cel mare” asigură toate cele necesare traiului în interiorul „staulului”. Mai mult, mă încumet să afirm că plecarea de acasă a fiului nu este doar un pas către maturizare, ci este un semn al sănătăţii mintale, al dezvoltării psihice şi al încercării dobândirii propriei identităţi. Plecarea fiului de acasă şi aşa-zisa revoltă pot însemna, deasemenea, încercarea de a depăşi un scenariu psihic inconştient, repetitiv şi vicios. Pentru a înţelege mai bine cele afirmate, voi apela la un concept teoretic psihanalitic introdus de Freud şi dezvoltat de precursorii lui, concept ce clarifică o realitate psihică extrem de importantă.

Inconştientul omului se supune unei singure legi, lege definită de ceea ce se numeşte compulsie la repetiţie. Compulsia la repetiţie desemnează, conform definiţiei date de Vocabularul psihanalizei (Jean Laplanche, J.B. Pontalis), un proces incoercibil şi de origine inconştientă, prin care subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute, repetând astfel experienţe vechi, fără a-şi aminti de prototipul lor; dimpotrivă, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate. Aşadar, întreaga noastră activitate psihică este subsumată acestei tendinţe de a repeta. Desigur, e dificil de văzut limpede repetiţie acolo unde, aparent, ea nu există. Situaţiile în care se găseşte un om în diferite etape ale vieţii par destul de diferite, nu-i aşa? La o analiză mai atentă însă, această repetiţie inevitabilă poate fi depistată în multiplele ei deformări cu rol de a o deghiza şi, deci, de a o perpetua. Definiţia mai spune că aceste repetiţii duc către suferinţă (situaţii neplăcute). E important de semnalat în acest punct că ceea ce e neplăcut pentru viaţa conştientă (de pildă un simptom), poate fi plăcut pentru viaţa inconştientă a cărei dinamică este dată de tendinţa de a repeta, niciodată de a creşte şi a se dezvolta. Pe acest paradox greu de înţeles dat de cuplul plăcere-neplăcere se structurează întregul mecanism de funcţionare psihic şi comportamentele umane.

Revenind la fiul cel mic, putem afirma acum că decizia de a pleca e modul său de a transmite că vrea să rupă lanţul unei repetiţii compulsive ce a fost transmis din generaţie în generaţie. Foarte sanogenă decizia conştientă, însă problemele abia de-acum încep. Odată ajuns în lumea largă, înarmat cu entuziasm juvenil şi cu o moştenire bănoasă deloc de lepădat, fiului îi este imposibil să se adapteze acestei lumi noi şi total necunoscute lui. Risipirea averii nu înseamnă neapărat pedeapsa consecinţă a răzvrătirii faţă de tată, risipirea traduce mai degrabă un comportament ale cărui origini se găsesc încă din viaţa trăită în căminul părintesc. Traduce o imposibilitate de adaptare la o existenţă deloc familiară pentru care nu era pregătit. Reîntoarcerea fiului traduce o eşuare a dezvoltării sale, un pas înapoi, o regresie, nu un pas înainte către progres.

Oare nu tot aşa se întâmplă cu membrii născuţi în Biserică care hotărăsc, într-o bună zi, să treacă hotarele unui spaţiu destul de confortabil în care nu există nici îndoieli, nici hăituieli metafizice şi în care  o vinovăţie destul de conştiincios declarată e echivalentă cu mântuirea veşnică? Oare nu tot aşa, acei membri care părăsesc comunitatea-mamă şi ajung în lumea largă devin nişte inadaptaţi a căror imaturitatea cultivată le provoacă grave leziuni? Oare nu asemenea fiului celui mic, în urma unei experienţe eşuate de maturizare devenită una traumatică, unii se întorc în sânul bisericii purtând o vină ce nici măcar ospăţul dat în cinstea lor nu-i mai poate face să se simtă fii cu adevărat? Oare nu acest act de reîntoarcere spăşită (regresie la un grad de dezvoltare anterior, cum spune psihanaliza) este definit drept pocăinţă autentică? Adevărul este că acest proces nu este nimic altceva decât tendinţa inconştientului de a repeta şi de a se opune dezvoltării; nu este altceva decât compulsie la repetiţie. Deşi, aşa cum bine spunea definiţia, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate.

