Statul indeciziei

O critică adresată lui Derrida e nemulțumirea în privința „paraliziei deciziei”. Paralizie care provine din imensitatea „problemei” instabilității sensului. Instabilitate care face ca orice propoziție, afirmație, concept să danseze șotios între categoriile de „bine” și de „rău”. În consecință apare conștiența că ceea ce ești tentat să fixezi ca aparținând doar unei singure categorii, e deja la joc în cealaltă categorie. Nu mai poți pretinde un ce este ceva, pentru că ceea ce vrei să spui bântuie deja prin ce nu este.
Ce rămâne e suspans, tensiune și conflict. Paralizie – amânare a articulării, certitudini, categoricului, „știutului”. Ajungem sceptici în defensivă. Ezităm. Suntem slabi. Indecizia ne face slabi.

De pe aici se trage critica postmodernismului în general: relativism, determină conflict, exploatează tensiune, creează confuzie, incertitudine, nesiguranță, indecizie. Perspectivă nihilistă care ne face slabi.

Dar să vedem cum în slăbiciune stă puterea: statul.

Idealist, conceptul de stat e încercarea de a defini categoria „binelui”. În conceptul de „stat” urmărim să definim ce „este bine”. Statul e spațiul unde facem decizii și acumulăm afirmații. E opusul indeciziei, e puterea deciziei.
Statul e spațiul unde urmărim să eliminăm incertitudinea, nesiguranța, tensiunea și confuzia. Cu legea urmărim să facem ușoară decizia.

Sau nu?

Paradoxal, în loc să dăm frâu liber afirmării puterii și deciziei în conceptul de stat, alegem să „poluăm” ideea de stat cu o piedică artificială – cu chestiunea anatema: indecizia.
Mă refer la „separarea puterilor în stat”. Separarea puterilor e un mecanism intenționat să disemineze conflict și tensiune. Să determine un nerezolvabil. Un șantaj. O întârziere a consensului, deciziei și formalizării. O anti-dogmatizare.
O decizie în ce privește „rația corectă” de ingredientele executiv, legislativ și judiciar nu există. Ce putem avea e doar o negociere, un veșnic suspans. O indecizie care să ne păzească de abuzul beției concentrării puterii.

În mod paradoxal, exploatăm paralizia deciziei pentru a face statul să funcționeze, să meargă. Tensiunea, indecizia, nerezolvabilul introdus de separarea puterilor face ca statul să nu se fosilizeze într-o tiranie a dogmei.

Chiar poți spune că separarea puterilor în stat e un nu eficienței și un da birocrației. Adică un nu promptitudinii deciziei (eficiența) și un da indeciziei, amânării deciziei (birocrația, ineficiența).

Sau că să ivesc altă sperietoare, poți spune că „separarea puterilor în stat” e tribut lui Marx pentru că antagonizează monopolizarea.

Data viitoare când sunteți nemulțumiți de indecizia lui Derrida sau de conflictul postmodernismului, amintiți-vă că scumpa separare a puterilor în stat este tocmai tensiune, conflict și indecizie. E tribut postmodernismului. Slavă postmodernismului.

Regretați

Am în minte tiparul masculilor cărora le place să fie știuți ca vrednicii satului pe lângă statornici piloni ai familiei. Ce morav însoțește de obicei acest altruism? Erecția după alai de bocitoare.

Vrednicii satului învârt moneda altruismului pentru investiția în a fi regretați. Mici hristoși care-și sacrifică viața ca să bocim după ei. Bocitoarele, un scop în sine: haremul din viața de apoi. Amintirea regretatului: mumia.

Dulcea nostalgie e dintre ale fascismului pentru că ești bocitoare trecutului și tradiției moarte. Dorința de a fi regretat e din ale tiranului care visează să bântuie veșnic.

Vă doresc să nu vă doriți să fiți regretați. Doar tiranii leagă pe vecie.

Amin focului fără ceremonie și loc de veci.

Sub cizmă se zdrobește călcâiul

Bukele. Personaj bun sau rău? El Salvador sau alt viclean tiran?

Firul „Bukele eroul” decurge din tranziția de la haos – aka stat mafiot, la ordine – aka unificare, consolidare. Fie ea și dictatură din moment ce „situația o impune”.

Ce îl face pe Bukele personaj negativ?

