Justiția și covid: paradoxul rețetei individualizate

​Despre cum analiza conceptului de justiție se aplică episodului covid.
Rețetă: standardizare, regulă, repetare oarbă, general, abstract, automatism.
Individualizare: excepție, diferit, particular, unicitate, concret, abatere de la regulă/rețetă.

​Sumarizez critica derrideană în ce privește justiția cu toată injustiția pe care o implică sumarizarea:
Justiția e aplicarea legii. Legii pe care o definim.
Dat fiind un set de reguli, dacă ar fi pur și simplu să urmăm ‘orb’ legile pe care tocmai le-am hotărât, justiția nu ar fi împlinită. Pentru că ar implementa un automatism. Am ‘judeca’ nu mai mult decât o mecanizare algoritmică.
Pentru ca justiția să fie justă, trebuie să găsească și să aibă experiența tensiunii între regula/legea instituită și particularitatea situației. Justiția trebuie să respecte regula (generalul, esența, abstractul, repetabilul) și să acorde toată atenția particularului (concretului, individualității, singularității, unicității cazului).
Acesta e motivul pentru care avem procesul judiciar unde are loc ‘rejudecarea’ regulii/legii în contextul cazului particular.
Existența conceptului de proces judiciar este o recunoaștere a faptului că legea nu este perfectă. Nu poate fi pur și simplu repetată în mod automat pentru orice caz. Fiecare proces este o reevaluare a legii într-un context particular. Ai putea spune că regula caută excepția pentru a se schimba. Fără să aibă vreo destinație finală.

Chiar și cu judecata individualizată, fără automatism, justiția ‘așa cum trebuie’ nu este împlinită. Pentru că nedreptate încă se face. Motivul: ‘timpul’ și ‘spațiul’. Tensiunea între urgența deciziei și aria cunoașterii.
O justiție corectă trebuie să se întâmple acum și având la dispoziție toate datele. Adică o decizie instantanee și în deplină cunoștință.
Instantanee pentru că orice întârziere a unei decizii înseamnă amânarea dreptății unui nevinovat sau amânarea sentinței unui vinovat. Prin urmare decizia trebuie să se întâmple cât mai urgent, ideal în acest moment.
Urgența deciziei este în conflict cu accesul la toate datele și informațiile. Pentru o decizie corectă, este necesar accesul la cât mai multe date, ideal toate informațiile. Dar accesul la informații nu se poate efectua decât prin amânarea urgenței deciziei.
Urgența trage timpul și decizia cât mai aproape, accesul la date împinge timpul și decizia cât mai departe. Justiția perfectă mereu vine dar rămâne neajunsă. Ce putem spune cu siguranță, ce știm apriori, e că decizia va fi luată sub presiunea urgenței și fără disponibilitatea tuturor datelor.

Justiție, regulă, prescripție, rețetă, medicină.

Problemele justiției sunt prezente și în evenimentul covid.
Covid a implicat tensiunea între general și particular. Între regula reprezentată de protocoale existente și situația particulară, covidul. A implicat și tensiunea dintre ‘spațiu și timp’. Conflictul dintre urgența deciziei și aria cunoașterii a fost remarcabilă în contextul vaccinării.
Rețeta generală, vaccinarea în masă, chiar repetată, regulată (în toate sensurile cuvântului) a fost justificată în numele urgenței.Timpul e injustiție pentru cei care vor muri de covid.
Ce scapă e injustiția pentru cei care mor din cauza urgenței (sub diversele-i forme). Urgența se întâmplă în detrimentul cunoașterii: cunoașterii despre covid, cunoașterii despre efectele vaccinării în timp, cunoașterii efectelor vaccinării ‘în spațiu’ (adică în diversele grupuri de populație și până la individ), cunoașterii impactului măsurilor asupra multiplelor compartimente ale existenței.
Decizia perfectă, atitudinea corectă, gândul lui Dumnezeu rămân inaccesibile.

Totul a fost departe de ideal dar idealul a avut cel mai mult de câștigat.
Lozincile ‘zero covid’, ‘o singură moarte, e una prea mult’, ‘vaccinare totală’, ‘100% sigur și eficient’ sunt ofrande idealului.
La fel cum ‘testarea cum trebuie’, vaccinul perfect, ‘slujirea protocoalelor existente’, ‘decizia corectă’ sunt ofrande idealului.
Adevărul spunem că e undeva la mijloc. Dar știe careva care e mijlocul corect sau proporția ideală?

