Metamorfoza Armaghedonului

440 Responses to Metamorfoza Armaghedonului

1. Aurel Ionica says:

   16 octombrie 2015 la 21:02

   polihroane,
   Dar nu puteti sa faceti un fotoshop cu sortulete de masoni si nu cu fuste de scotieni? Sau va este teama sa nu cumva sa profanati niste simboluri sfinte? Si de unde stiti cum arata crestetul lui Jiji? Acum daca tot v-ati apucat de-o treaba, faceti ceva profesional si nu doar o cirpeala.
2. sonatalunii says:

   16 octombrie 2015 la 23:41

   @ Marcus Crassus & lampadaru

   „Oamenii astia au imbatranit degeaba!”

   I wish that nobody will say that about you. I apologize for any misconduct!
3. lampadaru says:

   17 octombrie 2015 la 02:33

   Dute si sa nu mai pacatuiesti 🙂
4. gigialuarvinte says:

   18 octombrie 2015 la 09:10

   @ Sonata

   „Imi imaginez ca respectati legile tarii in care locuiti, nu?”

   Defel. A nu încălca niște legi date de unul cu ciomagul în mână pentru că le consideri mai bune, oricum, decât simplul bun-plac al celui cu ciomagul în mână este ceva ce va scăpa pentru totdeauna înțelegerii marilor kadoshim de grad 41,2 și pătratului lor, dar de la dvs. aveam pretenția să înțelegeți.

   „Ce intelegeti prin cuvintele lui Isus „dati Cezarului ce este al Cezarului, si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”?”

   A accepta moneda unui stat înseamnă a accepta ca legitimă autoritatea acelui stat. Vi se pare că eu mă număr printre cei care socotesc legitimă autoritatea vreunui stat?

   Cuvinte ca „dezordine”, „haos”, „harababură”, „the wild-wild west” sunt doar sperietori pentru minți slabe, „bau-bau” pentru oameni mari. Nu a existat niciodată „starea de haos” pe care o predică popii – inclusiv doctorul de 42 de grade – altundeva decât în mințile lor și produsă fix de harababura din mințile lor de mincinoși fundamentali (adică a căror activitate este „în sine” bazată pe minciună).

   Așa că, dacă veți descoperi ceva care este al vreunui cezar, făcut de el, atunci aia va fi ceva ce-i aparține legitim cezarului. Dar câtă vreme ceea ce are cezarul a fost obținut prin furt sau jaf, bazat pe băieții ăia cu măciuci din spatele lui, nimic din ceea ce are cezarul nu este al cezarului, ci al meu și al tuturor celorlalți oameni.

   Preasfințitul se leagănă în iluzia că pe mine mă deranjează ce zice el pentru că ar fi prea radical, dar se înșeală; ceea ce mă deranjează este că, în ciuda unui început încurajator, ideile sale se transformă pe zi ce trece în exact aceeași peltea popească în care mâncatul din grăsimea berbecilor e un lucru bun. Și, ca dovadă, alt unsuros, înveterat în suptul grăsimii berbecilor s-a găsit profet și clănțăne ca orice popă mincinos, se laudă ca prostul cu ce-a citit, dar de fapt nici nu știe cum arată cărțilea alea.

   „Am sesizat rezistenta dumneavoastra la ideea unui personaj supranatural si m-ati intrebat de unde am aflat de el, din basmele evreiesti?”

   Păi și nu mi-ați răspuns…

   „si cum am verificat informatia?”

   Și nici la asta…

   „ Daca ceea ce VT si NT vorbeste despre asta, incepand cu referirile la Azazel, the goat-demons, etc. etc., considerati ca sunt basme evreiesti”

   Păi pentru a afirma că VT și NT vorbesc despre vreo personificare a răului e nevoie de dovezi. Le aștept…

   „v-as intreba de unde ati luat zeul de care ati spus ca sunteti dependent? Nu tot din basmele evreiesti?”

   Nu. Dar sunt convins că niciunul dintre popii pe care-i cunoașteți nu v-au învățat deosebirea dintre genurile literare, deși se pretind doctori și savanți în umanioare. Nu-i nimic, o să-mi fac timp să vă explic diferența dintre genurile literare, și fărăfabulații proprii, doar bazându-mă pe ceea ce doctorii ar fi trebui să citească pentru a nu minți atunci când pretind că-s doctori…

   „Ori l-ati „perceput” direct?”
   Inclusiv, dar nu asta e important acum, ci cum îi „citim” urmele în texte.

   „Ori este un zeu facut dupa chipul si imaginea omului?”

   Asta ar fi imposibil.

   Ce (credeți că) zice Pavel mă lasă rece. Am postat, recent, un studiu de caz pe zicerile lui Pavel. Nu-s încă pe deplin lămurit nici eu cu privire la fiecare dintre zicerile lui, dar măcar pot să analizez fiecare zicere pentru a constata că ceea ce ne învață teologii (despre mâncătorii de seu de oaie vorbesc) este fix o prostie.

   „Ce acceptati si ce refuzati din Biblie?”

   Această întrebare este ea însăși stupidă și nu am cum să-i răspund.
5. gigialuarvinte says:

   18 octombrie 2015 la 09:12

   @ Angelicul doctor de grad 69

   „Si de cine este gindit raul ca “substanță”?”

   Păi de angelicul doctor AI și de profetul său, precum și de toți discipolii unsuroșilor de diverse rituri și grade.

   „Nu de dvs.?”

   Pentru oricine nu este oligofren e limpede că eu, prin ceea ce zic, NU AM CUM să gândesc răul ca substanță.

   „Si ce-i da calitatea de “substanță,” nu “esenta”?”

   Asta e o prostie și atât. Care e diferența între esență și substanță la Aristotel?

   „Si notiunea asta de “substanță” cu care “ginditi,” de unde o aveti daca nu de la Aristotel?”

   Fix așa arată nesimțirea popească în acțiune. Hoțul strigă hoții. Da, dvs. AI și secătura de profet gndiți răul ca substanță și, da, dvs. AI și secătura de profet v-ați luat ideile de la Aristotel.
   „Inainte ca sa sariti in sus ca n-am citit corect ce aveti in cap, mai cititi o data ce ati scris, vedeti ca este scris cu italice putin mai sus.”

   Eu nu sar nici în sus, nici în jos. Doar că nimic din ceea ce eu am zis (afară de lucrurile marcate ca citate) nu poate fi încadrat la gândire substanțialistă.

   „Este important ca o stiu eu si o folosesc eu.”

