Re-capitulare

Mai socotim din nesocotite și spunem din nespuse. Avertizez că nu sunt informat teoretic și mă apăr doar cu experiență. Urmează o recapitulare, iar re-capitulare se întâmplă să fie și metafora potrivită pentru tema eseului.

Pentru omul cu frică de Dumnezeu, masturbarea face parte din paradoxurile care sunt mărturisite tocmai atunci când e evitat subiectul. Tăcerea fiind prețul mic relativ costului de a recunoaște că nimic nu funcționează. Nici măcar rugăciunea. Nici măcar cea repetată.
De altfel, putem spune și în dreptul actului de exorcizare a masturbării că toate interpretările.. s-au cam consumat și „[…n]-a mai rămas decît cea mai simplă opțiune terapeutică – evoluția lui Dumnezeu„.
Rămâne să treacă Dumnezeu peste păcatul onaniei pentru că noi, în urma tuturor tratamentelor încercate, culegem în continuare roadele repetate.

Despre răul masturbării, mi-a fost dat să aud din gură de patriarh că dacă oricum e de păcătuit, măcar să se merite. Socotit nesocotit. Clar s-a consultat doar cu Dumnezeu și soția a trebuit să tacă.
Sexul de ocazie e un fel de cuvenit sau măcar ceva de păsuit bărbaților pentru că este tocmeala cu Dumnezeu în schimbul trecerii femeii ca patrimoniu. Îi datorez lui Dumnezeu abstinența în ce privește masturbarea pentru că Dumnezeu, bărbat de gașcă fiind, ne înțelege greutățile și în empatia și înțelepciunea lui, a cuvenit să lase femeia ca posesie. Să ne putem oricând folosi de ea la nevoie. În consecință nu există scuză pentru a nu lăsa masturbarea să fie doar a lui Dumnezeu.

Onania e păcat mare pentru că îl reprezintă pe Satana. E artificialul care de-naturează naturalul lui Dumnezeu. Nu-i de mirare că biblia sună mai îngăduitoare cu abuzul și violul – sunt mai naturale.
Ceea ce-mi amintește de altă perlă. Cică masturbarea e un act egoist. Păi dacă e egoist, pesemne că plăcerea împărtășită chiar cu forța e un rău mai mic nu? Că doar ce poate fi mai rău decât egoismul?

Apoi între raționamentele împlinirii poruncii avem altă pretinsă victorie: acelora care nu au nevoie de pornografie pentru că le ajunge puterea minții. A imaginației. Aceștia în imaginația lor, satisfac până și porunca.
Stârnește râsul strădania de a menține în scena imaginației doar soțul sau soția. Că doar nu e permis să poftești în afara cuplului.
Această putere a imaginației ar fi un deep fake mintal în care lipești fața partenerului peste orice scenă sexuală ai pusă la păstrare. În plus nu știu, în exercițiul ăsta de a împlini strict porunca, e necesar să menții partenerului fizicul real? Sau gândești că dacă tot ești în tărâmul imaginației, și pentru că ți-a fost îngradită imaginația la o singură persoană, meriți măcar să-ți fie permis să cârtești cu câte un retuș pe ici pe colo? Și dacă ‘persoana’ imaginată e din benzi desenate, realitate virtuală sau nu mai există în prezent, e permis de poftit? Că doar n-ai poftit de fapt pe nimeni în realitate. Sunt doar referințe fără referent, imaginate care nu părăsesc imaginația, zâne în fantezii.
Și altă întrebare: dacă onania e păcat pentru că e artificialul intervenit în naturalul lui Dumnezeu, atunci a avea o experiență din asta pur imaginată nu e tot un artificial intervenit în naturalul lui Dumnezeu? Nu e păcat să-ți imaginezi un act sexual chiar dacă e cu partenerul? Nu când imaginezi deja ‘artificializezi’? De exemplu dacă în imaginație satisfaci mai mult decât în realitate? Nu ai creat un surogat realității / naturalului cu care să te amăgești? Dacă Domnul atât a dat, cine ești tu să-ți imaginezi? Nu cârtești de la planul Domnului imaginând orice?
De exemplu Dumnezeu poate nu îngăduie dominatrix chiar dacă ai fost destul de cuminte încât să așezi biciul numai în mâna soției.
Sau poate Dumnezeu tocmai alege dominatrix pentru că are în plan o lecție din aia pe care noi nu o putem înțelege.
Nu poți ști. Prin urmare de ce să poluezi cu potențialitatea ta, imaginația ta, realitatea pe care oricum numai Dumnezeu are dreptul s-o decidă?
Isus n-a fost radical destul. Păcat poți să faci poftind în gând chiar propria jumătate.

Și dacă tot veni vorba de Isus care ridică standardul la cenzura gândului, o știți pe aia cu adolescența și gaura cheii?
Cum se poate mai catolic decât papa, se poate ridica standardul peste Isus. Păcat e deja dacă ți-a făcut cu ochiul gaura cheii. Păcat e să-ți imaginezi orice pentru că și soția poți să ți-o desfrânezi în gând.

O mică tangentă: conflictul imaginar / real, artificial / natural este prezent și în dualitatea știință / artă. Știința semnifică naturalul lui Dumnezeu. Mersul lucrurilor. Realul. Arta e imaginarul Amăgitorului. E abaterea de la mersul lucrurilor. De la real. Arta păcătuiește cu gândul. Desfrânează cu imaginația. Cu altfel decât este. Sinteticul, artificialul.

Revenind la onaniile noastre, masturbarea în adolescență e o problemă particular de serioasă pentru biserică. O știm pentru că singura ‘soluție’ o reprezintă ‘căsătoria grabnică’. Aceasta fiind de fapt recunoașterea faptului că da, nimic altceva nu funcționează. Riscul căsătoriei grabnice e deci răul mai mic.

Altă perlă de patriarh e răspunsul la întrebarea indiscretă cu privire la ce faci când soția n-are chef câteva zile pe varii motive. ‘Pofta vine mâncând’ e răspunsul deloc surprinzător.
Adică îndemnul bibliei că soțul/soția ‘are obligația să-și facă datoria’. Ba mai mult, cel cu datoria are parte și de bucuria în plus că purtatul crucii îi este acum mai însemnat. Pentru că e făcut în silă.
Dacă răbdarea cu celălalt e virtutea în general, când vine vorba de sex, biblia îndeamnă răbdarea să mai aștepte.

Nu sunt păcate și păcațele. Până când partenerul e plecat vreo două, trei luni de acasă. Atunci să dea Domnul ca prezența onaniei și numai a onaniei să rămână cu fiecare. De onanie depinde acum însăși integritatea cuplului. Aproape de partener, masturbarea e infidelitate. La distanță, e fidelitate. Distanța dă valoare masturbării.

Alt argument pretins solid împotriva masturbării e că te obișnuiești cu sinteticul și nu-ți mai place naturalul. Celor care spun asta le recomand o dezbatere cu cei care susțin că, pardon expresia, ‘nicio gaură nu-i la fel’. Pentru că dacă nicio gaură nu-i la fel, chiar o fi masturbarea gaura specială din care nu se mai iese? Dar știu eu.. poate doar îmi imaginez că în realitate nu se poate și mai ager de mână.

De spus ar mai fi. De aia tăcerea. Știm toți că știm cu toții de absurd. Dar ne amăgim că inspirația nu poate da pe lângă. Vorba lui Peterson: totdeauna ne imaginăm un standard mai înalt. Poftim altă amăgire și păcat cu gândul.