Ce l-a făcut pe fiu să eşueze în încercarea lui de adaptare la lumea exterioară? Tocmai… moştenirea cerută şi lipsa conştientizării că o moştenire familială (psihică) nu se risipeşte atât de uşor pe cât se crede.

Cât despre gestul tatălui de a-i oferi fiului reîntors haina sa şi inelul său, ce tată nu s-ar bucura să ştie că perpetuarea familială, în toate formele ei, este conservată? În fond, aşa cum îmi semnala cineva, şi comuniştii ofereau simpatii demne doar de carnetul de partid celor ce  nu se aflau neapărat în „staul” dar puteau contribui la propăşirea comunismului (vezi cazul lui Mihail Sadoveanu) – bine-cunoscuţii „tovarăşi de drum”.

Filed under Editorial Tagged with , , ,

O critică la adresa seductivității Budismului

30 martie 2012 32 comentarii

Urmărind ultima emisiune, mi-am amintit de un fragment pe care l-am citit acum ceva vreme, fragment ce se potrivește mănușă cu subiectul discuției lui Edi. Citatul propus aparține filosofului Slavoj Žižek și constituie o critică adusă budismului, curent a cărui seductivitate face din ce în ce mai multe victime. Precizez că textul este unul stufos, destul de greoi, dar care merită din plin atenția cititorului. Bold-uirile îmi aparțin.

”Chesterton also correctly linked this dark core of Christianity to the opposition between Inside (the immersion in inner Truth) and Outside (the traumatic encounter with Truth): “The Buddhist is looking with a peculiar intentness inwards.The Christian is staring with a frantic intentness outwards.” Here he is referring to the wellknown difference between the way the Buddha is represented in paintings and statues, with his benevolently peaceful gaze, and the way Christian saints are usually represented, with an intense, almost paranoiac, ecstatically transfixed gaze.This “Buddha’s gaze” is often evoked as a possible antidote to the Western aggressive-paranoiac gaze, a gaze which aims at total control, and is always alert, on the lookout for some lurking threat: in the Buddha, we find a benevolently withdrawn gaze which simply lets things be, abandoning the urge to control them. However, although the message of Buddhism is one of inner peace, an odd detail in the act of consecration of the Buddha’s statues throws a strange light on this peace. This act of consecration consists of painting the eyes of the Buddha.While painting these eyes, the artist cannot look the statue in the face, but works with his back to it, painting sideways or over his shoulder using a mirror, which catches the gaze of the image he is bringing to life. Once he has finished his work, he now has a dangerous gaze himself, and is led away blindfolded. The blindfold is removed only after his eyes can fall on something that he then symbolically destroys. As Gombrich dryly points out, “The spirit of this ceremony cannot be reconciled with Buddhist doctrine, so no one tries to do so.” But isn’t the key precisely this bizarre heterogeneity? The fact that for the temperate and pacifying reality of the Buddhist universe to function, the horrifying, malevolent gaze has to be symbolically excluded. The evil eye has to be tamed. Is not this ritual an “empirical” proof that the Buddhist experience of the peace of nirvana is not the ultimate fact, that something has to be when east meets west excluded in order for us to attain this peace, namely, the Other’s gaze? Another indication that the “Lacanian” evil gaze posing a threat to the subject is not just an ideological hypostasis of the Western attitude of control and domination, but something that is operative also in Eastern cultures. This excluded dimension is ultimately that of the act. What, then, is an act, grounded in the abyss of a free decision?

