Sunteti dumnezei

60 Responses to Sunteti dumnezei

1. Andrei Voiculescu says:

   24 decembrie 2015 la 13:29

   Aici nu sunt de acord cu dvs. Nu sunt de acord cu interpretarea pe care o dati cuvintelor „dumnezei sunteti” si nu sunt de acord cu faptul ca sugerati ca evangheliile canonice pot fi puse pe acelasi plan cu cele apocrife si ca noi nu avem de unde sa cunoastem istoria reala despre Iisus. Dvs spuneti ca e doar o problema de credinta ce evanghelii acceptam si ce naratiune acceptam. Dar va aduc aminte ca Irineu de Lyon de pilda, care a fost ucenic al apostolilor numeste cele 4 evanghelii si considera ca doar acestea au iesit din mediul apostolilor. Deci daca consideram ca biserica a tradat adevarata naratiune despre Iisus ar insemna sa credem ca insisi apostolii au fost primii tradatori si ucenicii apostolilor intre care Irineu si ceilalti. Or o asemenea interpretare este neverosimila. Personal cred in dumnezeirea lui Hristos, fiindca fara asta suntem cei mai de plans dintre oameni, vorba lui Pavel. Nu cunosc nici varianta conform careia evanghelia dupa Toma ar fi mai veche. Dimpotriva, eu am citit ca e datata cam cu secolul 2, deci dupa toate celelalte. Dar oricum ar fi, repet, avem marturiile unor ucenici ai apostolilor care ne spun clar care evanghelii sunt bazate pe marturia apostolica si care nu. Chiar dvs insiva remarcati faptul ca teologia lui Pavel se face simtita in evangheliile canonice.
2. ge2oana says:

   24 decembrie 2015 la 14:40

   Eu zic ca , mult mai credibila decat oricare dintre evanghelii sau toate la un loc ,este capodopera scriitoarei-profet din USA , venarabila domna Withe, capodopera numita ” Viata lui Iisus” sau versiunile similare de titlu.

   Sunt prezentate amanunte dincolo de orice indoiala, autoarea punctand chiar si ce gandea Isus insusi, ca sa nu mai vorbim de ceilalti protagonisti.
   Asa ceva este doar de origina divina , mai presus de omenesc si fara putinta de pus la indoiala.

   Cea mai buna descriere a vietii lui Isus din cca. 10 000 volume cu aceasi tema din Blioteca Congresului USA.

   Sursa informatiei:

   SDA GC.

   Asa ca, stimate domnule Constantinescu, bitte, nu mai induceti in erori lumea cu „alta” credinta care nu-si au originea in sursa mai sus citata, va rog !!!!!

   Cum adica sa fim noi dumnezei !?
   Dumnezeu e unul singur si e made in SDA !
   Gata !
3. Capu-Varzã says:

   25 decembrie 2015 la 02:31

   Edi,

   Din nou o prezentare foarte interesanta, dar si foarte concentrata, deci la multi o sa le stea in gat. Problema este ca dupa ca ai socat audienta prin ai face dumnezei, nu ai dat mintii timp sa se ajusteze ci ai continuat cu un bombardament de idei si termeni filozofici (care pentru ascultatorul laic sunt ca o limba straina). Presupun ca cei mai multi ascultatori se vor bloca pe la jumate si nu vor mai auzii sau intelege mai nimic din a doua jumate unde explici de fapt ce inseamna a fi dumnezeu. Dupa ce am vizionat-o a doua oara (fiind mai atent la a doua parte) am inteles mai bine ce ai vrut sa spui.

   Eu recomand, inainte ca „prietenii tai” care te urmaresc, sa ia tortzele si furcile (si pietrele) si sa vina sa „stea de vorba” cu tine (ca de ce vrei sa convertesti oamenii la un politeism hindus), sa mai faci o prezentare in care sa explici mai pe larg, pe un limbaj mai simplu, ce inseamna de fapt a fi dumnezeu, in sensul in care a declarat Isus. In primul rand ce inseamna „sa te cunosti pe tine insuti” in lumea contemporana, anatomie, psihologie, (ratiune)? Cred ca ar trebui explicat mai mult (poate cu exemple practice si actuale) ideile de „autodeterminare”, „egalitate intre potential si realitate”, „viata condusa de un scop” (si cum difera de „Purpose driven Life” de Rick Warren), etc.
4. Capu-Varzã says:

   25 decembrie 2015 la 02:49

   @Andrei Voiculescu

   Recomand sa vizionezi inca o data prezentarea lui Edi, care este foarte concentrata si piererea unui detaliu poate sa duca la o intelegere gresita a cea ce vrea sa spuna.

