Metamorfoza Armaghedonului

440 Responses to Metamorfoza Armaghedonului

1. gigialuarvinte says:

   1 octombrie 2015 la 04:35

   Paul,

   Fă bine și răspunde-mi la întrebări. Pe rând, la fiecare. Și atunci o să vezi cât de îndatorat îi ești lui Aristotel (o să fac efortul să-ți dau citatele exacte), fără să ai habar de asta, atunci când vorbești despre „ce” și „cum”. Tot ce-ai zis până acum despre astea două a zis deja Aristotel în Fizica.
2. polihronu says:

   1 octombrie 2015 la 10:26

   „sa intelegi de ce altii spun timpenii”

   Ei, fix aia e buba: patratu’ asa e un cacat fix pentru ca nu-ti arata ce timpenii spui chiar tu.
3. polihronu says:

   1 octombrie 2015 la 10:28

   „Patratu’ aseaza in opozitie ori doi de CE ori doi de CUM”

   Si uite cum cu pulisme d-astea se face intelepciunea patratului. Ca „ori… ori…” nu-i disjunctiv.
4. Paul Csavdari says:

   1 octombrie 2015 la 11:30

   @poli,

   Si daca-i disjunctiv, ce? Ai dat cu bobu’ si ti-o iesit ca patratu’i logic?… 🙂
5. polihronu says:

   1 octombrie 2015 la 11:47

   Paul,

   sint cel mai mare iubitor de acid. Da’, cind in dosul zeflemelei nu-i decit vacuitate fudula, inchid conversatia.
6. Paul Csavdari says:

   1 octombrie 2015 la 12:42

   @poli

   Pai ca s-ajungi la zama’ trebuie sa-ti bati si tu putin capu’ ca doar nu te-ai asteptat sa-ti torn eu cu palnia pe gat intelepciunea patratului, nu?… 🙂

   PS. „conversatia”?… hehe!
7. sonatalunii says:

   1 octombrie 2015 la 14:07

   @ gigialuarvinte

   Cică in ajunul Crăciunului cand popa a venit sa-i aghezmuiasca lui Arghezi casa, popa il întreaba pe Arghezi: „maestre, credeți ca exista cu adevărat un Dumnezeu?”, la care Arghezi ii raspunde: „părinte, de ce esti cacanar?”.

   Am sa răspund mai tarziu cu un comentariu mai larg sau un articol pe blogul meu referitor la ideologia raului. Cred ca tot ce ați spus poate fi adevărat cu o mare condiție, anume, ca nu exista Dumnezeu. De altfel, Popper descrie si ataca istoricismul de pe aceasta poziție, el fiind cel mult un agnostic, dacă nu ateu in toată regula. Ca si Strauss, chit ca Strauss se pare ca il detesta pe Popper. Insa eu cred este o mare diferența între istoricism in general, descris in cheie Popper, si istoricismul teologic, sau biblic. Despre asta, mai tarziu.

   Dar dacă Dumnezeu exista, si dacă el este creatorul a tot ce exista (nu vorbesc despre ce si cum a creat), atunci nu putem vorbi decât in termeni deterministi, tot ce exista fiind mai mult sau mai puțin determinat, cu excepția lui Dumnezeu.

   Desigur ca fiul dvs., pentru a scrie sonata, este in mare măsura rezultatul faptului ca v-ați culcat cu mama lui. Mai întâi a trebuit sa fie conceput, născut, crescut si educat. Mai trebuie sa aibă si talent, care este moștenit genetic înainte de orice, si munca. Dar decizia de a scrie sonata este a lui, intr-adevăr.

   Despre motivul pentru care Dumnezeu face o deosebire între jertfa lui Cain si Abel scrie si dl. Ionica in „The Irrationally of Sin”, in cheia specifica dansului, dar sunt si alte explicații. Da, erau jertfe din ceea ce ambii produceau, dar si asa jertfele au fost deosebite. Dar despre asta, iarăși mai tarziu.

   Ce v-as ruga eu este sa va explicați poziția cu privire la ce este păcat si in ce fel se deosebește de rău. Si, dacă se poate, sa explicați in ce fel il concepeți pe Dumnezeu.
8. gigialuarvinte says:

   1 octombrie 2015 la 16:45

   @Paul a uitat să răspundă…
9. gigialuarvinte says:

   1 octombrie 2015 la 17:09

   @ Sonata

   Dacă era catolic (după mamă probabil că era), atunci popa chiar era…

   Ce legătură are ceea ce-am spus eu cu existența (ce-o fi fiind aia…) lui Dumnezeu? A-gnostic sunt și eu, chiar dacă nu-s ateu. Și apoi, v-am indicat pe Popper și Leo Strauss din onestitate intelectuală, pentru a da „creditul” celor ce-au muncit mult la ideea asta. Cred că am și precizat că nu folosesc termenul în sensurile folosite de cei doi. În plus, chiar nu văd ce anume din felul în care Popper critică istoricismul are legătură cu zeii… în afară de cazul în care considerați dreptul celui mai tare sau pe Napoleon sau monarhul Prusiei vreun fel de zeu.

