Conscripția

Am comentat despre cum ideea de justiție e clădită pe conceptul imposibil și absurd cum că ‘necunoașterea legii nu reprezintă scuză’. Absurd din perspectivă empirică cât și rațională.
Totuși conceptul e considerat necesar din perspectivă, să-i zicem, pragmatică.
De reflectat e că nu e doar o axiomă nevinovată, despre care nu știm științific dacă e adevărată sau falsă. Știm că e falsă. Totuși pretindem că e necesar s-o impunem. Lărgim astfel definiția adevărului încât să încapă această nouă categorie de adevăr: adevărul pragmatic. Pragmatismul.
Statul are nevoie de acest adevăr ca fundament pentru a putea clădi legea și pentru a nu permite să fie exploatată pe motiv de ‘n-am știut’.

Un fenomen similar se întâmplă în cazul conscripției.
Confruntat cu conscripția, atitudinea în care m-aș găsi e că nu mă deranjează să fiu ocupat de altă putere încât să-mi sacrific viața. Infanteria de exemplu fiind o moarte mai sigură și imediată decât ulterioara și potențiala moarte sub noua putere.
Pentru stat acest raționament reprezintă o altă exploatare a sistemului care amenință integritatea statului.
Din perspectiva statului, a permite individului această libertate de conștiință e un gest nihilist pentru stat. Sinucigaș.
Statul va utiliza astfel toate pârghiile pentru a sacrifica individul și pentru a întări specia ‘adevărului pragmatic’. Pentru că importantă e integritatea statului. Suntem pentru stat ceea ce Agamben și Aristotel numesc zoe: carne de tun.

Părerea mea ar fi să-i dăm statului mai mult din procesul capitalist: lăsăm piața să decidă. Dacă statul amenințat e atât de superior încât să merite viața cetățenilor, aceștia și-o vor da de bunăvoie. Dacă cetățenii decid că nu merită, atunci statul nu contează.

Conscripția face sens doar în cenușa trecutului.

Mântuirea lui Isus

Am citit recent despre interpretarea rabinilor în ce privește Tora înainte de căderea în păcat și Tora după căderea în păcat.
Aparent Tora înainte de cădere e un amestec aleator de simboluri care nu reprezintă mai mult decât alfabetul. E un fel de arc sub tensiune, de potențial pregătit să elibereze odată cu căderea în păcat.
După cădere, Tora capătă conținut. Literele se aranjează și descoperă rețeta pentru conduită și eventuala răscumpărare.

Dar lucrurile nu ajung Adâncimea când vine vorba de Cuvânt și astfel următoarea întrebare e cum să vorbești despre amestecul aleator de litere.
Ai putea spune că în acea formă Tora nu face niciun sens. Dar nu sună bine. În schimb poți spune că Tora de fapt acum conține toate sensurile. Mult mai bine.

De aici ajung alt agățat într-un cui de minte: regula de aur.

Spunem despre Isus că face un gest radical cu regula de aur. Atât de radical încât oferă ceva vag și abstract în schimbul a ceva concret. Oferă spiritul abstract și amestecat în schimbul legii concrete și clare. Ne ia vălul de pe ochi și ne trezim băgați în ceață.

Isus încearcă să ia vălul de pe ochi pentru că încă idolatrizăm și ne mântuim cu decalogul. Aveam, avem nevoie de desființarea/împlinirea legii. Isus o desființează. Și astfel mântuiește în ascuns un alt regret al lui Yahweh.

Isus bagă în ceață pentru că regula de aur nu spune mai nimic. Sau să sune mai bine: spune totul.

Regula de aur, Marcu 12 e la fel de neoriginală ca Isus. E de fapt piatra filozofală din veșnicii de care a vorbit nu doar Isus, care a fost și până la Isus și rămâne după Isus: unde e limita între mine și ceilalți? Între sine și aproape? Unde se separă ce-i continuu în discret?
Nu știm. Și pentru că nu știm, atunci să ‘jucăm’ precaut și consideră că ești una cu ceilalți. Asta e iluminarea pariului de aur.
În plus ideea de reciprocitate, de a face altora cum ai dori să ți se facă în schimb, e și ea o ajustare în regresie infinită. De exemplu mai mulți decât aș vrea să știu, n-ar vrea să fie chinuiți cu ce-mi place mie. Și destui se așteaptă la lucruri care nu-mi fac neapărată plăcere. Deci le fac și nu le fac ce mi-ar plăcea să mi se facă mie. Dar treaba asta deja ne preocupa mintea și fără ‘revelația’ regulii de aur.