Ajung să mă întreb dacă nu cumva toate întrebările sunt de fapt o identificare de absolut. Dacă nu orice argumentație în cele din urmă tinde de fapt către apărarea diverselor forme de absolut. Pentru că orice argumentație mereu pătrunde în detalii. ‘Ascuțirea’ argumentului e o continuă îmbunătățire de precizie, nutrirea unui complet, unui definit, unui neschimbabil, unui capăt, unui lămurit. Unui așa și nu altfel. Orice întrebare nu încetează până nu atinge răspunsul care e același oridecâteori ai repeta întrebarea. Și nu încetează niciodată pentru că oridecâteori primești același răspuns nu e și dovada că ai ajuns la un capăt. Dovada presupune măsurarea, compararea cu ceva. Un ceva care trebuie și el măsurat și comparat cu altceva.

Prin urmare, întrebarea despre întrebare: cum evadăm metafizicului? Putem evada metafizicului? Nu de fapt întrebăm cum să scăpăm de gândirea simbolică utilizând gândirea simbolică? Cum să ne salvăm anulându-ne? Întrebarea despre întrebare este o întrebare transcedentală.

Poftim dilemă pentru știință, AI și extratereștri. Locurile unde ne proptim speranța de când Dumnezeu nu mai vorbește. Speranța că ceea ce ne este superior va veni, ne va rezolva problemele, ne va fi reper, ne va conduce, ne va salva de decizie, de ceea ce suntem, de noi înșine.

Dumnezeu este mort. Slavă Domnului.

Ambiți​​e: buna neascultare

​Un lucru care mi-a călăuzit căderea de la credință a fost ambiția. Nu a mea personală pentru că treaba cu ambiția e că nu poți avea vreodată destulă. Dincolo de glumă mă refer la tensiunea din conceptul de ambiție.

Ambiția de la cel rău pe care uimitor toți dușii la biserică o nutresc în ascuns copiilor lor. Cap și nu coadă.
Deși pentru orice ‘cap și nu coadă’ există un ‘cu capul în nori’ și o coadă în vecinătatea lui ‘cu picioarele pe pământ’. Cap și nu coadă poate fi oricând întors cu fundu’n sus.

Ce decidem în privința ambiției din moment ce ‘cap și nu coadă’ e bun dar inevitabil se plătește cu neascultare? Ambiția nu rămâne niciodată frumos compartimentată. Deci de la Dumnezeu sau de la cel rău?
Răspunsul mi se spune că nu-l voi găsi în biblie pentru că biblia e scris supus interpretării. Biblia e supusă confuziei (greșelii, păcatului) de care suferă și conceptul de ambiție.
Lămurirea o pot primi doar în prezența șoptirilor duhului sfânt. Duhul vorbește unde biblia muțește. Duhul lămurește unde biblia se împotmolește.

De la Dumnezeu, la biblie. De la biblie la duhul sfânt. De la duhul sfânt ajungem iar dați dracului pentru că duhul sfânt, cel cu lămuriri, cu certitudini, cu sensul adevărat, cu obiectivitate, e cel care unește. Unește pentru a naște noi religii. Duhul e dogmă și schismă în aceeași suflare.
Duhul sfânt reușește aceeași performanță care ne iese când ne descurcăm și singuri. Cu diferența că da, cu puțină inspirație.. vine mai repede.

Duhul e sămânța schismei. Unește pentru a dezbina. Dar tot răul spre bine: cu cât mai multă schismă a sensului, cu atât mai multă indecizie. Sau spune-i toleranță. Sau diversitate. Din constrângere și acestea că doar despre asta discutăm: despre idealul care ne tot scapă și babelul de la care nu avem răgaz.

Cu ambiție e rău, fără ambiție e rău. Rămâne să căutăm ambiția corectă în echilibru. Echilibrul corect care ce să vezi, doar Dumnezeu îi știe proporția potrivită. Care sperăm că ni l-a lăsat scris în biblie. Biblie care ne trimite la duhul sfânt. Duhul sfânt care ne bagă din nou în origine.