   „Dar dacă Dumnezeu exista, si dacă el este creatorul a tot ce exista (nu vorbesc despre ce si cum a creat), atunci nu putem vorbi decât in termeni deterministi, tot ce exista fiind mai mult sau mai puțin determinat”

   Păi exact ideea asta și acest mod de a gândi sunt cele pe care eu le consider responsabile de nașterea și succesul ideologiei, pentru că neagă libertatea, neagă individul, neagă până la urmă zeul, adică este cel mai „negru” ateism.

   „cu excepția lui Dumnezeu”

   Să înțeleg că zeul căruia vă închinați este unul care a lăsat lumea de izbeliște (deus otiosus).

   Adică sexul dintre proprii părinți este condiție necesară pentru orice face un om, dar nu este și suficientă, da? Or a determina înseamnă a fi condiție suficientă.

   Ce zice AI știu, dar nu înțeleg defel care e diferența dintre cele două jertfe. Aștept.

   Pe Dumnezeu nu am cum să-l concep, pentru că nu pot să concep nimic din ceea ce deja există. Iar să concep o imagine a lui, fie și mentală, nu-mi permite religia. Pot – și o fac, ca și în cazul lumii – să-l percep.

   Răul este o însușire a ceva. Păcatul este o stare a eului. Eul se strică prin a face rău.
10. Aurel Ionica says:

    1 octombrie 2015 la 17:21

    sonatalunii spune:
    
    Da, erau jertfe din ceea ce ambii produceau, dar si asa jertfele au fost deosebite.
    

    Si in afara de faptul ca una se presupune ca continea singe iar cealalta nu, prin ce se mai deosebeau? Si daca supararea zeului se datora faptului ca chipurile Cain nu a adus jertfa corecta, care a fost vina lui Cain si care a fost meritul lui Abel? Aha! Abel a fost silitor, si-a facut temele, si l-a studiat pe Pavel, pe cind Cain s-a luat cu joaca si a cam sarit cu cititul Bibliei la rind cind a ajuns la Pavel.
11. sonatalunii says:

    1 octombrie 2015 la 20:00

    @ Gigi si AI

    Cateva idei:

    -Ofranda (the offering) nu era pentru păcat ci doar un act de închinare.

    -Nu era important sa fie animal sau cereale.

    -Zeul a apreciat pe dătătorul ofrandei, nu ofranda in sine.

    -In mod sigur miezul chestiunii are de-a face cu atitudinea datatorului. Abel a dat din ceea ce era mai bun, din primii născuți si încă pe cei mai buni dintre ei (mai grași). Cain nu a oferit din primele si cele mai bune roade, ci doar „niște” roade. Asta spune ceva despre modul in care dovedeau, sau nu, recunoștință fata de zeu pentru abundenta roadelor.

    -Ca despre atitudine este vorba este dovedit de ceea ce Cain zice si face, chiar si după ce zeul il previne. „Nu-i asa? …păcatul pândește la usa” – asta arată ca, de fapt, Cain știa si ar fi putut face mai bine.
12. polihronu says:

    1 octombrie 2015 la 20:28

    „ar fi putut face mai bine”

    Nazuros, dom’le, dl. Zeu! Da’ – ca sa intru si io in poveste – ce te faci daca nu era sezonul „primelor roade”? Si cum a stiut Cain sa s-a uitat dl. Zeu chioris la el? Si de ce i-a pasat? Avea de impresionat pe cineva sau vreun favor de cistigat? Niciun „reality blocker” prin poveste, asa, de prasila?
13. polihronu says:

    1 octombrie 2015 la 20:31

    „Pot – și o fac, ca și în cazul lumii – să-l percep.”