Cultul personalități și menținerea dependenței de autoritatea dictatorului – de autoritatea sa.

Ca să fie mai mult din erou, Bukele trebuie să înceapă să investească în organizarea societății încât să funcționeze fără el – fără necesitatea autorității lui, a dictatorului și a dictaturii. Adică să investească în principii democratice – acolo unde ordinea socială nu depinde de dictatura individului ci de „sistem”. Adică de un set de principii peste capriciile individului anume.

Ce alege Bukele să fie? Vom vedea, deocamdată tinde capricios.

Dincolo de concretul Bukele, să ne scufundăm puțin în abisul hermeneutic.

Dictatura, monarhia, tirania, autocrația, fascismul implică tipic ierarhia și individul din vârf. Implică o dependență de un individ concret și de moravurile acestuia. Forma de conducere fundamentată pe individul concret suferă deci de „uman”, de „limitele și defectele omului”.

Întră în scenă republica și democrația. Inițiative de detașare de moravurile și capriciile individului. Republica și democrația sunt abstracții, virtualuri, ficțiuni menite să „păstreze doar ce-i bun” din „individul concret de la vârf”.
Republica, democrația e „dictatura” fără moravuri. Doar partea bună din dictatură. „Dictatura” în ghilimele. O formă de organizare „imună umanului”, sau cel puțin „mai imună umanului”, mai „rezilientă limitelor și defectelor unui individ anume”.

Cu bucățica asta de abis, putem împroșca acum noroi în curtea lui Curtis Yarvin – neofascistul care reciclează idei vechi și scuipă până se lipește vreo etichetă nouă. Când Curtis Yarvin afirmă că statul trebuie condus ca „o companie cu un CEO în frunte”, o spune și el că ar fi de fapt reciclarea ideii de monarhie. Și pentru că e conștient de critica ce însoțește monarhul din frunte, se grăbește să completeze: monarhie dar cu monarh binevoitor în frunte.

Să-i dăm vestea lui Yarvin: bunăvoința asta a monarhului face să se vadă cum Curtis e ieșit la pescuit de „doar părțile bune” din monarhie. Când atașează axiomatic bunăvoința recunoaște că urmărește să-și „separe sistemul” de partea negativă din monarhie.

Yarvin dragă, tu vrei mângâierea tătucului pentru că în tine suspină încă democrația. Cât timp monarhul pe care îl pretinzi e implicit „binevoitor”, acesta nu aparține realității concrete. E un abstract, un virtual, o ficțiune de care fugi: monarhul „binevoitor” e „dictatorul fără moravuri”, e „dictatura” în ghilimele, e republica și democrația pe care le condamni.

Se aplică un Peterson lui Yarvin: integrează-ți umbra că ai mizerie la mansardă.

Astea fiind spuse, să nu ne amăgim totuși că twistul hermeneutic are vreun răgaz. Nu reușim vreo afirmare a virtualului asupra concretului, a superiorității sistemului de principii asupra particularului cu defecte.

Fuga de „defectele individului concret” prin crearea „sistemului abstract peste capacitățile oricărui individ” (republica, democrația) – adică afirmarea abstractului peste concret – creează deschidere pentru iepurele Dumnezeu din pălărie.

Dumnezeu, virtualul împins la extrem. Virtualul pur. Dacă republica și democrația sunt „virtualuri mai mici”, „virtualuri imediate peste individul concret”, menite să peticească neajunsurile „individului în poziție de conducere”, ei bine, abstracția Dumnezeu e menită să peticească toate neajunsurile. Dumnezeu e „tot binele, nimic răul”. Abstracția extremă, lipsită de orice conținut.

Iată exemplu de purcesiune a duhului din secular către Dumnezeu. De la dictatura individului (defectuoasă, întinată), la democrația pe principii (legea), la Dumnezeu.

Cum continuă twistul hermeneutic?
Din moment ce Dumnezeu e abstracția lipsită de orice conținut, orișicare dictator concret își varsă sămânța în el. Binele e iarăși ce vrea moravul dictatorului concret. Dar de data asta moravul e împuternicit. E cu binecuvântarea și după voia lui Dumnezeu. Cu gravitatea absolutului.

Virtualul se întoarce sub cizma concretă doar ca să zdrobească iarăși călcâiul.

Se repetă, dar nu la fel. La fel dar nu la fel.