Suspicioșii Domnului

Un alt aspect de tristă comedie al modei apologetice creștine constă în zglobia înfierare a „hermeneuticii suspiciunii” în favoarea unei „hermeneutici a credinței”, dispusă culant la generozitate, ba chiar admirație. Marx, Nietzsche și Freud ar fi niște parcimonioși paranoici, niște crispați ai metodei care își refuză șansa adevărului și condamnă Occidentul la colaps civilizațional. Hristos în schimb e eroul remistificării în numele căreia ne putem apăra de chinezi și musulmani. Căci doar un totalitarism poate învinge alt totalitarism. Iar Putin nu se înțelege nici cu Xi Jinping, nici cu Hamas.

Eșecul intelectual al acestui gen de propagandă e colosal și multivariat. Nu e nimic nou, specific modern în „hermeneutica suspiciunii”. Asta făcea deja Socrate, în numele terapeuticului Apollo, moșind atenienii din peștera iluzoriilor umbre. Asta făcea și Isus, celălalt mare atipic, arătînd că sensul jertfelor e sfîrșitul jertfelor, că sensul templului e lumea fără templu, că adevăratul simpozion e cu sîngele și trupul lui Nehuștan. Marx și Nietzsche și-au confirmat cu vîrf și îndesat potențialul remitizant, iar Freud încă refigurează terapeutic cavernoase țeste.

Mai mult, suspiciunea și credința sînt ambele hermeneutici. Se desfășoară amîndouă în spațiul ambiguu al textului. Nu degeaba scriam aici despre „împătrita abandonare a sensului literal” – pentru că nimeni nu știe nici măcar ce-i aia sensus litteralis (de pildă). Iar dacă îl citim totuși pe Ricœur, știm că „problematica credinței implică necesarmente o hermeneutică a demistificării”, de vreme ce demistificarea și remitizarea au în comun „descentrarea originii sensului către o altă vatră decît cea a subiectului imediat al reflecției”, iar credința trebuie să reziste, mereu suspicioasă, tentației „conversiei diabolice” a idolatriei, care „face din religie reificare și alienare a credinței”. „Nu mai putem azi – e neputința și poate șansa, ba chiar bucuria noastră – să auzim și citim semnele apropierii Celui-cu-totul-altfel decît prin intermediul exercițiului nemilos al hermeneuticii reducționiste.” Deconstrucția nu e opțională, chiar dacă din peșteră nu se iese decît într-o peșteră mai mare.

Nimic nu e mai generos decît să ne privim cu suspiciune în oglindă.