   O, Pașă, cât de darnic ești…

   „Deindata ce nu puteti pricepe ca raul este o problema”

   Asta este doar o altă minciună popească…

   „si cind am inteles timpenia lui Aristotel, mi-am batut capul sa descopar si solutia”

   Și soluția pe care ați descoperit-o este să-i păcăliți pe alții că nu mai gândiți în categoriile lui Aristotel… Halal!
6. gigialuarvinte says:

   18 octombrie 2015 la 09:13

   @ Piranda

   Vă invit cu generozitate să-mi întăriți ontologia. Și, dacă nu puteți, chemați-vă și întăriri – colege, prietene, surori etc.
7. gigialuarvinte says:

   18 octombrie 2015 la 09:15

   @ Secătura abjectă

   REFERINȚELE!

   Sau abține-te la a te mai referi la mine, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.
8. gigialuarvinte says:

   18 octombrie 2015 la 09:18

   @ Sonata

   Apropo de linkul Pirandei: filozofia puței, maică. Atâta pot ei…
9. polihronu says:

   18 octombrie 2015 la 10:06

   „să-mi întăriți ontologia”

   Dragule, cel mai sigur drum catre ontologia tare e executia. Mai poftesti?
10. gigialuarvinte says:

    18 octombrie 2015 la 10:13

    Pisi mic,

    Doar de flori de măr crezi tu că-l țin în cinste pe Bataille? Ia recitește tu repejor Istoria ochiului și vorbește cu capelanul de la Cluj să-ți furnizeze oareșce codane, pentru învelit picioarele și ontologia!
11. polihronu says:

    18 octombrie 2015 la 10:45

    „să-ți”

    Sa-ti, maica. Pari sa stii traseul.
12. gigialuarvinte says:

    18 octombrie 2015 la 11:41

    Pirando,

    Nu defeca asupră-ti! Asumă-ti codoșlâcul…
13. polihronu says:

    18 octombrie 2015 la 11:57

    Ma trimiti la Anusu’ solar si pe urma imi tii lectiuni de igiena? Tz, tz.
14. Aurel Ionica says:

    18 octombrie 2015 la 13:35

    gigialuarvinte spune:
    
    @ Angelicul doctor de grad 69

    „Si de cine este gindit raul ca “substanță”?”

    Păi de angelicul doctor AI și de profetul său, precum și de toți discipolii unsuroșilor de diverse rituri și grade.
    

    Hai ca asta este buna, cred ca-i da clasa si lui lampadaru. Adica el face declaratia cu substanta, eu ii dau citatul, iar termenul de “substanta” folosit de el este dovada ca eu gindesc cu “substante” deoarece propozitia scrisa de el nu a fost nici gindita de el si nici scrisa de el, ci a fost scrisa de mine.

    
    „Nu de dvs.?”

    Pentru oricine nu este oligofren e limpede că eu, prin ceea ce zic, NU AM CUM să gândesc răul ca substanță.
    

    Deci asta este “logica”! Pentru ca el a zis-o, asta nu numai ca este dovada ca NU ARE CUM sa gindeasca ce a zis, ci asta este dovada ca eu am gindit ceea ce a zis el. Lampadarule, hai iesi cu aplauze la scena deschisa ca nu esti singur pe aici!
15. gigialuarvinte says:

    18 octombrie 2015 la 14:50

    @ AI

    Păi da, nene doctor, dvs. ați dat citatul din ce am zis eu, numai că eu acolo „traduceam” ceea ce susțineați dvs., și anume susținerea că „răul există”, ceea ce, potrivit lui Aristotel, dacă este afirmat despre o determinație, adică despre un „atribut” al unei „substanțe”, înseamnă a-i atribui atributului caracter de substanță. Adică sub-zistență. Ceea ce, dacă am urmărit eu corect ceea ce ați zis – dacă nu, arătați-mi unde – nu ați negat. Or atâta vreme cât eu spun că roșul sau binele sau dulcele nu există decât ca însușiri ale roșiei (pătlăgică) sau ale unei acțiuni sau ale prăjiturii, iar dvs. spuneți că roșul și binele și dulcele există și fără a presupune pătlăgica și acțiunea și prăjitura, eu ce altceva pot deduce decât că gândiți binele și răul ca pe substanțe?

    Faptul că eu, atunci când vorbesc despre ceea ce gândiți dvs. folosesc termenii folosiți de dvs. precum OR și RR și RB șamd înseamnă că eu gândesc așa sau doar că am citat ceea ce dvs. ați gândit și spus???

    Hai, mai răstălmăciți o dată ceea ce am zis, că-s deja obișnuit cu asta!
16. Aurel Ionica says:

    18 octombrie 2015 la 15:23

    gigialuarvinte spune:
    
    Păi da, nene doctor, dvs. ați dat citatul din ce am zis eu, numai că eu acolo „traduceam” ceea ce susțineați dvs., și anume susținerea că „răul există”, ceea ce, potrivit lui Aristotel, dacă este afirmat despre o determinație, adică despre un „atribut” al unei „substanțe”, înseamnă a-i atribui atributului caracter de substanță.
    

    Aha, acum pricep “logica.” Daca eu am zis ca “raul exista,” dvs. ati stabilit ca ceea ce am zis eu despre rau este “potrivit lui Aristotel,” si ca atare ceea ce am spus eu ca “este raul” nu trebuie sa se “potriveasca” cu notiunile de bine si rau bazate pe rationalitate asa cum definesc eu raul mereu, ci trebuie sa se “potriveasca cu Aristotel” deoarece asa ati stabilit dvs., si ati facut aceasta “potrivire” deoarece eu declar mereu notiunile de “substanta” si “esente,” inclusive de “logica,” dezvoltate de Aritotel, ca idiotenii. Si faptul ca dvs. “potriviti” ceea ce spun eu cu Aristotel, asta este dovada ca eu fac astfel de “potriviri” si nu dvs. Apropo, in afara de lampadaru si probabil polihronu si Marcus Crassus, mai sperati sa va aplaude cineva pentru astfel de gindire “logica”?
17. gigialuarvinte says:

    18 octombrie 2015 la 15:36

    Eu nu aștept să mă aplaude nimeni, doar va atrag atenția când mi se pare că sunteți inconsecvent.
18. lampadaru says:

    18 octombrie 2015 la 16:56

    Tocmai asta e shpilu* ca unii au numai aplauze in cap si cred ca si ceilalti au la fel 🙂
19. Aurel Ionica says:

    18 octombrie 2015 la 19:02

    lampadarule,
    Si cind il aplauzi pe gigialuarvinte pentru ceea ce a spus, il aplauzi pentru ca crezi ca asteapta aplauzele matale, sau nu? Ca doar nu vrei sa spui ca de cite ori deschizi gura vrei sa ma aplauzi pe mine ca stii ca eu aplauze astept si nu huiduieli?
20. Aurel Ionica says:

    18 octombrie 2015 la 19:03

    gigialuarvinte spune:
    
    …doar va atrag atenția când mi se pare că sunteți inconsecvent.
    