    Tare. Ai organ?
14. polihronu says:

    1 octombrie 2015 la 20:34

    Si, hm, nu era „lumea” o fictiune?
15. sonatalunii says:

    1 octombrie 2015 la 21:18

    Poli,

    Ideea este „de maxima calitate”, si nu pentru ca zeul a cerut ceva, ci pentru ca asa au demonstrat Cain si Abel cum se relatau la zeu. Cum a știut Cain de dezaprobare? Conștiința, maica. Ai si tu grija de ea, n-o toci de tot. 🙂
16. sonatalunii says:

    1 octombrie 2015 la 21:22

    Edit: raportau, nu relatau.
17. gigialuarvinte says:

    2 octombrie 2015 la 04:00

    @ Poli

    Am zis deja că orice „cunoaștere” a lumii e posibilă doar prin extinderea conștiinței-de-sine. Ce sens mai are să mă întrebi dacă am organ?

    Apoi, iarăși am zis de multe ori că ontologia cu care operez e extrem de slabă, în sensul că există orice se poate numi, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti.

    Și iarăși, dacă eu însumi ficțiune sunt, greu îmi este să percep alte ficțiuni?
18. gigialuarvinte says:

    2 octombrie 2015 la 04:06

    @ Sonata

    Ce e aia act de închinare? O manifestare a servituții? Zeul dvs. e Nabucodonosor?

    „Zeul a apreciat pe dătătorul ofrandei, nu ofranda in sine.”

    Aici contraziceți textul, iar eu mă opresc. Textul zice că s-a uitat la ambele, om și jertfă.

    „Abel a dat din ceea ce era mai bun, din primii născuți si încă pe cei mai buni dintre ei (mai grași).”

    De unde știm asta? Primii născuți sunt mai grași? Really?

    „Ca despre atitudine este vorba este dovedit de ceea ce Cain zice si face, chiar si după ce zeul il previne”

    Ăsta e determinism în formă pură…
19. Aurel Ionica says:

    2 octombrie 2015 la 12:27

    sonatalunii spune:
    
    Cain nu a oferit din primele si cele mai bune roade, …
    -Ca despre atitudine este vorba este dovedit de ceea ce Cain zice si face, chiar si după ce zeul il previne. „Nu-i asa? …păcatul pândește la usa” – asta arată ca, de fapt, Cain știa si ar fi putut face mai bine.
    

    Pai tocmai aici este chestia, zeul s-a infuriat din cauza atitudinii lui Cain, sau din cauza jertfei lui? Si daca s-a infuriat din cauza atitudinii lui Cain, atitudine fata de cine? In nici un caz fata de zeu, deindata ce i-a adus mincare, chiar daca i-a adus lei si nu dolari ca Abel. Si daca “pacatul” consta din jertfa pe care o adusese Cain deoarece nu era cea pe placul zeului, de ce zeul spune ca pacatul pindea la usa? Vreti sa spuneti ca jertfa aia de putzea pindea la usa deoarece Cain nu o adusese inca si zeul s-a suparat deoarece i-a citit gindurile si stia ca are sa aduca o jertfa nu dupa satisfactia narilor lui pretentioase? Iar dupa ce pacatul “a intrat” in lume si zeul i-a cerut socoteala lui Cain pentru pacatul respectiv, ce facuse Cain, adusese iarasi o jertfa fara singe asa cum ii place lui Pavel, sau il ucisese pe fratele lui? Ca intr-un astfel de pasaj sa vezi ca nemultumirea zeului s-ar datora unei mincari ce nu continea reteta corecta si nu una dintre cele mai odioase crime, scuze pentru duritate, este dovada de un obtuzim de care numai un Edi si cu oxigenatii lui sunt in stare. De aceea eu am tot spus-o, daca iei pe fundamentalist si pe oxigenati si-i mesteci bine, cind este vorba de cititul Bibliei, sunt toti tot un drac.
20. sonatalunii says:

    2 octombrie 2015 la 12:30

    Gigi,

    You are a hard core anarchist libertarian. 🙂
21. sonatalunii says:

    2 octombrie 2015 la 12:56

    Don Aurel,

    Cand veți înceta de a răstălmăci vorbele interlocutorului? Si unde citiți in text ca „zeul s-a înfuriat”? Si iar, unde citiți in text ca zeul avea nevoie de mâncare sau ca a cerut jertfe? Aa, problema e alta: doar actul crimei in sine e păcat, nu si acea „stare a eului” cu invidia, mania, posomorarea fetei. De asta Dvs. va maniati si nu pacatuiti. 🙂
22. gigialuarvinte says:

    2 octombrie 2015 la 13:03

    @ Sonata

    Dacă-l citiți pe an-arhist așa cum îl citesc eu pe a-gnostic, atunci oi fi fiind și anarhist. Adică nu înțeleg nevoia de principi așa cum nu înțeleg nevoia de „principii”, de „cauze prime”. Altminteri, asta e eticheta pe care poltronii și pusilanimii o pun oamenilor liberi. Așa că sunt doar liberal. Zeul meu nu-mi cere ce nu mi-a dat – supunere, ci asemănare.
23. sonatalunii says:

    2 octombrie 2015 la 13:40

    Gigi,

    I hoped you’d take it lightly, it was a joke.