Recall C. S. Lewis’s description of his religious choice from Surprised by Joy—what makes it so irresistibly delicious is the author’s matter of- fact “English” skeptical style, far removed from the usual pathetic narratives of mystical rapture. C. S. Lewis’s description of the act thus deftly avoids any ecstatic pathos in the usual style of Saint Teresa, any multiple-orgasmic penetrations by angels or God: it is not that, in the divine mystical experience,we step out (in ex-stasis) of our normal experience of reality: it is this “normal” experience which is “ex-static” (Heidegger), in which we are thrown outside into entities, and the mystical experience signals the withdrawal from this ecstasy. Citește mai mult din acest articol

Filed under Editorial

Vina iubirii: Iubirea Lui e MULT prea mare

12 ianuarie 2012 221 comentarii

De Sărbători, am ocazia să merg la biserică în orașul meu natal, unde întâlnesc prezența unei persoane admirabile, pe care eu o respect mult (e unul dintre foarte puținii oameni pe care eu îi respect mult). Relația mea cu persoana în discuție este una profundă în sensul că deși aparent ne vedem foarte rar și ne vorbim extrem de puțin, între noi plutește un soi de reciprocitate pe care ne-o mascăm prin vorbe ironice aduse unul altuia, vorbe care însă nu deranjează, ci dimpotrivă. Așadar, merg acasă și-l întâlnesc pe acest om. Îl salut, ca de fiecare dată în stilu-ne ștrengăresc, și primesc din partea lui o privire categorică și-o replică tăioasă: ”Te-ai dat cu dușmanul!”. Neînțelegând unde bate afirmația lui și îndoindu-mă de faptul că omul ar fi internaut, îl întreb: ”Ce vreți să spuneți?”. Prefăcându-se puțin contrariat de întrebarea mea, răspunde: ”Scrii pe site-ul ăla, ăăă…” (părea că-i uitase numele). ”Oxigen – spun eu! Dar de unde știți?” ”Păi doar nu publici sub masă…!”. Nu mai țin minte ce am răspuns, dar, în orice caz, nu am vorbit despre lucrurile care mă interesau pe mine cu adevărat: de ce asociază acest spațiu cu ”dușmanul” (deși am niște bănuieli, hehe) și, în consecință, de ce încă îl frecventează. În schimb, senzația care a persistat în mine după această scurtă întâmplare a fost una de surprindere – nu m-aș fi gândit că persoana respectivă, care e un intelectual (aparent) conservator, ar vizita spațiul ăsta atât de conștiincios încât să remarce postările mele aici (care nu sunt multe la număr) – îmbinată cu entuziasm (că totuși urmărește ceea ce se întâmplă aici). Aș fi vrut să-l întreb niște lucruri (încă mai vreau), dar emoția momentului a spulberat orizontul unei discuții. Oricum, îl salut pe această cale și îl invit să citească cu atenție în continuare.

Am început cu aceastră ilustrație nu pentru că aveam nevoie să-mi rezolv în mediul ăsta virtual frustrarea de a nu fi întrebat niște lucruri la timp, ci pentru că, întâmplarea de mai sus a stârnit în mine un sentiment de vinovăție aparent nejustificată. Deși nu eram deloc de-acord cu afirmația lui referitoare la asocierea spațiului ăstuia cu ”dușmanul” (am mai primit ”avertizări” de genul ăsta din partea mai multora, însă nici una nu m-a atins/lovit), lucrul ăsta nu a anulat culpabilitatea transmisă de afirmația cuiva care reprezintă un model pentru mine, dintr-un anumit punct de vedere. Bunăoară, cheia interpretării vinovăției pe care am simțit-o, nu stătea în cuvintele-în-sine, în mesajul verbal rostit, ci în persoana, mesagerul acestui mesaj, persoană pe care eu o investisem cu autoritate și admirație. Ba mai mult, având în minte faptul că omul mă știe practic de când eram mică, a urmărit evoluția mea de-a lungul vremii și știind că îmi dorește binele (unul real, nu închipuit), spusele sale – cu care totuși eu nu rezonez nici emoțional, nici rațional – au produs în mine un impact mai mare decât m-aș fi așteptat. Altfel spus, îngrijorarea lui pentru mine izvorâtă din bune-intenții, mesajul lui negativ, dar un negativ venit din partea cuiva despre care știu că ține la mine, m-au umplut de vinovăție, și nu de plăcere sau – în cealaltă extremă – de revoltă, așa cum ar fi fost reacția normală.