    Bun, deci cind citesc ce spuneti dvs. sunt inconsecvent, dar si cind interpretez ce spun masonii sunt inconsecvent? Chiar nu ati gasit nimic in cele aproape 250 de pagini ca sa demonstrati ca sunt inconsecvent? Adica, onoarea masonilor sa ramina chiar “nereperata”?
21. lampadaru says:

    18 octombrie 2015 la 19:22

    Domnule Ionica
    Chiar nu imi vine sa aplaud pe nimeni , unii incearca sa depaseasca bariera cunoasterii in mod eclectic altii fusherit pseudo/popesco/filozofic ce e de aplaudat si la cine ? ati marcat vre-unul ? jucati cu o minge sparta dragilor .
22. gigialuarvinte says:

    18 octombrie 2015 la 20:01

    Nene Aurel, dragă doctore,

    Nu-mi amintesc să fi promis c-o să citesc articolul (deloc, altminteri, dar să zicem că era implicit c-o să-l citesc) în 2 sau în 9 zile. Mi-am aruncat ochii pe el în diagonală când a zis Sonata că l-a încărcat, dar n-am avut timp de citit la rând. Abia apoi m-am apucat de citit, însă am fost tot pe drumuri, iar în trenurile românești nu găsești o priză, drept care am apucat să citesc cât m-a ținut bateria. Prin urmare, sunt exact în locul în care ați început să vorbiți despre Apocalipsa și 666. Când o să ajung la final, o să zic ce-am de zis (dacă o să am). Dacă ați înțeles că ce-am vorbit până acum (și e din vina mea asta – deși discuția cu Sonata începuse mult înainte ca el să anunțe că a primit articolul) este cu referire la articolul dvs., vă cer scuze, dar nu este cazul.

    Din ce-am citit până acum în articol despre masoni, pot să vă zic că ar fi bine să vă gândiți la relația dintre biserică (i.e. catholică) și ordinele ei militaro-călugărești și renaștere/reformă plus contrareformă și rozicrucieni și alte dihănii de-astea. Plus la modificările pe care le-a suferit ideea de universitate în perioada asta. E doar o sugestie, dacă ați făcut-o și n-am ajuns eu cu cititul acolo, o să constat și-o să revin.
23. Aurel Ionica says:

    18 octombrie 2015 la 21:04

    gigialuarvinte spune:
    
    Din ce-am citit până acum în articol despre masoni, pot să vă zic că ar fi bine să vă gândiți la relația dintre biserică (i.e. catholică) și ordinele ei militaro-călugărești și renaștere/reformă plus contrareformă și rozicrucieni și alte dihănii de-astea. Plus la modificările pe care le-a suferit ideea de universitate în perioada asta. E doar o sugestie, dacă ați făcut-o și n-am ajuns eu cu cititul acolo, o să constat și-o să revin.
    

    Si daca ati ajuns pina la Apocalipsa 666, sa inteleg ca pina acolo nu aveti nimic de zis? Si daca pina ajungeti la sfirsit ajungeti la concluzia ca eu deja m-am gindit la relatia dintre ordinele militaro/calugaresti cu cruci pe piept si reformatori si cum universitatile si-au capatat colegii secrete care vegheaza ca nici o descoperire sa nu fie suprimata si cum au capatat si “degree”-ele si chiar cipilicile alea de absolvire ce garanteaza capete standard in forma de caramida patrata cu care pavezi socitatea ca sa nu iasa vreunul din sablon, si ca s-ar putea sa fie legaturi chiar cu “pionierii” si “exploratorii” de la gradinite pina si prin biserici, ce o sa ziceti? Dar daca chiar ajungeti pina la sfirsit, chiar ma intereseaza cum vedeti chestia aia cu albinele si daca exista “solutie” la prolema asta cu “sefii” care stiu doar sa manince taxe si sa nu produca nimic, problema care este clar ca va roade tare de tot chiar daca asta nu poate fi ceva “rau” (dupa Aristotel, bineintels).
24. gigialuarvinte says:

    19 octombrie 2015 la 04:10

    N-o să zic mare lucru, doar să nu cumva să mă trezesc la sfârșit că popii și bisericile rămân oaza de bine într-o mare de rău…

    Și fiți mai atent la limbaj: „asta nu poate fi „răul” (după Aristotel)” ar fi forma corectă, că altfel vă confuzați complet profetul…
25. sonatalunii says:

    20 octombrie 2015 la 13:50

    @gigialuarvinte

    V-as ruga sa explicați asta:

    Inclusiv, dar nu asta e important acum, ci cum îi „citim” urmele în texte.
26. gigialuarvinte says:

    21 octombrie 2015 la 13:14

    @ Sonata

    Prima observație este că eu nu vorbesc despre vreo „intervenție” a zeului în text – deși nu o exclud, nici n-o afirm din lipsă de „dovezi” – ci de „urmele” sale. Acum e nevoie să explicitez puțin acest concept „postmodern” de urmă.

    Întâi câteva lămuriri, ca să știe ăia deștepții de unde să mă ia. Datorez modernității târzii (postmodernității) imposibilitatea funciară de a gândi metafizic, însă mă despart de modul de gândire postmodern acolo unde îl consider istoricist, anume în punctul în care aceștia consideră că transcendentalele depind de epoca istorică, societate etc. După mintea mea, transcendentalele sunt universale și imuabile, și doar formele lingvistice ale acestora suferă modificări, dar care sunt cel mult alterări sau aproximări mai bune ori mai proaste.

    Mai simplu spus, consider că noțiuni precum unu și multiplu (numerele), cantitate și calitate, cauzalitate, relație etc. sunt universale și supratemporale. Cu toate acestea, consider că un concept precum cel de cauză poate fi înțeles în două moduri – determinist și nedeterminist. Modul determinist este cel în care se consideră că în zona culturii – a activității umane sau al realității motivate, cum îi zice doctorul – există același tip de cauze și același tip de cauzare ca în zona naturii. Eu consider că acest mod de a gândi este nepotrivit, și nu doar la nivelul cantității (există și în natură numeroase cazuri de fenomene ale căror cauze sunt greu de înțeles, din pricina mulțimii de cauze concurente – din asta s-au și născut teoriile „complexității”, ale jocurilor și ale numerelor mari – dar niciuna dintre aceste teorii nefiind identice cu indeterminarea propriu-zisă, cum găsim în fizica cuantică sau în logică, la afirmarea necesității transcendenței discursive – Gödel), ci al calității, întrucât există numeroase decizii umane care nu pot fi explicate cauzal în mod satisfăcător.

    Această situare – care nu are de-a face cu vreun „adevăr”, ci este „axiomatică”, se joacă în zona „mulțumitor”/„nemulțumitor” – mă face să resping noțiunea metafizică de cauză, pe care o consider prea „tare”, și să prefer folosirea noțiunii de „urmă”.

    Raționamentele cauzale sunt, de regulă, formalizabile în enunțuri de tipuri „dacă x, atunci y”, unde x este cauză și y este efect. În cazul „urmei”, lucrurile sunt à rebours. Un raționament de acest gen poate fi, la rându-i, formalizat astfel: „dacă y, atunci cel putin x”, în care y este urma, iar x este un fapt oarecare. Exemplul cel mai la îndemână este „nu iese fum fără foc”. Sau „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”.