    Va sugerez ca ideologia râului nu este revolta împotriva libertății pentru ca asta ar însemna ca inițiatorul ei s-a revoltat si impotriva propriei libertăți. Ideologia râului este revolta impotriva lui Dumnezeu. Iar filosofia tratează problema râului făcând abstracție tocmai de inițiatorul cu pricina.
24. gigialuarvinte says:

    2 octombrie 2015 la 15:01

    @ Sonata

    Parcă vă aflați sub legea asta: „We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness”… Câtă vreme mama și tata nu m-au vândut rob nimănui, o să cred că sunt încă liber și deci, eo ipso, an-arhist. Nu există nicio putere și niciun principe și niciun principiu care să fie așa ceva în raport cu mine fără ca eu să-i acord această putere. Și abia în felul ăsta se poate naște cel mai puternic om din lume: cel care-o refuză.

    Este evident că inițiatorii ideologiei răului s-au revoltat, în primul rând, contra propriei libertăți. Când mama ta și tatăl tău sau creatorul tău te-a(u) făcut capabil să gândești singur și tu alegi să n-o faci, înseamnă că tocmai te-ai revoltat contra propriei libertăți.

    Ideologia răului nu este revoltă contra lui Dumnezeu, pentru simplul motiv că Dumnezeu nu există decât sub forma unei ficțiuni, ca și eul și lumea. Și împotriva unei ficțiuni nu te poți revolta. Dumnezeul în care eu cred nu e alceva decât ficțiune decât pentru sine, întrucât nimeni altcineva nu-l poate cunoaște (cuprinde), ceea ce înseamnă că în afară de sine nimeni nu poate să fie conștient de realitatea lui.

    Nu știu de unde scoateți inițiatorul, probabil din basme evreiești. Eu n-am nimic contra lor, precum Pavel, ba chiar sunt un fel de fan al acestora.

    Nu am nimic nici contra tradițiilor, dacă acestea nu au pretenții normative sau epistemice. Asta ca să nu mă credeți vreun fundamentalist al textului. Dar dacă aveți informații despre inițiatorul ideologiei, v-aș ruga să le prezentați: cine e, cum îl cheamă, de unde ați aflat, cum ați verificat informația.
25. sonatalunii says:

    2 octombrie 2015 la 15:29

    @ Gigi

    Toate au vremea lor. Dar sa așteptam mai întâi următorul articol pe care dom doctor il gătește amus-amus. 🙂
26. sonatalunii says:

    2 octombrie 2015 la 16:06

    @ Gigi

    Dacă va întreb cum v-a oprit o ficțiune ploaia o sa-mi ziceți ca dau cu pantoful in masa. 🙂

    Eu am pre-vizualizat articolu’ lu’ dom’ doctor si pre-zic ca veți avea o in-caierare cu dansul pe care o voi privi din tri-bune.
27. gigialuarvinte says:

    2 octombrie 2015 la 18:58

    @ Sonata

    Totuși, nu mi-ați răspuns la întrebări…

    „Dacă va întreb cum v-a oprit o ficțiune ploaia o sa-mi ziceți ca dau cu pantoful in masa.”

    Absolut deloc. Tocmai zisesem mai sus, într-un răspuns pentru Poli, că lumea e tot ficțiune. Ei, ce se întâmplă înlăuntrul ei, asta e altă poveste…
28. sonatalunii says:

    2 octombrie 2015 la 19:38

    @ Gigi

    Fiți pe pace, voi raspunde la întrebări, insa cum prezentările dvs. au avut peste 3700 de cuvinte si încă mai aveți ceva de spus, voi raspunde cu un articol.
29. polihronu says:

    2 octombrie 2015 la 20:59

    „Ideea este ‘de maxima calitate'”

    Nu reiese din text (nu avem niciun indiciu ca Mr. Cain ar fi trebuit sa aduca altceva).

    „Conștiința, maica.”

    Nici asta nu reiese din text. Iar constiinta (a mea e intacta, multumesc) nu te poate mustra daca nu se raporteaza la asteptari prealabile. Care nici ele nu reies din text.
30. polihronu says:

    2 octombrie 2015 la 21:02

    „există orice se poate numi”

    Io stiu. Da’ sa le spunem si la convorbitorii nostri ca percepi la fel de bine si unicorni, si martieni, si baali.