Să recapitulăm. Avem minuțiozitatea legii ceremoniale. Spiritul arde grăsimea și rămâne decalogul. Apoi spiritul sfărâmă piatra și rămâne regula de aur. De aici spiritului îi rămâne o singură mutare până la ‘să fie bine și să nu fie rău’ și ajunge momentul unde nu mai are de spus nimic. Sau mă rog, are de spus totul.

Chiar ai putea spune că Isus este un plagiator – regula de aur nefiind deloc originală. Și sofist – vrăjește mintea repetând o platitudine.
Nu e sofist pentru că n-a căutat beneficii în schimb?
Dar pretenția de a-ți abandona viața și familia pentru numele lui nu trece ca beneficiu? Alții scriu cărți în numele numelui. Sau fac avere. Alții ridică statui. Sau răspândesc copii. Alții dau viața pentru a-și salva numele.

Socrate a fost mai cinstit ca Isus. În plus, în fiecare zi mor oameni care suferă mai mult decât Isus pe cruce.
Fiind una cu Yahweh, Isus e poetul care farmecă ziua fără să ceară scuze pentru bădăraniile de as’noapte. E mâna de azi care spală trecutul murdar al celei de ieri. E iertarea. Sinelui.

Iar dacă există altă învățătură în regula de aur, e aceeași care izvorăște din Tora: sensul abundă acolo unde-i lipsă de sens. Cu cât mai vag, cu atât cuprinde mai mult.

Și nu. Întrebarea nu-i dacă sunt eu mai bun ca Isus. Ci dacă Isus e chiar lipsit de moravurile lui Yahweh.
De exemplu nu are Isus vreo responsabilitate relativ la cei care pleacă în munți și-și abandonează familiile pentru numele și învățăturile lui? Similar mireasa lui, biserica, nu împărtășește vină pentru anii la rând de seminarii apocaliptice?
A fost vreodată Isus franc în a recunoaște că Yahweh a dat-o-n bară? În loc să facă apologetică și mișelește să întoarcă vina tot pe noi că nu l-am înțeles cum trebuie?
Dacă tot a dat o poruncă nouă, de ce nu recunoaște explicit și ce e implicit: că cea veche a fost o dramatică greșeală?

E conflict de interese să desființezi legea pentru a-ți păsui minciuna prin omisiune.

Pe Isus deci cine-l mânuiește?

Am pierdut timpul

O intrigă pe care am avut-o în copilărie cu privire la timp:
uriașii din desenele de la televizor se mișcă mai greeeeeeeeeoooi. În timpul ce unui uriaș i-ar lua să ducă o cană cu ceai la gură, eu aș putea termina câteva căni. Evident nu din ale uriașului.
Ideea fiind că în ceea ce am numi același interval obiectiv de timp, eu aș îngrămădi mai multe acțiuni, mai multe evenimente, mai multe experiențe. Practic, aș trăi mai mult în același interval de timp.
Probabil nu degeaba senzația că am trăit mult mai multe în copilărie – acum că sunt uriaș când e vorba de orice activitate.
În orice caz, curioasă legătura între trăit, timp și frecvența evenimentelor.

De neocolit mai târziu în existență e intriga în jurul timpului și vitezei luminii. Las la o parte aspectul care mi se va spune că e important cu privire la viteza luminii: constantă în vid pentru orice observator.
Mă interesează mai mult cuantificarea, măsurarea. Viteza, mișcarea, schimbarea, e măsurată în timp. Dar ce e acest timp? E altceva decât o metaforă pentru schimbare? Și dacă e metaforă pentru schimbare, schimbarea cui?