    Noțiunea de urmă evită determinismul, care mie-mi pare absurd, dar permite realizarea de conexiuni. Ce împiedică este realizarea de profeții, ceea ce este nemaipomenit de bine.

    Problema profețiilor (predicțiilor) derivă dintr-o chestiune tehnică. Formularea de legi este un tip de profeție, adică o lege ne spune că dacă există niște fenomene (considerate cauze) vor exista niște fenomene (considerate efecte). Dar asta se face prin raționament inductiv, care este în mod fatal incomplet. Dacă de fiecare dată până acum s-a petrecut așa, nimic nu-mi dă certitudinea că la fel va fi și în viitor.

    Rezolvarea acestei probleme vine din distincția lui Kant privind judecățile, cele analitice fiind cu un grad mare de certitudine, dar cu puțin (spre deloc) avans al cunoașterii (întrucât deducem ceva din definiția lucrului analizat), iar cele sintetice aducând un spor major al cunoașterii, dar fiind nesigure. Ei bine, problema judecăților cauzale este dacă ceea ce numim cauză și efect fac parte din același fenomen (cum este fumul, care e doar parte a fenomenului foc) sau nu (cum este fierberea apei – nu e musai să fie foc, ci o sursă de căldură sau altceva similar care să producă o creștere critică de temperatură; aici problema se mută un pas în spate, întrebarea fiind dacă există căldură fără foc).

    Importanța acestor gânduri (am rezumat, pe genunchi, niște secole de gnoseologie) ține de folosirea acestor raționamente – în domeniul juridic, să zicem. Ei bine, fără a mai recurge la un ocol mare prin doctrina dreptului penal, acolo lucrurile se rezolvă simplu, întrucât pe lângă cauze, se operează cu intenții (directă și indirectă, depășită/preterintenție etc.), ceea ce face ca discuția despre cauze să fie mai puțin importantă (dacă eu te-am omorât cu mașina, fără să vreau e una, dacă am vrut doar să te lovesc, dar nu să te omor, însă ai murit e altceva și tot așa).

    Larga răspândire a teoriei lui Aristotel despre cauze – care stă la baza gândirii cauzale de vreo două milenii – este extrema ei simplitate și eficiență explicativă. Profitând de un ambuteiaj, care ne-a silit să mergem pe jos, am făcut cu copilul un experiment. I-am explicat, preț de un sfert de oră, ce zice Aristotel despre cele patru cauze. După care am povestit despre brațul hidraulic al mașinilor de intervenție la cablurile de tramvaie și o mulțime de alte lucruri. Ei bine, când am ajuns în preajma grădiniței am vrut să văd ce a priceput/reținut din „lecție”. Și am fost surprins să constat că mi-a răspuns precis la întrebări – cauza materială pentru căciulă și șosete și vestă este lâna, în timp ce cauza formală e vesta sau șoseta, iar cauza eficientă mamaia sau bunica sau bunica bătrână, în timp ce cauza finală e protejarea de frig a capului, trunchiului sau picioarelor.

    Doar că Stagiritul nu citise încă ce scrie doctorul, dar nici nu era ateu. Așa că, pentru el, întreaga lume, și natura, și cultura, erau produse intenționate ale cuiva. Astfel că avem și cauză eficientă, și cauză finală pentru orice. Cam așa gândesc și creștinii, de-aia au probleme cu „răul” din natură (vezi viermii ăia de care este fascinată gazda noastră). De fapt, cauza eficientă e agentul – dar ciorapi poate să împletească și mamaia, și bunica. Iar cauza finală e, de fapt, motiv. Ceea ce se ascunde sub „cauza formală” este ceea ce unii numesc „informație”.

    Problema cu acest mod de a gândi cauza și cauzarea este că, dincolo de extrema simplitate și operaționalitate (eficiență explicativă), menține omonimia păcătoasă a lui „de ce?”, lucru de care eu sunt nevoit să mă feresc. Copilului mi-a fost foarte ușor să-i stric obișnuința tocmai căpătată recurgând la o istorie pe care i-o povestisem recent și vorbindu-i despre cauză și cauzare la Moise (dar despre asta prefer să păstrez tăcerea în public).

    Nimeni, cred, nu stă să explice de ce s-a spart o farfurie folosind cele patru cauze. Și nici de ce există copaci. Așa că sunt nevoit să vorbesc de urme. Urmele folosesc și pentru a „bănui” că ceva există (după sugestia carteziană), și pentru a „bănui” o ordine (de succesiune – tatăl mai bătrân ca fiul), și, din cele două la un loc, pentru a „bănui” necesități „genetice” (întrucât eu exist – iar până acum nu știm să se nască copii doar cu mamă – este necesar să existe un bărbat care să-mi fie tată sau întrucât acest calculator există – și despre toate calculatoarele de până acum știm că au fost făcute de cineva – este necesar să existe cel puțin un producător al calculatorului).

    Cu ce e mai cu moț asta decât cauza? Păi întâi că se aplică doar la ceea ce deja există. Interzice orice profeție. Apoi că rezolvă problema necesității logice (pentru că presupune definițiile ca derivate din experiență, adică urme ale experienței și reflecției asupra experienței).
27. Aurel Ionica says:

    21 octombrie 2015 la 13:34

    gigialuarvinte,
    Bun, teoria asta ca suntem totdeauna in ceata cu privire la „cauzele” din lumea naturala deindata ce nu putem sti ce sunt lucrurile „in ele insele,” cum putem sa stim perfect cum se „cauzeaza” ele intre ele, dar suntem in ceata si cind este vorba de „cauzele” cind este vorba de ceea ce eu am numit realitate motivata (RR)? Adica, acolo nu putem sti nici care este cauza „finala” (adica motivul, reasoning-ul), si nici cauza „eficienta,” fara sa mai vorbim de „cauzele materiale,” adica bombele cu laser (ca sa folosesc limbajul indragit de dvs. mostenit de la Stagirit pe care, dupa propriile declaratii, nu vreti sa-l aruncati din brate)?
28. sonatalunii says:

    21 octombrie 2015 la 14:11

    @ gigialuarvinte

    Multumesc! Da, nu de „interventie” era vorba acolo, dar pot sa existe „urme” fara interventie? Din ce inteleg, sunteti de acord ca in natura exista determinism, dar spuneti ca in cultura exista doar nedeterminism. Inca nu sunt convins. Inca mai cred ca exista un amestec de determinism si nedeterminism, atat in natura cat si cultura. De exemplu, in cazul izotopilor radioactivi, nu exista nici o lege sau posibilitate de a sti care anume atomi se vor descompune (nedeterminism), dar in ce priveste cantitatea stim ca un anumit numar de atomi se vor descompune intr-o anume perioada de timp („half-life”), lucru care este determinat si constant. Cred ca si in cultura, desi „determinism” este un terment poate prea dur, exista o interdependenta intre determinism si vointa libera, deoarece in forma pura, absoluta, fiecare din ele se auto-invalideaza. Cum sunt inca la munca, voi reveni.