    „să percep alte ficțiuni”

    Esti sigur ca te PERCEPI ca fictiune? Sau echivochezi?
31. polihronu says:

    2 octombrie 2015 la 21:07

    „Dumnezeul în care eu cred nu e alceva decât ficțiune decât pentru sine”

    Si de ce ar fi „altceva decit fictiune” pentru sine? Nu esti tu, fictiunea-de-tine, dupa chipul si asemnarea?
32. gigialuarvinte says:

    3 octombrie 2015 la 05:27

    @ Poli

    Tocmai ai echivocat grav existența cu perceptibilitatea. Nu-l percep pe Nabucodonosor, nici măcar pe Gheorghiu-Dej. Și nici pe Jing Xing Dimping din Ștefănești.

    Unicorni nu mai ai unde să percepi, eventual la parade, acum sunt la modă merkavele. În arhiva făpturilor vii, alea cu ochi peste tot, am intrat și-am citit, până ce cărțuliile mi-au amărât pântecele. Baali am perceput cu ghiotura, cel puțin de-ăștia de-ai românilor. ET era marțian? Că altminteri trebiue să mă mulțumesc cu Dan.

    Sunt sigur că nu mă percep ca ficțiune. Și asta întrucât percepția este a prezenței. Ceva anume este mereu co-prezent și co-apartenent conștiinței de sine.

    Păi tocmai de-aia. Că eu pentru mine mai sunt și altceva decât ficțiune. Conștiința ficționalității (merci, René!), aisthesis reglat transcendental (Danke, Immanuel!) și intersubiectiv (Danke, Edmund!).
33. gigialuarvinte says:

    4 octombrie 2015 la 11:16

    @ Sonata (continuare 4)

    Cum promiteam, revin la nostalgia unului. Nu cred că există o „explicație” satisfăcătoare pentru această nostalgie pentru că nu cred că are o singură „cauză”, ci o mulțime. (Altminteri, nu aș deveni ridicol de inconsistent?…)

    Sursele sunt, nu neapărat în ordinea importanței: „apofenia” (pattern seeking), lipsa de cultivare și încurajare a inteligenței, reducționismul (tendința de reducere a necunoscutului la cunoscut, complexul la simplu etc.), existența (și „natura” acesteia, adică „deplasarea spre monopol”) puterii și educația subsecventă.

    Pe rând, acum. Iubim simetria. Și nu neapărat de proști. (Există o întreagă literatură privitoare la modalitățile de parcurgere cu privirea a unei imagini, așa că nu insist.) Și avem tendința de a căuta „modele” și de a reduce lucrurile la acestea. La fel operează auzul și intelecția vorbirii. (Nu auzi cuvinte până nu le înțelegi.) Simetria se bazează pe „unul” regulator de multiplicitate. Globul terestru are un singur ecuator – de ce? Apoi, și muzica se bazează foarte mult pe același mecanism al creierului, iar cel mai bun speculator al acestei împrejurări este Bach. Jesus bleibet meine Freude (tema de ritornello) începe de parcă tocmai trebuie să se termine și o ține tot așa, cu noi și reînnoite surprize. (De fapt, melodia se termină la primul re de jos, în a patra măsură, iar ce e până acolo este rezumatul final al unei lungi și inutile serii de artificii retorice specifice barocului – care lipsește; în loc de acel re se poate cânta absolut orice, nu doar nota gamei, rezultatul e același) Scriitorii de povești polițiste ar avea multe de învățat cu privire la suspans și la încălcarea oricărei reguli de la cele opt măsuri ale micului magician.

    Testele de inteligență speculează tot această nostalgie a unului, recuționismul funciar al minții omenești și relația improprie dintre gândire – care, fiind funcțe etică de limbaj, trebuie să reducă orice la dualitatea fundamentală bine-rău – și conștiință, care preia, vrea-nu vrea, diversitatea lumii. Cred că am mai povestit de asta, majoritatea oamenilor pot rezolva probleme cu până la trei criterii, oamenii cu IQ ridicat pot să meargă până la 5-6, dar rareori, chiar printre cei mai inteligenți oameni, găsești capacitatea de a rezolva probleme cu un criteriu prezent doar potențial, dar din care la o analiză atentă poți deduce și după câți pași criteriul neactualizat va funcționa. A educa potențialul analitic al minții umane a fost lucrul cel mai evitat și interzis de la facerea lumii încoace, tocmai pentru că o astfel de minte refuză orice fel de manipulare și devoalează oligofrenia constitutivă oricărei forme de putere. „Ca de le-ntorci urzelile frumoase,/La pipait matasea se descoase./Un fir intreg, razlet, in tesatura,/Leaga ruptura de ruptura/Si, de te uiti prin stofa, s-a zarit /Hlamida, ca de cilt lipit.”