Timpul e particular de abstract pentru că nu are o reprezentare fizică. Conceptul de la care ne așteptăm să fie foarte bine definit, obiectiv, unitatea în care sunt exprimate nenumărate alte fenomene, nu are referință în universul fizic. Mă întreb dacă timpul nu e ficțiunea pe care am inventat-o pentru a semnifica frecvența schimbării. Frecvență pe care o exprimăm relativ la diverse fenomene: răsăritul și apusul soarelui, lungimi de lumânări, clepsidre, ceasuri, rezonanța atomului de cesiu.
În timp am îmbunătățit precizia frecvenței de măsurare a timpului. Momentan fiind mulțumiți cu atomul de cesiu.
Dar în ultimă instanță, odată că nu avem reprezentarea entității numită timp dar nici măcar nu avem o referință fiabilă și stabilă pentru a exprima frecvența timpului. Referința a fost una în trecut, este alta acum și cine știe care va fi în viitor. Timpul e pe cât de relativ, pe atât de subiectiv. Putem opta pentru orice unitate a frecvenței atât timp cât satisface precizia necesară într-un sistem.
Dacă frecvența atomului de cesiu e incoerentă, n-am ști de ea. Decât detectată relativ la alt fenomen. Fenomen căruia ar trebui să-i garantăm frecvența relativ la alt fenomen. Și tot așa.

Măsura tuturor lucrurilor, viteza luminii, constanta supremă, e exprimată în unități relative. Unități subiective care reflectă precizia tehnologiei momentului. Cât de departe se poate merge cu precizia? Cine sau ce spune că ar trebui să fie vreun capăt?

Și uite-așa, cu gândul la viteza luminii, am cam pierdut timpul.

PS: Mi-am amintit de povestea asta ascultând povestea lui Stephen Wolfram (https://m.youtube.com/watch?v=0YRlQQw0d-4). Pe care îmi place să-l ascult pentru lecțiile de hermeneutică.

Înhăitarea din prietenie

Câți prieteni e acceptabil să-mi fac pe bază de interese comune până să ajung în bulă ideologică? Unde-i locul în care prietenia se termină și începe înhăitarea?

Câți prieteni să-mi fac pe criterii de diversitate încât să nu devină formă împotriva formei? Înhăitat împotriva înhăitării? Bula celor împotriva bulelor? Alt interes comun în altă bulă ideologică?

Deja îmi sună înțelepciunea lumii: cel cu prieteni nu-și pune astfel de întrebări despre prieteni. Deși aceeași înțelepciune spune că cel cu mulți prieteni spre pierzania lui și-i face.

Nu părăsești cercul hermeneutic doar pentru că uiți semnul de întrebare de la urmă.

La umbra pariului lui Pascal

În răscolitul prin umbra lui Peterson pariez că dau și peste Pascal. Peterson aparent nu este confortabil cu întrebarea despre credința în Dumnezeu. Pentru că, spune el, e problemă cu definirea lui Dumnezeu. În schimb afirmă cu ușurință pariul lui Pascal când spune că ‘I act as God exists’. Acționez, mă comport ca și cum Dumnezeu există. Că doar vorba lui Pascal.. n-are nimic de pierdut.

Merită menționată explicit ipocrizia lui Peterson când îi convine ‘problema definirii lui Dumnezeu’ dar critică postmodernismul când amintește că problema cu definirea și definițiile nu se rezumă la Dumnezeu. Așa-zisa ‘problemă cu definirea, conceptualizarea și limbajul’ nefiind problema postmodernismului. Dacă este problema cuiva, atunci e a oricui afirmă că știe limitele lucrurilor. Acelora cu acces la lumea ideilor și formelor perfecte. Cu cunoștința ‘obiectului în sine’.
De exemplu problema e a lui Peterson când spune că nu-l poate defini pe Dumnezeu dar acționează ca și cum există. Păi n-ai mai putea să acționezi nimic dacă într-adevăr te-ai feri să-l definești pe Dumnezeu. Pentru că atunci când acționezi orice, înseamnă că exprimi ceva despre Dumnezeu. Îl definești pe Dumnezeu. Fac aia, sau nu fac aia pentru că așa cred că intenționează, gândește Dumnezeu.
Peterson nu-și ascultă propriul sfat pentru că își ia o responsabilitate mult peste ceea ce poate duce oricine. În cămăruța pe care o intenționează curată, ce sclipește e dulapul cu scheleți.

Bine. Există Dumnezeu. Acum ce?
Acum mai facem o adunare la umbra pariului lui Pascal și continuăm săpatul după conceptul de Dumnezeu în mormanul de credințe despre Dumnezeu.
Că doar vorba lui Pascal.. n-avem nimic de pierdut. Decât timpul.