Mergând mai departe pe această idee, aș vrea să ating un subiect extrem de dureros, poate unul dintre cele mai dureroase pentru creștinism. Citește mai mult din acest articol

Filed under Editorial Tagged with

„vreau o păpușă care să danseze” – interpasivitatea ritualurilor

3 decembrie 2011 34 comentarii

Astăzi, în cadrul predicii, pastorul alege să spună o istorioară adevărată:

Odată, o cunoștință urma să vină în țară după ceva vreme petrecută peste hotare. O întreabă la telefon pe fiica mea care era mică pe atunci ce dorește să i se aducă. N-o să vă vină să credeți ce a răspuns! Știți care era trauma fiicei mele (chiar a nimerit cuvântul ”traumă” deși l-a folosit neintenționat – observația mea)?! A răspuns: vreau o păpușă care să danseze.” În sală chicote și nedumerire. Pastorul continuă ”pentru că fiica mea nu dansa (nu avea voie să danseze – adaug eu), și-a dorit o păpușă care să știe să danseze.” (care are voie să danseze, în locul ei – observația mea).

Povestioara asta hazlie care a avut, probabil, drept principal obiectiv descrețirea frunților celor din auditoriu, pe mine m-a întristat teribil. Am văzut în ea matricea de gândire actuală, am văzut în ea paradigma în care funcționează sistemul de credințe astăzi, m-am văzut pe mine în oglindă.

Mă gândesc la o altă istorisire pe care filosoful Slavoj Žižek o folosește des în prezentările sale. Este vorba despre Niels Bohr, fizicianul danez care a avut mari contribuții în înțelegerea structurii atomice și a mecanicii cuantice, fiind totodată laureat al Premiului Nobel în 1922. Se spune că acesta a primit vizita unui prieten la casa pe care o avea undeva la țară, în Danemarca. Prietenul său, om de știință și el, rămâne uimit de potcoava pe care o vede atârnând la ușa casei (potcoava reprezintă un obiect superstițios despre care se crede că ar proteja casa de spiritele rele). Vădit contrariat, bărbatul îl întreabă pe Niels: ”Ești nebun?! Ce caută obiectul ăsta aici? Crezi în așa ceva?!”. Bohr îi răspunde zâmbind: ”Evident că nu cred în așa ceva! Doar sunt om de știință ca și tine!”. Prietenul, și mai iritat, îl întreabă: ”Atunci ce caută potcoava asta la ușa casei tale?”. Răspunsul final vine: ”În mod clar nu cred în asemenea superstiții, dar, se spune că funcționează chiar dacă nu crezi în ele!”.

Zizek conchide că, de fapt, așa funcționează ideologia în ziua de azi: nu pretindem că noi suntem cei care credem, însă avem nevoie de cineva care să creadă în locul nostru. Este vorba de un cinism nu în sensul lui de bază, acela care se referă la oameni răi care manipulează, ci de un cinism redefinit: noi practicăm credințe fără să credem în ele. Acest lucru are o consecință mult mai gravă decât ne-am închipui: de fapt, noi ne supunem (obey) mult mai mult decât apărem s-o facem.