    Nu am inteles cum „cititi urmele (Lui) in text”. Asta este inspiratie, chiar daca sunteti impotriva conceptului. Sau,… ce este?
29. gigialuarvinte says:

    21 octombrie 2015 la 14:16

    @ Sonata (continuare – și cu scuze că m-am lungit)

    Dumnezeu nu este cauza Bibliei. Dar aceasta conține urme ale unor conexiuni ale unor oameni cu zeul. Cum ziceam mai sus, e nevoie de o definiție proprie, derivată din experiență și obținută prin reflecție asupra acesteia, a zeului. Fără experiență (percepție), nu poate exista definiție și nici urmă.

    Important nu este aici raționamentul, ci re-găsirea, re-cunoașterea unor lucruri ce-ți sunt familiare. Ca să mă și explic, am făcut lungul pomelnic de mai sus pentru a avea apoi libertatea să vorbesc despre urmele zeului. Libertatea asta mi-am luat-o întrucât modul de a gândi al filozofiei (singurul utilizat și de teologie, atunci când, probabil din greșeală sau motive ce țin de persoana teologului, o face) nu mă ajută cu nimic să înțeleg lucruri simple. Unul dintre acestea este educația copilului. Eu știu ce vreau să facă, îmi cunosc bine obiectivul, dar gândirea cauzală nu mă ajută cu nimic. Nu știu nici ce efect va avea asupra modului lui de a gândi fiecare poveste pe care i-o spun, nici în ce fel îi va afecta libertatea. Astfel că am fost nevoit să renunț la tot ce știam și să încerc să iau lucrurile de la cel mai de jos nivel cu putință.

    Și așa am ajuns la raportul dintre dependență și libertate. (Piranda o să zică, probabil, că mă închin la trunchiul cerebral.) Prima constatare a fost că nu există nicio contradicție între dependență și libertate și că „independența” este un concept vid, la fel cu „infinitul” și cu toate celelalte concepte obținute prin negație. Zeul meu nu este infinit, nici „atot-”. Infinitul e singur. Faptul că eu exist ca diferit înseamnă că zeul e finit.

    Dependența este, dimpotrivă, condiția libertății. Faptul că sunt dependent de oxigenul din aer mă limitează pentru spațiul extraatmosferic, dar îmi dă o deplină libertate aici unde eu trăiesc. Nu umblu cu bidonul în spate și nici nu stau sub clopot de sticlă. Faptul că pentru a gândi sunt dependent de limbajul învățat de la părinți este de asemenea o dependență care-mi dă o enormă libertate.

    Spre deosebire de „ierarhie”, de sfintele principii și sfinții principi, dependența este ceva deja petrecut. M-am născut dependent de respirație, m-am născut fiu al părinților mei și al limbii mele. Și astea îmi sunt proprii. Principii îmi cer supunere, pentru viitor. Adică nu-mi dau nimic, în schimb îmi cer totul.

    Este un mod de a gândi care probabil că vă va suna extrem de ciudat. Dar este singurul pe care îl consider potrivit. Are nevoie de credință – în exact sensurile despre care am mai vorbit. Și mai are avantajul că-mi oferă libertate. Pentru că-mi oferă un model: faptul că știu să relaționez cu atmosfera înconjurătoare mă ajută s-o re-creez sub un clopot de sticlă sau în casca de cosmonaut. Adică îmi oferă o libertate „portabilă”.

    La fel este cu gândirea: faptul că am învățat niște cuvinte și niște idei îmi permite să-mi creez propriile cuvinte și propriile idei cu care apoi să operez după voie.

    Dacă vreți să găsiți o poveste veche despre urme, căutați în Proverbe 30, 18-19. Un bun tratat despre efectele efemere.

    Urmele zeului în text derivă din lipsa completă a intenției hagiografice, din raportul corect dintre dependență și libertate, din nevoia de încredere pentru cunoaștere. De la așa-zisele prime patru porunci (interdicția arche și obligația libertății; interdicția replicării și hipostazierii; interdicția instrumentalizării limbii/gândirii; interdicția instrumentalizării timpului și a conștiinței de sine) până la cele mai atroce istorisiri, textul în care eu caut urmele zeului mă răsplătește mereu: dacă gândesc toate și fiecare dintre cuvintele cărții la un loc cu intenția rostirii lor de către un individ (da, cuvintele sunt mereu dependente de cel care le rostește), nu am cum să mă înșel.
30. gigialuarvinte says:

    21 octombrie 2015 la 14:33

    @ AI

    Nu știu dacă am înțeles bine întrebarea. Nu cred că putem vorbi despre cauze în lumea culturii. Motivul nu e cauză, nici agentul nu cauză, nici materia din care e făcut ceva nu e cauză.

    Dar cred că nimic din ceea ce face cineva nu este fără „urme”. Și că urmele sunt – bine „citite” – suficiente pentru a înțelege și cine a făcut ceva, și ce motive a avut. Dar asta nu dă vreo „cunoaștere universală”, pentru că jertfa lui Abel și cea a lui Cain și cea a lui Noe și cea a lui Isus nu au același motiv.
31. gigialuarvinte says:

    21 octombrie 2015 la 14:40

    @ Sonata

    Eu nu vorbesc despre „intervenție” în text, ci de urme. Urmele sunt ale „coliziunii” zeului cu oamenii ce-au scris textul și cu personajele textului. De exemplu, cred că „Moise” – indiferent cine este el, la autorul primelor 5 cărți mă refer acum – este un om care a avut o percepție a zeului. Urma acestei întâlniri este felul în care a scris, felul în care și-a afirmat și explicat toate dependențele, astfel încât înțelegerea mea să poată să fie liberă de acestea.

    Nu, nu cred că în natură există determinism. Poate și pentru că nu cred că „există” „natură”.

    Nu e nicio inspirație, e genealogie și, mai ales, „derek” (דרך). Așa cum îi pot recunoaște pe „kantieni” sau „hegelieni”, îi pot recunoaște și pe „mozaici” sau „yahviști”.
32. Aurel Ionica says:

    21 octombrie 2015 la 16:54

    gigialuarvinte spune:
    
    Faptul că pentru a gândi sunt dependent de limbajul învățat de la părinți este de asemenea o dependență care-mi dă o enormă libertate.
    

