Cămăruța apriori

Mai poposesc puțin de nevoie.

O teorie bună e ca o casă aproape curată. Apriori e gunoiul de sub preș.
Gunoiul de sub preș e soluția care poate face casa curată. E și motivul pentru care casa nu e curată.

Apriori e locul unde se înghesuie ceea ce explicația nu potrivește. Apriori reprezintă soluția. Adică e ceea ce poate face explicația fără cusur. În același timp, e tocmai ceea ce lipsește explicației. Tocmai cusurul explicației. Apriori e paradoxul și crepusculul explicației.

Axiomele, apriori, sunt necesitățile explicației ca să ajungă explicația coerentă. Apriori e cămăruța unde nevoile explicației sunt satisfăcute. Unde se recunoaște cinstit necinstea.

Culmea, apriori e totdeauna umplut cu conținut posteriori. E apriori ceea ce rămâne inexplicabil la final. La sfârșit, când în cămăruță rămân niște detalii care ai fi preferat să nu-ți scape.

Morala: totdeauna când aveți nevoie să satisfaceți niște explicații, nu uitați ce rămâne în cămăruță.

Popas de nevoie

Pentru că prea des sufăr de nevorbit, mai împărtășesc din popasuri:
Când auzi ceva foarte repetat, ajunge să irite. Momentan îmi tot atrage atenția în mod repetat tema ‘nevoii de religie’. Ei bine dacă e o nevoie, pesemne e treabă serioasă. Dom’le nevoia e necesitate. Necesitatea justifică și legitimează.

De exemplu uneori am nevoie să scap o flatulență în public. Dar mă abțin.

Și cât de idealist din partea mea nu? Să mă abțin totdeauna, repetat, fără excepție, în mod dogmatic.
Bine, recunosc. Supermarketurile sunt excepție.

Tună și adună

Când Dumnezeu tună, m-am pierdut
Când Dumnezeu tună, a pierdut
Când Dumnezeu tună, de fapt nu vrea
Șezut, vorbă. Mintea mea

Când Dumnezeu tună, fug și disper
Când Dumnezeu tună, gândesc altfel
Când Dumnezeu tună, nu mai sunt eu
Șezut, rămas. În largul meu

Sunt până tună. După,
Găsești o turmă

Razboiul din Gaza si ziua lunga a lui Iosua

Surpriză pentru Crăciun: nu poți împărți egal

Cum suntem în prag de reflecții și împărțeli, să revizuim consecințele faptului că nu putem împărți egal. Nici măcar inegalitatea.

Nu mă îndoiesc că indiferent de convingerile și credințele spre care înclinați, nu vă este străină numita ‘problemă a egalității’. Aproape un consens că sunt probleme cu definirea și/sau practicarea egalității. Fie când e pretinsă mai multă egalitate în practică, ori când e considerată imposibilă rațional, teoretic.

Păgânesc altarul politețurilor și purced pe șleau. Categoria liberalilor, postmoderniștilor, wokeiștilor, marxiștilor e acuzată că pretinde mereu mai multă egalitate. Cea a conservatorilor, religioșilor, dogmaticilor, fundamentaliștilor susține că egalitatea e imposibilă – idealistă, utopică, vrednică doar de ceruri.

Și nu-i așa? Conservatorii au dreptate. Dar câtă ironie în asta. Când au dreptate, dau dreptate. Tocmai liberalilor, secularilor, postmoderniștilor, wokeiștilor, marxiștilor, gnosticilor, et al.
Pentru că argumentul imposibilității egalității, e discursul celei dintotdeauna veche și veșnic relevantă dilemă filozofică: care este lucrul/obiectul în sine? Care sunt proprietățile neschimbătoare, absolute ale unui obiect/concept? Care-i sunt limitele care-l definesc? Care-i sensul propriu? Care-i identitatea obiectului/conceptului? Esența, substanța, noumena? În speță a egalității, în general a oricărui concept.

Aceste întrebări sunt dileme omniprezente. Întrega scenă a existenței e dominată de conflictul negocierii de răspunsuri la aceaste întrebări. De exemplu niciodată nu vom putea lămuri unde începe și unde se termină sinele, aproapele și legea. Unde se termină cetățeanul și unde începe națiunea și datoria față de sistem. Nu voi putea defini cine sunt eu între asemănările cu ceilalți și modul în care difer de aceștia. Nu voi reuși să înțeleg și să formalizez tensiunea de a nu putea exista singur, când ceilalți (‘salvarea mea de la singurătate’) reprezintă simultan și motivul privării mele de libertate (și ‘constrângerile, restrângerile și condamnarea mea’). Lumea nu merge predestinată într-un sens ca să existe de aflat ‘sensul vieții’, ‘trăitul cum trebuie’, ‘găsitul locului’. Iar dacă tot vrem să credem în destin, ce descalifică unul care ne predestinează să-l definim?

Ironia e că egalității i se reproșează că e egalitatea Lui-va-să-vină, utopică. Asta din partea celor care așteptă cea de-a doua venire.
Ironia e că slujitorii regulii și idealului ajung să plătească bir accidentului și excepției. În cazul egalității, facem excepție de la regula de a sluji idealul. În cazul egalității, ne inversăm și criticăm idealul.
Ironic e cum conservatorul care își mângâie idealul din poale, mustră liberalul pentru idealul la care nu poate ajunge. Bineînțeles poți foarte bine să așezi în poale idealul de a nu avea un ideal iar Dumnezeu se simte cel mai bine când nu-l atinge nimeni.

Conservatorul când face argumentul imposibilității egalității, ajunge cu mâinile în șold și scapă dogma din brațe. Pentru că argumentația pentru imposibilitatea egalității se aplică oricărui concept, relativizând totul. Imposibilitatea egalității, contingența inegalități, necesită, determină opoziția față de dogmă. Pentru că dacă egalitatea e imposibilă, cum să-ți permiți certitudine în a crede c-ai atins-o vreodată? Egalitatea deplină, pură, adevărată fiind imposibilă, nu e tocmai de așteptat să crezi mereu că ceea ce ai nu-i sfânt? Astfel nu cumva ești justificat mereu sceptic, incert și nesigur? Nu e astfel justificată nevoia perpetuă de revizuire, ajustare, actualizare, instanțiere în prezent a egalității? Și ce-i asta decât a cere mereu mai multă egalitate? Decât adventul, așteptarea, mesianicitatea egalității?

Imposibilitatea egalității deschide tocmai veșnica interpretare și reinterpretare a egalității. Și iată cum orice credință ai alege, n-o poți abține de la a sluji ambii stăpâni.