Robert Pfaller, un filosof austriac drag lui Zizek deasemenea, a introdus conceptul de ”interpasivitate” care apărea, inițial, în domeniul artei contemporane cu scopul unui aport critic adus noțiunii de ”interactivitate”, definitorie pentru discursul artei contemporane (click aici pentru detalii). Interpasivitatea se referă la reacțiile pasive pe care le transferăm unul altuia – ceilalți sunt pasivi pentru noi. Zizek dă un exemplu specific în acest sens: vii acasă obosit după o zi de lucru, te așezi în fața televizorului și dai drumul la unul dintre serialele acelea de comedie stupiduțe care folosesc acel tip de ”canned laughter” (un tip special de soundtrack, care apare în anumite show-uri televizate și sitcomuri și constă în sunetul artificial care imită râsetele unui presupus auditoriu); deși tu, ca spectator, nu schițezi nici un zâmbet în timp ce programul rulează pe ecranul din fața ta, la sfârșitul acestuia, te simți încărcat (nu descărcat!) ca și cum tu însuți ai fi râs. Așa funcționează și ritualurile: aparent, nu credem în ele, dar avem nevoie de un Celălalt care să creadă în locul nostru. Nimeni nu mai crede astăzi în Moș Crăciun, însă el continuă să existe și funcționeze ca personaj de sine-stătător. Atunci când părinții care pun cadouri sub brad pentru copiii lor spunându-le că Moșul le-a adus sunt întrebați de ce le transmit copiilor o informație pe care ei înșiși o găsesc stupidă (existența lui Moș Crăciun), ei își justifică gestul afirmând că se prefac a crede pentru a nu-i dezamăgi pe copiii lor. Partea interesantă este că dacă îi întrebi pe copii dacă ei cred în Moș Crăciun, vor da exact același răspuns ca părinții lor (”evident că nu cred, dar mă prefac a crede pentru a nu-i dezamăgi pe părinți”).

Această structură se aplică și credințelor religioase. Credința religioasă devine, astfel, un subiect al practicii interpasivității. Nu noi înșine trebuie să fim cei care să gustăm din așa-zisul ”comfort al religiei”, ci un anonim Altcineva trebuie să ne facă să credem că noi, de fapt, credem. Această anonimă obiectivă iluzie se regăsește în fiecare dintre ritualurile religioase. De exemplu, atunci când scriem niște motive de rugăciune pe o bucată de hârtie și ne așteptăm ca cineva să se roage pentru noi, ne comportăm ca și cum nu există dubiu că răspunsul la astfel de rugăciuni va veni neîntârziat. Sau atunci când mergem la biserică și aprindem lumânări pentru sufletul nostru sau al celor dragi și lumânarea mai rămâne aprinsă câteva ore după ce noi părăsim incinta respectivă. Aceasta este o gândire de tipul ”ca și cum” în sensul că bucata de hârtie ori lumânarea se roagă pentru noi, sau, mai mult, noi înșine ne rugăm prin intermediul acestor obiecte ”ajutătoare”. Frumusețea acestui fapt se traduce în interiorul psihicului nostru prin aceea că, personal, mă pot gândi la orice vreau eu, pot avea cele mai perverse gânduri, – aceasta nu contează -, pentru că, indiferent la ce mă gândesc, în mod obiectiv eu mă rog.

Întorcându-mă la povestioara inițială, cea cu păpușa care știe să danseze, mă întreb: oare aceste obiecte care ”fac în locul nostru” îndeplinesc, într-adevăr, rolul pozitiv de sublimare? Fac ele ”the dirty job” în locul nostru? Deviază ele pulsiunea noastră spre un scop nou, sănătos valorificat? Reușesc realmente să ne facă să ne descărcăm de o anumită energie de afect? Mă gândesc la mine care am primit, de multe ori, replica ”vorbești mult”. Totodată, referitor la un ritual (sănătos zic eu, hehe) de-al meu pe care-l cultiv de ceva ani – acela de a încerca să scriu ceva ce-mi place să cred că seamănă cu literatura – mi s-a spus că textele mele sunt excelente (nu a fost deloc rezervat în complimente interlocutorul meu, ce-i drept, hehe) în ceea ce privește forma, stilistica, că sunt foarte intelectuale, dar că le cam (!) lipsește emoția. O nouă întrebare se naște acum: îndeplinește actul meu artistic, într-adevăr, rolul de sublimare? Sau, vorbesc atât de mult, tocmai pentru ca, de fapt, să nu fiu nevoită să spun/fac/simt ceva? Pentru că nu-mi permit, nu-mi dau voie încă să dansez și mă mulțumesc doar cu o păpușă dansatoare? Răspunsul, timpul îl va da. Sau interpasivitatea, cine știe.

Foto: Wild strawberries (1957), Ingmar Bergman

Filed under Editorial Tagged with , , ,

← Articole mai vechi