Și de la capăt, mai cu ambiție.

Mă asigur

Ca atunci când impun, s-o fac cum trebuie.

Întrebare pentru știință: ce e dincolo de știință?
Știința recunoaște că întrebarea o depășește deci dincolo de știință sunt întrebări.

Cine a spus că nu se poate răspunde prin lipsa unui răspuns?

Ce caracterizează întrebările dincolo de știință (theory of everything, ecuația lui Dumnezeu) ar fi răspunsurile care nu subscriu speranței/dorinței/pretenției de obiectivitate. Ce este obiectiv în răspunsurile dincolo de știință e că toate răspunsurile sunt subiective. Rămâne ca obiectiv doar că to​​tul e subiectiv. Desigur, ironia și paradoxul își fac de cap; sunt.. dincolo de orice limită.

Contemplarea dincolo de știință descoperă cum știința reprezintă meteahna căutării de reper. A referinței în care să ne ancorăm. A referentului la care să ne raportăm. Prescripția din afara universului pe care universul o împlinește. Nesupusă schimbării, anistorică, atemporală, fără referință către sine care s-o altereze din interior. Fără introspecție și corecție. Prescripția permanentă, emanentă și consecventă. Stă scris, noi împlinim. Cu centru, gravităm.

Universul e capul de imprimantă care țese după codul prescripției transcedentale.
Obiectele se supun și iau forma obiectului în sine (prescris).
Nu ne certăm cu natura pentru că e împotriva voinței naturii (stă scris).
Rugăciunea este doar laudă pentru că dorința e intervenție, supliment, păcat, uman (proscris).
Noi împlinim voia Tatălui, reperul fără greș. Scrisul, în sine. Numele, în sine. Pentru că este încumetare să i se dea nume. Conceptul, în sine. Pentru că este încumetare să-l definești.

Importantă la Prezența logosului e de fapt Permanența. Iar când e vorba de permanență, scrisul e superior vorbirii. Prezența, vorbirea, Eu sunt, e doar confort. Siguranța, pacea, deplinătatea, garanția provine din Permanență, din stă scris. Prezența nu e destul să fie prezentă. E adevărata Prezență dacă e și neschimbată și din totdeauna. Cu dublă afirmare, existentă prin sine, nederivată, cu identitate intrinsecă, definită complet, tautologică, absolutul fără nevoie de îndoială care să-l confirme. Absolutul absolut. Prezența prezentă.

Penița nu e literă spune prescripția. Dar penița mai face exces de cerneală. Stă scris și din scăpări nu doar din Permanență. Suplimentul de cerneală neintenționat, scursura, denaturează inocența literei. Sensul este pervertit. Intenția alterată. Păcatul întră în lume și aduce suflare (mustrare) de conștiință peste suflarea de viață. Greșeala, denaturarea, păcatul deja există când este de ales.

Știința trebuie urmată pentru că e cea mai de încredere să ne descopere cum și ce sunt obiectele în sine, întrebuințarea lor corectă, relațiile propice dintre ele și ierarhiile care trebuie respectate. Știința ne prezintă cât de minunat se potrivește totul. Cum e în Ordine. Chiar și în haos. Știința e descoperirea totului care merge ca uns.
Știința ne ferește de păcat. Avem nevoie de știință ca să aflăm ce stă scris, pentru ca atunci când impunem, s-o facem cum trebuie.
Și în știință se pitește speranța întoarcerii la timpul când greșeala nu mai este posibilă. Când noi nu mai avem de ales. Pentru că nu depinde de noi, e științific. Știința ridică voalul prescrisului. Știința corectează greșeala și imperfecțiunea care suntem. Suplimentul care suntem capătă un sens nou: de pată, dar ștearsă. Sau mai precis, mai științific, mai pe limba lui Isus: pată, răscumpărată.
Aici e pacea, umplerea golului, eternitatea, unirea cu prezența prezentă. Locul unde totul devine posibil. Locul unde totul lipsește. Prezența prezentă sau absența absentă.

Iată cum ‘In God we trust’ și ‘follow the Science’ găsesc că nu sunt nici măcar fețele diferite ale aceleiași monede.