    Mda, traiasca enorma asta libertate data de dependență. Aveti grija sa nu iesiti din “dependență” ca ati incurcat-o … cu piramida.
33. sonatalunii says:

    21 octombrie 2015 la 18:43

    @ Gigi
    Acum am înțeles la ce urme va referiți. Perceperea percepției…
34. Paul Csavdari says:

    21 octombrie 2015 la 18:48

    Aurel,

    Ti-am spus ca-ti pierzi vremea cu @gigi. El are doua idei fixe: nu exista CUM ci doar CE (da’ nici CE-urile nu-s toate cuser, ca-i strica lui teoria cu categoriile) si GANDIREA este LIMBAJ.

    Atata poate omul, n-ai ce-i face. Tu ii vorbesti rational iar el citeste logic. Cum naiba vrei sa te intelegi cu el in felul asta?… 🙂
35. gigialuarvinte says:

    21 octombrie 2015 la 19:08

    Doctore, doctore,

    „Aveti grija sa nu iesiti din “dependență” ca ati incurcat-o … cu piramida.”

    Ați auzit undeva de vreo piramidă sau de vreun piramidon de-ăsta care să-și recunoască și/sau-măcar asume dependența față de zeu și față de părinți? Există vreun popă sau vreun unsuros care să nu aibă nevoie de vreo intervenție din afară, de vreo legitimare externă precum „punerea mâinilor” sau „ungerea”? Ați găsit vreun „fundamentalist” care să nu aibă nevoie de „inspirație”?

    Eu știu că vă sunt dragi „ierarhiile” (sfintele/sfinții arche), că doar de-aia ați stat cu mâna întinsă la ele pentru „lumină” și un blid de linte, și-apoi când lumina lor s-a dovedit beznă în loc să-i lăsați în plata dracului ce-i poartă, v-ați agățat ca scaiul de obiele, iar când v-au tăiat de la porție v-ați îmbufnat. Știu că unul ce nu și-a luat nici lumina de la „luminați”, iar lintea și-o cultivă singur, vă stă ca un ghimpe în coaste. Dar eu nu vreau nici piramide, nici cuburi, și asta pentru că nu există trei dimensiuni decât pentru mărturisitorii idolatriei treimii. Și, bien entendu, nici ierarhii nu vreau.

    Și ziceți că se poate gândi fără cuvinte? Luminați-mă, vă rog cu umilință! Vreau să văd și eu această lumină și-apoi să zic fericit „slobozește, Doamne, pre robul tău în pace!…
36. gigialuarvinte says:

    21 octombrie 2015 la 19:09

    Sonata,

    Perceperea percepției se numește re-cunoaștere. Și e o formă – poate singura – absolut legitimă de cunoaștere.
37. gigialuarvinte says:

    21 octombrie 2015 la 19:13

    Secătură mincinoasă și fudulă,

    REFERINȚELE!

    … sau nu-ți mai scurge urdorile împuțite printre oameni onorabili!
38. Paul Csavdari says:

    21 octombrie 2015 la 20:57

    @gigi

    Ce-mi place sa te vad ofticat… 🙂

    Hai ca poti mai mult de-atat, ce naiba. Niste injuraturi de Lipscani, ceva? Ca doar n-ai invatat sa joci alba-neagra fara sa „gandesti” in limbajul meseriei, nu? Hai… baga!… 🙂
39. Aurel Ionica says:

    21 octombrie 2015 la 21:49

    gigialuarvinte spune:
    
    Și ziceți că se poate gândi fără cuvinte?
    

    Da, se poate gindi fara cuvinte, ca atunci cind cunosti mai multe limbi, doar nu gindesti in mai multe limbi de-odata. Ceea ce nu poti face este sa vorbesti fara cuvinte. Iar daca ai facut prostia sa dechizi gura, poate oricine sa vada ce ai in cap, adica ce gindesti. V-oti crede dvs. mare magician de cuvinte, dar va inselati cind credeti ca nu se vede cind scoateti cite un porumbel din palarie (sau ma rog, de sub ea).
40. Paul Csavdari says:

    21 octombrie 2015 la 22:42

    @Aurel

    Tu vrei sa-i strici jucaria copilului? Pai daca-i pica lui @gigi dogma despre gandire, cum o sa mai joace el alba-neagra pe-aici? Lasa-l draga-n visarea lui de om „onest” care ce spune aia si gandeste. Doar n-ai vrea s-ajunga si el profet mincinos ca mine care una sa zica si alta sa gandeasca? … 🙂
41. Aurel Ionica says:

    21 octombrie 2015 la 23:31

    Paul,
    gigialuarvinte este inca victima gogomaniei creata de Aristotel ca gindurile si cuvintele sunt unul si acelasi lucru, gogomanie care sta la baza “logicii” de care el este inca indragostit si pentru care nu poate sa-l arunce pe Aristotel din bratze. Eu incerc sa-l trag de mineca, dar cred ca-mi pierd timpul. Ce vrei, el nu a citit lucrarea mea de doctorat cu atentie ca tine in care eu arat ca limbajul, gindurile, si lumea exterioara sunt realitati diferite ce sunt guvernate de legi diferite, ci el a citit lucrarea ca fabulatiile unui popa ce se pricepe doar sa faca magie de cuvinte si nu sa scrie lucruri cu adevarat destepte ca cele din cartile alea ale lui din care se indoapa.
42. gigialuarvinte says:

    22 octombrie 2015 la 12:23

    @ Yogărel Ionică

    „Tu ai gândirea, eu am cuvintele. Arată-mi gândirea ta fără cuvinte, și eu îți voi arăta gândirea mea din cuvintele mele”…

    „Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.”

    „Da, se poate gindi fara cuvinte, ca atunci cind cunosti mai multe limbi, doar nu gindesti in mai multe limbi de-odata.”

    Ăsta este cel mai stupid argument pe care l-am auzit în ultima vreme. Să încercăm altele la fel:

    Da, poți să apuci fără degete, că atunci când ai mai multe degete, doar nu apuci cu mai multe degete de-odată”… brilliant!

    sau:

    „Da, se pot bate cuie fără ciocan, că atunci când ai mai multe ciocane, doar nu bați cuie cu mai multe ciocane de-odată”… magnificent!

    ***

    „gigialuarvinte este inca victima gogomaniei creata de Aristotel ca gindurile si cuvintele sunt unul si acelasi lucru, gogomanie care sta la baza “logicii” de care el este inca indragostit si pentru care nu poate sa-l arunce pe Aristotel din bratze”

    Asta este doar și fix o prostie. Pe rând:

    1. Eu nu afirm identitatea gândurilor cu cuvintele. Adică asta e o mistificare (i.e. minciună).

    2. Aristotel nu spune că „gindurile si cuvintele sunt unul si acelasi lucru”, din ce știu eu, nicăieri. Dacă știți altfel, luminați-mă!

    3. Eu am spus explicit, de multe ori, că (consider că) gândirea este o funcție de limbaj (limba naturală este tot un limbaj) folositoare doar și strict pentru a lua decizii etice. Și că nu poate fi folosită pentru „cunoaștere”. A concluziona de aici că eu susțin identitatea cuvintelor cu gândurile este ori o scăpare impardonabilă, ori o mistificare din rea-voință.