    A gândi unde trebuie doar să asculți vocea lumii, la fel cu a încerca să cunoști transcendentalul, reprezintă cele mai aberante forme de reducționism metodologic. Că de fapt, aici este mare problemă a stării jalnice în care ne regăsim, ca indivizi și ca mers al lumii, în ciuda avansului imens al cunoașterii științifice. Că tot ați pomenit de „ateismul” lui Popper, cred că asta e cea mai mică dintre problemele lui. Ceea ce îi minează din interior discursul – și l-a făcut fără succes printre „decidenți” – este repetarea greșelii luminilor. Are o secțiune în care se războiește cu Mill și cu psihologismul din sociologie, pornind de la zicerea lui Marx că nu individul determină condițiile sociale, ci acestea îl determină pe individ – și cu asta, alături de povestea cu limbajul care apare după societate (sociabilitate) ajunge fix la mama dracului de care fuge. Și asta nu din pricina obsesiilor lui cu Kakania, care-l fac să-l urască visceral pe Masaryk, pe care alminteri îl prețuiește, nici din cauza lipsei de atenție (și dușmăniei?) pentru concitadinul Mises, ba chiar nici măcar din cauza dascălului Weber, ci din pricina lipsei de limpezime metodologică. Și, subsecvent, a acceptării stafiilor metafizice precum „societatea” pe post de obiect al cunoașterii. Au existat însă, chiar în epocă, și oameni de bun-simț, care au înțeles că între individ și „societate” mai există niște „pași”. Împotriva cărora, evident, toți progresiștii, în cap cu hilara pretendentă democrată, luptă din răsputeri. Vă las să ghiciți la ce mă refer.

    Despre putere nu insist, ce e de reținut este că puterea e întotdeauna violentă. De fapt, e eufemismul pentru „care inspiră frică”. Puteți căuta cărțulia despre sacru a lui Otto ca să aveți panorama ghiveciului teologico-militar ce inspiră această nebunie.

    Oamenii se pot, totuși, elibera din modul acesta de tâmpire a minților. Dar nu direct. Modalitatea în care acest lucru se poate face o găsiți la Gen.5:1, 17:4 și Ioan 3:3.
34. lampadaru says:

    4 octombrie 2015 la 16:41

    Desi era o impresie veche acum sunt convins definitiv , mult mai sanatos e sa te nasti din nou sferdoct-urechist decat sa evoluezi doct-aiurist .
35. sonatalunii says:

    4 octombrie 2015 la 16:51

    @ gigialuarvinte

    Apoi, și muzica se bazează foarte mult pe același mecanism al creierului, iar cel mai bun speculator al acestei împrejurări este Bach. Jesus bleibet meine Freude (tema de ritornello) începe de parcă tocmai trebuie să se termine și o ține tot așa, cu noi și reînnoite surprize. (De fapt, melodia se termină la primul re de jos, în a patra măsură, iar ce e până acolo este rezumatul final al unei lungi și inutile serii de artificii retorice specifice barocului – care lipsește; în loc de acel re se poate cânta absolut orice, nu doar nota gamei, rezultatul e același) Scriitorii de povești polițiste ar avea multe de învățat cu privire la suspans și la încălcarea oricărei reguli de la cele opt măsuri ale micului magician.

    Pana la un raspuns mai amplu, doar un scurt comentariu referitor la aluzia la Bach. Sunt oarecum familiar cu procedeul tehnic al repetitiei cu modificari folosit de mai toti compozitorii (vezi Ceaikovski – simfonia a 6-a, in special ultima parte) tocmai datorita efectului psihologic. Insa in amintita lucrare, Bach nu este compozitorul ci doar face un aranjament armonic si orchestral al unui coral scris de Johann Schop in 1641 (Werde munter, mein Gemüte). Si coralul, ca forma muzicala, are o structura bine definita, asta nu ca vreau eu, deterministu’. 🙂
36. gigialuarvinte says:

    4 octombrie 2015 la 18:39

    @ Sonata

    Rugăminte: dacă aveți partitura sau înregistrarea coralului respectiv (al lui Schop), v-aș fi recunoscător până la moarte. Jucărica asta mă obsedează de vreo 25 de ani, ca și tema de la Die Kunst der Fuge
37. polihronu says:

    4 octombrie 2015 la 20:37

    http://www.bach-cantatas.com/CM/Werde-munter.htm
38. polihronu says:

    4 octombrie 2015 la 20:58

    Jiji, tu spusesi ca „Dumnezeu nu există decât sub forma unei ficțiuni, ca și eul și lumea”. Ca e o fictiune pe care n-o poti concepe, de vreme ce „nu pot să concep nimic din ceea ce deja există”. Si ca „există orice se poate numi”. Refa socotelile, vezi de nu-ti da cu rest.
39. gigialuarvinte says:

    5 octombrie 2015 la 04:35

    Poli,

    1. Mulțumesc de link. Vorbeam de lucruri diferite.

    2. Nu înțeleg ce nu înțelegi. Actul de a numi înseamnă aducere-la-ființă. Înainte de a fi orice altceva, ceva este o ficțiune. Ficțiunile sunt deja concepute de cel care le-a rostit prima oară. Eu pot să concep ficțiuni, dar nu unele care sunt deja concepute. Unele ceva-uri ce încep prin a fi ficțiuni ajung perceptibile: mărul pe care-l mănânc sau mintea ce-mi răspunde la o întrebare dându-mi un link.
40. polihronu says:

    5 octombrie 2015 la 08:01

    „Vorbeam de lucruri diferite.”

    Indeed. Sper ca s-a prins si sono. Pe de alta parte, e foarte posibil ca „tema de ritornello” nu e la baza decit un stretto dupa motivul care deschide coralul. Restul e Bach.

    „Inainte de a fi orice altceva”

    Pai, cum devine ceva altceva-decit-o-fictiune? Si nu e Dumnezeu DOAR o fictiune (cel putin pentru oricine altcineva decit el insusi)?
41. gigialuarvinte says:

    5 octombrie 2015 la 08:49

    Poli,

    Dincolo de tehnicalități, ai idee de ce mă obsedează (în sensul că o fredonez/fluier zile întregi, fără a o putea reține/reda corect vreodată) bucata asta? O altă foarte scurtă melodie obsedantă pentru mine, pe care de asemenea n-o pot reține/reda corect, este aia din Little drummer boy. Pur și simplu nu le înțeleg logica. Spre deosebire de, să zicem, tema din Smoke on the water, care e foarte logică, liniară și ușor de redat.

    Uite, tocmai o melodie e un exemplu foarte bun: e întâi ficțiune, apoi devine ceva perceptibil.

    Eu nu sunt chiar atât de îndrăgostit de Pascal, încât să vorbesc de pariuri. Dar dacă și zeul îmi dă linkuri atunci când arunc întrebări/rugăminți, ce-ai tu împotrivă? Ți se pare că încerc să produc știință a individualului sau să transform percepția în certitudine? Mărul pe care l-am mâncat eu ieri poate fi certitudine pentru cineva?
42. polihronu says:

    5 octombrie 2015 la 10:00

    https://en.wikipedia.org/wiki/Earworm, maybe 🙂

    Pai parca vorbeai despre perceptii care n-au nevoie de organ. Si ce-ai tu daca mie-mi da linkuri Chronos, mincatorul de progenituri? 🙂 Nu e timpul tatal vorace al oricarei melodii?

    Apropo de muzici obsedante, mie-mi place Super Bass-u’ lu’ Nicki Minaj. Linia de bas reuseste sa fie intr-adevar ‘super’, constind din doar trei note care evita incapatinat fundamentala (lucru menit sa-i confuzeze pe prosti – la inceput, wiki zicea ca piesa e in sol diez minor).
43. polihronu says:

    5 octombrie 2015 la 10:02

    Ce vreau sa zic e ca ontologia ta s-ar putea sa fie prea slaba (sau nu slaba destul, dupa umoare).
44. gigialuarvinte says:

    5 octombrie 2015 la 11:35

    Poli,

    1. Eu mă refeream la structura melodiei, nu la psihologie 🙂

    2. Păi dacă eu spun că pot percepe existența ta întrucât mi-ai răspuns, e un organ anume implicat? Și apoi, că e prea tare ontologia mea trebuie exemplificat.
45. polihronu says:

    5 octombrie 2015 la 13:04

    1. Banuiam ca la muzica te referi, da’ am zis sa cover the bases. Nu stiu exact cu ce fel de muzica ai crescut si ce consumi in mod uzual. Ambele teme (Bach si Drummer) sint oarecum straine urechii moderne prin aspectul melismatic, cu salturi mici si repetitii. Sint baroce, nu-s liniare.