   „…biserica a tradat adevarata naratiune despre Iisus ar insemna sa credem ca insisi apostolii au fost primii tradatori…”

   Nu cred ca asta s-a spus, desigur ca apostolii au facut tot posibilul sa pastreze „adevarata” naratiune. Problema este ca „adevarul” este relativ si subiectiv, deci daca apostolii/parintii bisericesti a fost oameni inspirati (dumnezei?) si noi astazi suntem oameni inspirati (dumnezei?), deci avem acelasi drept (autorizat de Isus) sa imbogatim intelegerea noastra a „adevarului” vazand-ul din diferite perspective, chiar si din surse neautorizate (apocrife), daca consideram ca au ceva valoros de adaugat.

   „Personal cred in dumnezeirea lui Hristos…”

   Mai multi credem, si Edi crede, problem este ce inseamna „dumnezeirea”? Cred ca asta este cea ce incearca aceasta emisiune sa raspunda, dar lasa cam multe goluri in intelegere (sorry Edi), asa ca sper ca Edi va continua explicatia in emisiuni ulterioare.

   Cel putin asta am inteles eu. Dar e posibil si ca am facut o varza din ideii, cea ce mi sa intampla uneori :).
5. furtunadragos says:

   25 decembrie 2015 la 07:16

   ” Asa sunt oamenii lui Dumnezeu in general, dau cu pietre”
   Epic !

   Oare? Sa fie chiar asa de revolutionar ceea ce a spus Isus ? Poate ca iar s-a certat cu taicasu, nu mi se pare sa fi zis ceva nou. Cateva pagini mai inapoi, Domnul Dumnezeu a impus omului limita de a se servi din pomul cunoasterii, omul a fost intotdeauna tentat de a experimenta ceea ce inseamna sa fi zeu. Sarpele smecher, si el un fel de zeu i-a zis prostului: – Gusta bai sa vezi si tu cum e sa fi zeu. Dupa acelasi model semizeul Florin Laiu, experimenteaza cunostiintele proprii si induce sau impune limite, pentru a mentine fiinte vii la stadiul de larve sau coconi, si pentru a-si mentine aperentul statut de zeu(nu cumva larva si coconul sa ajunga si el zeu).

   Semizeul de rand are capacitatea de a se imbata cu apa rece, nu sta sa se gandeasca la informatiile si ideologiile de larg consum care au fost hotarate de un politician pentru a reglementa stilul de viata a faunei umane, iar prin asta, ordinea si economia din ograda. Un iluminat.
   Nasterea omului-zeu incepe cand i se naste dorinta de a capitaliza cunoastere si se termina cand crede ca a ajuns ”bogat”, ca le stie pe toate si nu mai analizeaza o posibila inductie din exterior de frana in gandire si experimentare si creare.
6. Andrei Voiculescu says:

   25 decembrie 2015 la 08:03

   Capu-Varza,

   A crede in dumnezeirea lui Hristos inseamna a crede ca El este Dumnezeu mai inainte de veci, adica fara de inceput si Creatorul universului impreuna cu Tatal si Duhul. Este singurul inteles autentic (nu metaforic) a ceea ce inseamna Dumnezeu. Mai inseamna ca El a biruit moartea prin inviere si ca acest eveniment constituie fundamentul unei noi existente inviate si transfigurate si pentru noi.
7. Andrei Voiculescu says:

   25 decembrie 2015 la 08:38

   De fapt, unde ma despart eu de dl Edi este tentatia sa spre gnosticism. Tin minte ca am urmarit mai demult o prezentare despre Karl Barth. Dl Edi spunea acolo ca, dupa Karl Barth, Dumnezeu creind lumea a trebuit sa desparta binele inteles ca sens al lumii de rau inteles ca negatie a existentei. Numai ca Barth sustine ca Dumnezeu procedand astfel a trebuit sa spuna NU raului si facand astfel i-a dat implicit o existenta, o realitate. Numai ca asta presupune ca binomul bine-rau a fost o necesitate pentru Dumnezeu cand a creat, ceea ce inseamna de fapt bogomilism, adica gnosticism. Barth a fost inclinat catre o conceptie gnostica iar dl Edi pare ca a preluat aceste elemente. Personal il consider pe dl Edi un erudit si ii port un mare respect. Sunt multe prezentari realmente extraordinare, de o bogatie fantastica. Dar sunt anumite lucruri unde nu pot fi de acord cu dansul.
8. anonymous says:

   25 decembrie 2015 la 11:04

   ” fara inceput „, este un non-sens. termen nascocit de filosofii greci, care nu explica nimic, doar arunca concepte noi in aer.
9. polihronu says:

   25 decembrie 2015 la 11:19

   „Este singurul inteles autentic (nu metaforic) a ceea ce inseamna Dumnezeu.”