    4. Că eu îl arunc sau nu din brațe pe Aristotel el destul de puțin semnificativ, ceea ce e cu adevărat interesant este că dvs. îl luați în brațe pe Platon de fiecare dată când vă ajunge omul cu târgul. Adică postulați existența ideilor (sau a gândurilor).

    Am sperat, atunci când i-ați dat băiatului ăluia spilcuit de la O&P exemple de „întrebări socratice” exact cu referire la idei (dacă ideea de cal trage o căruță mai grea decât un cal în carne și oase, parcă), am sperat că ați ieșit de sub vraja lui Platon. Recunosc cu umilință că m-am înșelat…

    Se pare că, însetați de „transcendența” din care își scot porumbeii pe care-i vând fraierilor contra grăsime de berbec, toți popii se întorc la Platon ca câinele la borâtură…

    5. Ideea potrivit căreia se poate gândi fără cuvinte este una foarte dragă unui curent de gândire, pe care n-o să-l numesc aici – mizez pe inteligența dvs. să pricepeți despre ce vorbesc – din motive de public, ce consideră limba doar „instrument de comunicare”, iar semnele le consideră semnale.

    Acum înțeleg de ce ați dat fuga să vă dea cartelă pentru grăsime de berbeci exact la promotorii acestui curent de gândire. (Pentru cine nu știe, AI nu e doctor nici în teologie, nici în studii clasice, nici în filozofie ci în – surpriză, surpriză – comunicare…)

    6. Logica formală operează cu „semne”, nu cu cuvinte.

    ***

    „eu arat ca limbajul, gindurile, si lumea exterioara sunt realitati diferite ce sunt guvernate de legi diferite”

    Trăiască sfânta triadă a idolatrilor treimii!

    Avem un Platon la cub. Lumea cuvintelor (limbajului), lumea ideilor (gândurilor) și lumea lucrurilor… Curat halal!

    Și cuvântul cal trage la căruță? Și trage o căruță mai grea decât gândul cal? Și amândouă la un loc sunt – nu-i așa – capabile să tragă 1000 de trenuri, nu? Și cât fân mănâncă gândul „cal” față de cuvântul „cal”? Și gândul cal se balegă?

    „el a citit lucrarea ca fabulatiile unui popa ce se pricepe doar sa faca magie de cuvinte”

    Deocamdată văd că asta face, încearcă să mă prostească (i.e. înșele) că se poate gândi fără cuvinte.

    Eu de la yogari încoace (ăia care „se concentrează” și „gândesc” fără cuvinte, identificându-se cu lucrul asupra căruia „meditează” – dar care e, de fapt, idee (eidos) în cel mai strict sens) n-am mai auzit astfel de gogomănii pompoase…
43. gigialuarvinte says:

    22 octombrie 2015 la 12:25

    Secătură,

    REFERINȚELE!
44. Aurel Ionica says:

    22 octombrie 2015 la 13:40

    gigialuarvinte spune:
    
    @ Yogărel Ionică
    „Tu ai gândirea, eu am cuvintele. Arată-mi gândirea ta fără cuvinte, și eu îți voi arăta gândirea mea din cuvintele mele”…
    „Da, se poate gindi fara cuvinte, ca atunci cind cunosti mai multe limbi, doar nu gindesti in mai multe limbi de-odata.”
    Ăsta este cel mai stupid argument pe care l-am auzit în ultima vreme.
    

    Pai este stupid daca ai gindire “logica,” dar daca ai bun simt, realizezi imediat ca nu este stupid de loc. Da, gindirea se arata doar prin cuvinte ca nu avem acces direct la gindurile cuiva, dar asta nu inseamna ca daca nu zic nimic nu gindesc. Chiar nu realizati cum erudiatia dvs. cea mare v-a prostit?

    
    2. Aristotel nu spune că „gindurile si cuvintele sunt unul si acelasi lucru”, din ce știu eu, nicăieri. Dacă știți altfel, luminați-mă!
    

    Ba spune, si eu arat asta in lucrarea mea de doctorat, si dau citatul din Aristotel. Daca cuvintele si gindurile nu sunt acelasi lucru, cum se face ca pui niste cuvinte in niste formule, si demontrezi ce ginduri sunt corecte si ce ginduri nu sunt?

    
    „Da, se pot bate cuie fără ciocan, că atunci când ai mai multe ciocane, doar nu bați cuie cu mai multe ciocane de-odată”… magnificent!
    

    Pai bineinteles, cuiul si cicanul sunt lucruri diferite, si daca vreau sa bat cuiul (adica sa vorbesc), trebuie sa folosesc un ciocan (adica un limbaj, in cazul ca am mai multe), dar asta nu inseamna ca daca nu folosesc ciocanul (limbajul), nu pot sa am cuiul (gindurile) fara sa-l bat ca sa ma auda vecinii. Vreti sa spuneti ca atitia gura casca de pe forumul asta nu gindesc daca niciodata nu zic nimic?

    
    3. Eu am spus explicit, de multe ori, că (consider că) gândirea este o funcție de limbaj
    

    Bunul sima ar spune oricui ca este exact pe dos, adica limbajul este functie de gindire, adica, ca sa poti sa produci niste cuvinte, trebuie mai intii sa ai ceva in cap. Iar dupa ce ai ceva in cap, ce limba folosesti nu depinde ce ai in cap, ci depinde de cel cu care discuti. Si in plus, ce cuvinte scoti pe gura depinde de ce ai in cap. Dar nu ma astept ca cineva atit de ahtiat de “logica” si de gindirea aia desteapta de prin carti sa priceapa acest lucru ce este la mintea cocosului.

    
    dvs. îl luați în brațe pe Platon de fiecare dată când vă ajunge omul cu târgul. Adică postulați existența ideilor (sau a gândurilor).
    

    Si vreti sa spuneti ca gindurile nu exista ci doar cuvintele? Pina si semi-declaratul ateu Edi admite ca ar exista ginduri, desi alea sunt niste chimicale in creer, decit ca la fundamentalisti sunt chimicale proaste, pe cind la el, chimicalele s-au dat peste cap la batrinete si s-au transformat in chimicale din alea bune. Daca gindurile nu exista, atunci noi ce avem in cap, doar cuvintele? Si cuvintele alea de unde le avem? Aha, le-am luat din cartile alea destepte si dupa aia le papagalicim ca niste flasnete! Pai eu sunt de acord ca la oxigenati in frunte cu Edi si cu dvs. ca si la fundamentalisti gindirea nu exista ci exista doar vorbarie memorata fie de prin carti „destepte,” fie de prin carti „inspirate,” dar daca la dvs. gindirea nu exista ci exista decit vorbaria, asta este vina dvs.
45. polihronu says:

    22 octombrie 2015 la 16:30

    „Acum înțeleg de ce ați dat fuga să vă dea cartelă pentru grăsime de berbeci exact la promotorii acestui curent de gândire. (Pentru cine nu știe, AI nu e doctor nici în teologie, nici în studii clasice, nici în filozofie ci în – surpriză, surpriză – comunicare…)”

    Jiji, esti cu asupra de masura generos. Nici macar in comunicare nu e Aurica doctor, ci in cumetrie. Si, apropo, dea zeu’ sa vina ziua in care ne spui si ce ai gasit tu interesant in patratica teza.
46. gigialuarvinte says:

    22 octombrie 2015 la 16:46

    Doctore magician,

    „Da, gindirea se arata doar prin cuvinte ca nu avem acces direct la gindurile cuiva, dar asta nu inseamna ca daca nu zic nimic nu gindesc.”

