Sub cizmă se zdrobește călcâiul
9 iunie 2025 2 comentarii
Bukele. Personaj bun sau rău? El Salvador sau alt viclean tiran?
Firul „Bukele eroul” decurge din tranziția de la haos – aka stat mafiot, la ordine – aka unificare, consolidare. Fie ea și dictatură din moment ce „situația o impune”.
Ce îl face pe Bukele personaj negativ?
Cultul personalități și menținerea dependenței de autoritatea dictatorului – de autoritatea sa.
Ca să fie mai mult din erou, Bukele trebuie să înceapă să investească în organizarea societății încât să funcționeze fără el – fără necesitatea autorității lui, a dictatorului și a dictaturii. Adică să investească în principii democratice – acolo unde ordinea socială nu depinde de dictatura individului ci de „sistem”. Adică de un set de principii peste capriciile individului anume.
Ce alege Bukele să fie? Vom vedea, deocamdată tinde capricios.
Dincolo de concretul Bukele, să ne scufundăm puțin în abisul hermeneutic.
Dictatura, monarhia, tirania, autocrația, fascismul implică tipic ierarhia și individul din vârf. Implică o dependență de un individ concret și de moravurile acestuia. Forma de conducere fundamentată pe individul concret suferă deci de „uman”, de „limitele și defectele omului”.
Întră în scenă republica și democrația. Inițiative de detașare de moravurile și capriciile individului. Republica și democrația sunt abstracții, virtualuri, ficțiuni menite să „păstreze doar ce-i bun” din „individul concret de la vârf”.
Republica, democrația e „dictatura” fără moravuri. Doar partea bună din dictatură. „Dictatura” în ghilimele. O formă de organizare „imună umanului”, sau cel puțin „mai imună umanului”, mai „rezilientă limitelor și defectelor unui individ anume”.
Cu bucățica asta de abis, putem împroșca acum noroi în curtea lui Curtis Yarvin – neofascistul care reciclează idei vechi și scuipă până se lipește vreo etichetă nouă. Când Curtis Yarvin afirmă că statul trebuie condus ca „o companie cu un CEO în frunte”, o spune și el că ar fi de fapt reciclarea ideii de monarhie. Și pentru că e conștient de critica ce însoțește monarhul din frunte, se grăbește să completeze: monarhie dar cu monarh binevoitor în frunte.
Să-i dăm vestea lui Yarvin: bunăvoința asta a monarhului face să se vadă cum Curtis e ieșit la pescuit de „doar părțile bune” din monarhie. Când atașează axiomatic bunăvoința recunoaște că urmărește să-și „separe sistemul” de partea negativă din monarhie.
Yarvin dragă, tu vrei mângâierea tătucului pentru că în tine suspină încă democrația. Cât timp monarhul pe care îl pretinzi e implicit „binevoitor”, acesta nu aparține realității concrete. E un abstract, un virtual, o ficțiune de care fugi: monarhul „binevoitor” e „dictatorul fără moravuri”, e „dictatura” în ghilimele, e republica și democrația pe care le condamni.
Se aplică un Peterson lui Yarvin: integrează-ți umbra că ai mizerie la mansardă.
Astea fiind spuse, să nu ne amăgim totuși că twistul hermeneutic are vreun răgaz. Nu reușim vreo afirmare a virtualului asupra concretului, a superiorității sistemului de principii asupra particularului cu defecte.
Fuga de „defectele individului concret” prin crearea „sistemului abstract peste capacitățile oricărui individ” (republica, democrația) – adică afirmarea abstractului peste concret – creează deschidere pentru iepurele Dumnezeu din pălărie.
Dumnezeu, virtualul împins la extrem. Virtualul pur. Dacă republica și democrația sunt „virtualuri mai mici”, „virtualuri imediate peste individul concret”, menite să peticească neajunsurile „individului în poziție de conducere”, ei bine, abstracția Dumnezeu e menită să peticească toate neajunsurile. Dumnezeu e „tot binele, nimic răul”. Abstracția extremă, lipsită de orice conținut.
Iată exemplu de purcesiune a duhului din secular către Dumnezeu. De la dictatura individului (defectuoasă, întinată), la democrația pe principii (legea), la Dumnezeu.
Cum continuă twistul hermeneutic?
Din moment ce Dumnezeu e abstracția lipsită de orice conținut, orișicare dictator concret își varsă sămânța în el. Binele e iarăși ce vrea moravul dictatorului concret. Dar de data asta moravul e împuternicit. E cu binecuvântarea și după voia lui Dumnezeu. Cu gravitatea absolutului.
Virtualul se întoarce sub cizma concretă doar ca să zdrobească iarăși călcâiul.
Se repetă, dar nu la fel. La fel dar nu la fel.
De-ar fi așa de simplu! Însă nu avem decît polimonoteisme 🙂
https://www.cambridge.org/core/elements/abs/politics-of-monotheism/19BB445DD0122BC5614FBA6DD40BC74C
Tocmai am dat peste asta din referințe:
https://archiv.ub.uni-heidelberg.de/propylaeumdok/3424/1/Assmann_Monotheism_and_its_political_2005.pdf
Plin de margaritare.
Câteva din primele pagini peste care am apucat să trec:
“I am YHVVH thy God that has liberated
thee from Egypt. Thou shalt not have other gods beside me.” This does not mean that there are no other gods, but that Israel should
not have other gods. Exclusivism, the hallmark of monotheism, is therefore originally a political concept, meaning the exclusivity of allegiance to one particular god, not the exclusive existence of one god only.
[…] the distinction between true and false or good and evil with regard to religion is the proper innovation of monotheism.
This distinction simply did not exist previously in the realm of religion. There were foreign religions with foreign, unknown gods, but nobody would have declared these gods false and fictitious or wrong and evil. Not the oneness of god, but the concept of ‘idols’ is the real monotheistic innovation. There were no idols and heathen in the realm of tribal religion and polytheism. The construction of
paganism is the single achievement of monotheism, based on the distinction between true and false.
The chief gods of polytheistic religions are state gods and represent political unity. Ashur stands for Assyria, Marduk
for Babylonia, Amun-Re for Egypt, Athena for Athens etc. In this way, YHWH originally stood for Israel but the biblical god soon
outgrew this political role. Pure monotheism does not recognize national gods.