    2. Sigur ca-i vreun organ implicat. Si percepi mai curind raspunsul decit existenta. Cu ocazia asta chiar am indicat de ce ontologia ta poate fi prea tare.
46. sonatalunii says:

    5 octombrie 2015 la 15:18

    @ gigialuarvinte

    Se pare ca Poli va sugerează ca pentru atingerea climaxului aveți nevoie de ceva pastile. (La OCD ma refer) 🙂

    Cred ca am înțeles si eu ca va referiți la „tema de ritornello”, care este a lui Bach, desigur, dar aceasta dantela include in mod subtil însăși melodia coralului. Insa exemplul cu muzica era un exemplu al tendinței noastre de a iubi simetria, sau echilibrul, aceasta fiind unul din motivele nostalgiei eului. Așadar, dacă am fost dotați de Creator cu aceasta capacitate de gândire, care include si dragostea de simetrie, nu tot el este responsabil de nostalgia eului si conștiința (nefericita) de sine?

    Pe de alta parte, dom’ doctor amintește ca pentru dezvoltarea gândirii este nevoie de dialog, de confruntare, si la fel, dvs. spuneti despre conștiința de sine ca se naște prin raportarea la altul. Omul este o ființa socială si traiul in grup include o fărâma de renunțare la drepturile si libertățile personale. De aceea sunt de acord cu ideea ca voința liberă si libertatea absoluta sunt iluzii, dar cred ca este posibila o colaborare între determinism si voința liberă, exprimata de Kant prin ceea ce el numea „republica”.
47. gigialuarvinte says:

    5 octombrie 2015 la 15:26

    Poli,

    Am crescut cu cartea de imnuri 🙂 Singurele concerte la care am mers cu ai mei au fost de-alea ținute în biserici. Dar din fericire, de pe la 6 ani, am învățat muzică fix cu preoteasa/organista de la biserica reformată din oraș. Apoi, în Cluj, am stat lângă Biserica fără turn de pe Kogălniceanu, cea în care se țin concerte de orgă, Academia Bach și repetă studenții la orgă din anii mari. Așa că preclasicii/barocii îmi sunt foarte familiari. Importanța melismei în cazul de față n-o văd, pentru că mă refer fix la cele câteva măsuri instrumentale de la început.

    Tocmai că răspunsul indică și existența – de-aia zic merci, Rene… Răspunsul vine de la responsabil/răspunzător, nu?
48. gigialuarvinte says:

    5 octombrie 2015 la 20:07

    Sonata,

    Jucărica e un banal arpegiu. Tema decurge firesc din partitura de vioară a dialogului cu soprana din Bereite dir, Jesu, noch itzo die Bahn, la începutul primei corale – Wohl mir, dass ich Jesum habe. La începutul ultimei corale – Jesus bleibet meine Freude – nu mai are niciun sens după aria basului. Dar nu asta e important, ci modul în care folosește simetria la urcarea și coborârea în arpegiu.

    Nu știu dacă există dragoste de simetrie pogorâtă cu scrânciobul de la Creator. Eu am zis doar că iubim – noi, specia asta, deși și asta e o generalizare incorectă – simetria. Ce să zic, fix zeul e vinovat de obsesiile mele muzicale, nu eu că nu am fost niciodată în stare să cânt la altceva decât suflători și că orice clapă-mi arde degetele.

    „Drepturile și libertățile” să le ia fix ăla care le dă, adică Dracul (sub diversele sale forme de omul cu ciomagul). Iar povestea cu voința liberă și libertatea absolută care ar fi iluzii e o prostie cu care fiecare om e îndopat de mic, de milenii. Dar nu mai puțin prostie. Toate argumentele contra libertății sunt, de fapt, pledoarii pentru dreptul celui mai tare. Nu, mulțumesc!

    La fel, determinismul – de orice fel – ducă-se pe pustii!
49. gigialuarvinte says:

    5 octombrie 2015 la 20:13

    Poli și Sonata,

    Din ce găsesc pe YT, asta cu Harnoncourt e interpretarea care mi-a plăcut: https://www.youtube.com/watch?v=38TS7EOGo9A. Mult mai mult decât cea cu Karl Richter, care, în schimb, îmi place foarte mult la orgă.
50. gigialuarvinte says:

    5 octombrie 2015 la 20:30

    @ Sonata

    Și ca să-nțelegeți de ce zic că e o aberație povestea cu „drepturi și libertăți” și cu restul, citiți cu atenție Ioan 9.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.