    La trucuri de-astea nu mai pune botul nici măcar fiu-meu. Poate să vadă oricine ditamai echivocația. Eu spun că nu pot gândi fără cuvinte (care la un loc formează limbajul natural, limba), iar magicianul vorbește despre a rosti cuvinte, adică despre a vorbi cu voce tare, despre a emite foneme.

    „Chiar nu realizati cum erudiatia dvs. cea mare v-a prostit?”

    M-o fi prostit, dar nici chiar în halul ăsta încât să înghit astfel de gogoși…

    „eu arat asta in lucrarea mea de doctorat, si dau citatul din Aristotel”

    Mi-o fi scăpat mie. Pagina?

    „Pai bineinteles, cuiul si cicanul sunt lucruri diferite, si daca vreau sa bat cuiul (adica sa vorbesc), trebuie sa folosesc un ciocan (adica un limbaj, in cazul ca am mai multe), dar asta nu inseamna ca daca nu folosesc ciocanul (limbajul), nu pot sa am cuiul (gindurile) fara sa-l bat ca sa ma auda vecinii”

    Văleeeeu, muică! Și gândurile și cuvintele sunt lucruri diferite, numai că nu poți să gândești fără să folosești cuvinte, așa cum nu poți să bați cuie fără ciocan. Gândurile sunt rezultatele unor procese de gândire, adică niște cuie bătute. Cuiele sunt cuvintele.

    Dacă-mi arătați vreun animal care gândește și nu vorbește, vă cred.

    „limbajul este functie de gindire, adica, ca sa poti sa produci niste cuvinte, trebuie mai intii sa ai ceva in cap”

    Acum, ca să vă taxez cum meritați echivocația de mai sus, o să spun că pentru a produce cuvinte ai nevoie de „aparat fonator”.

    Nimeni nu produce cuvinte fără să fi învățat cuvinte de la alții.

    „Iar dupa ce ai ceva in cap, ce limba folosesti nu depinde ce ai in cap, ci depinde de cel cu care discuti.”

    În cap nu ai altceva decât cuvinte. Agregate în diverse forme propoziționale și plasate în memorie.

    Când vorbești, traduci ce ai în cap în fonemele pe care să le priceapă interlocutorul. Dar asta e altceva.

    „Si vreti sa spuneti ca gindurile nu exista ci doar cuvintele?”

    Nu. Eu spun orice altceva. Pe înțelesul dvs.: gândurile sunt operații cu cuvinte.

    „daca la dvs. gindirea nu exista ci exista decit vorbaria”

    Asta e doar o altă echivocație…
47. gigialuarvinte says:

    22 octombrie 2015 la 16:50

    Poli,

    Știu povestea cu nenea ăla din Franța, dar e neesențială. Cumetrii sunt peste tot. Iar despre AI poți să zici orice, dar nu că și-a fușerit studiile.

    Îți zic acum: critica pe care o face teoriei mecaniciste a argumentării este interesantă. Critica la Aristotel e chiar serioasă. Problema este că soluția lui este foarte platoniciană.
48. Paul Csavdari says:

    22 octombrie 2015 la 19:12

    @Aurel

    Uite aici o mostra de-a alba-neagra a’ la’ @gigel, copilul minune. Tu-i spui:

    Da, se poate gindi fara cuvinte, ca atunci cind cunosti mai multe limbi, doar nu gindesti in mai multe limbi de-odata.

    Si ce face el? Pai baga declaratia ta in palaria lui de magician „onorabil” si face hocus-pocus:

    GANDIREA = A BATE CUIE
    CUVINTELE = CIOCANUL
    LIMBI = (TOT) CIOCANUL

    si iata ce scoate din palarie:

    „Da, se pot bate cuie fără ciocan, că atunci când ai mai multe ciocane, doar nu bați cuie cu mai multe ciocane de-odată”… magnificent!

    Ce sa-si mai bata el capul sa priceapa ce spui tu? Si ce-s alea „cuvinte” si ce-s alea „limbi”? El oricum stie mai bine… 🙂

    Si-apoi mai face inca o jonglerie a’ la’ Lipscani pe tema asta:

    Cuiele sunt cuvintele.

    Asadar, acuma @gigi ne serveste un alt iepuras scos din palarie, care suna cam asa:

    „Da, se pot bate cuie fara cuie…”

    PS. Te mai miri ca de ani de zile bati pasul pe loc cu asemenea „discutii” ?… 🙂
49. gigialuarvinte says:

    22 octombrie 2015 la 19:18

    Secătură analfabetă,

    REFERINȚELE!
50. polihronu says:

    22 octombrie 2015 la 20:14

    „Știu povestea cu nenea ăla din Franța, dar e neesențială. Cumetrii sunt peste tot. Iar despre AI poți să zici orice, dar nu că și-a fușerit studiile.”

    Nu-i deloc „neesentiala”. Daca era cumatru’ tartore peste niscai studii postcoloniale, Aurica era azi doctor in studii postcoloniale, ca doara evanghelia iesirii de sub tutela imperialista a stagiritului o propovaduieste. Are el studii in domeniul pe care are patalama? Nema, nici macar d-alea fuserite. Ca a citit niste carti la viata lui si ca-l duce capul, n-a negat nimeni. Da’ asta nu inseamna ca nu delireaza – in teza sau aiurea.

    „Îți zic acum: critica pe care o face teoriei mecaniciste a argumentării este interesantă. Critica la Aristotel e chiar serioasă. Problema este că soluția lui este foarte platoniciană.”

    Ce e aia „teoria mecanicista a argumentarii”? O moara de vint care ameninta vasnici cavaleri? E Aurica primu’ care se cearta cu Aristot? Si ce au toate astea de a face cu o disertatie de teologie biblica? Daca patratu’ e pe bune, n-ar trebui el sa se reveleze chiar si (daca nu in primul rind) in (si in pofida) textele(/-lor) lui Aristotel? Cum ar putea fi patratu’ monopolul unui canon literar? In fine, nu e mai important ca un om bolnav sa gaseasca alinare decit sa ne batem in figuri geometrice?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.