   Andrei, daca ai impresia ca despre vreun dumnezeu se poate vorbi altfel decit metaforic, n-ai inteles inca nimic din „ceea ce inseamna Dumnezeu”.
10. polihronu says:

    25 decembrie 2015 la 11:26

    PS O buna introducere in problema e cartea lui Mark Johnston, Saving God: Religion after Idolatry. O poti gasi si gratuit, aici.
11. Andrei Voiculescu says:

    25 decembrie 2015 la 12:57

    Anonymous,

    Putem inlocui „fara inceput” cu „transcendent”, daca doriti. Dar ma tem ca e un concept si mai filosofic. Crestinismul e religia logosului, a ratiunii. Nu ne putem dispensa total de termenii metafizicii grecesti, decat daca ne intoarcem la dumnezeul arbitrar si irational al iudaismului sau al islamului. Asta e parerea mea.
12. Edmond Constantinescu says:

    26 decembrie 2015 la 03:01

    Nu sunt de acord cu interpretarea pe care o dati cuvintelor „dumnezei sunteti”

    Nu am nici o problema cu aceasta. Inteleg insa ca exista doua interpretari ale intruparii: paradoxul si dialectica. Cea de a doua sustine ca intruparea este un eveniment in evolutia constiintei de sine si a teologiei politice. Mi se pare ca logia din Ioan 10 o sustin pe a doua.

    si nu sunt de acord cu faptul ca sugerati ca evangheliile canonice pot fi puse pe acelasi plan cu cele apocrife

    Nu sustin ca biserica a falsificat istoria lui Isus ci ca reprezinta o naratiune intre alte naratiuni, care a castigat prin consistenta teologica, disciplina si organizatie. Imperiul a sustinut aripa mai ierarhica si in mod natural a privit cu suspiciune naratiunile care incurajau anarhismul teologic si individualismul.

    Din punctul de vedere al interesului istoric toate naratiunile despre Isus au drept egal sa fie audiate. La o analiza atenta, cosmologia gnostica se dovedeste a fi doar o coruptie a platonismului tarziu, insa asta nu inseamna ca nu contin unele din zicerile care erau atribuite lui Isus in primul secol. Insa Toma nu este gnostic ci doar heterodox. Peste 84% din zicerile lui Isus din Toma corespund cu cele din evangheliile canonice. Singura diferenta este aceea ca in Toma „lumina” este in om si trebuie descoperita prin introspectie, si ca fiecare om are o intuitie naturala a lui Dumnezeu asa ca nu are nevoie de preot sau invatator. Inteleg ca biserica nu a putut digera acest aspect. Exista deasemenea logion 114 care spune ca femeile pot devenii barbati pentru a intra in imparatie, ceea ce inseamna ca femeia nu trebuie sa stea la cratita, si asta se gaseste implicit in naratiunea cu Marta si Maria, desi Toma e mai radical. Ca filozofie personala inclin spre Toma. dar nu spun ca este „adevarata” evanghelie.

    ca noi nu avem de unde sa cunoastem istoria reala despre Iisus.

    Aici „burden of proof” este la dv.
13. Edmond Constantinescu says:

    26 decembrie 2015 la 03:09

    AV,

    Barth a fost inclinat catre o conceptie gnostica iar dl Edi pare ca a preluat aceste elemente.

    Nu ma deranjeaza sa fiu numit gnostic, dar nu pot fi, intrucat am o conceptie monista despre univers si despre om. Nu sunt nici barthian, desi recunosc ca folosirea dialecticii in teologie este un mod de a rezolva multe probleme.
14. Ioan C. says:

    26 decembrie 2015 la 22:25

    „Sunteţi dumnezei” (Ioan 10:34)
    * Sintagmă din Cartea Psalmilor, referitoare la judecătorii rânduiţi de Moise să povăţuiască şi să îndrepte poporul în numele lui Dumnezeu.
15. Ianis says:

    26 decembrie 2015 la 23:31

    Ioan C

    Asadar, Isus, pe cand cita psalmul 82, pretindea pentru sine marele titlu de …judecator randuit de Moise. O mare blasfemie de unde i s-a tras si crucificarea.

    Felicitari, ai inventat gaura macaroanei invizibile
16. EvolutiaRatiunii says:

    27 decembrie 2015 la 09:56

    http://www.petitieonline.com/trebuie_inregistrat_biserica_monstrului_zburator_de_spaghete
17. Raluca Tudoran says:

    28 decembrie 2015 la 21:11

    „daca ai impresia ca despre vreun dumnezeu se poate vorbi altfel decit metaforic, n-ai inteles inca nimic din „ceea ce inseamna Dumnezeu”” (polihronu)

    Interesant. Am citit acum cateva zile despre ceva asemanator pe un blog (Ryan Bell) – “God,” as a signifier of complex human psychosocial needs.
18. polihronu says:

    29 decembrie 2015 la 02:25

    Nu ma refeream numaidecit la perspectiva atee (pe care evident ca o impartasesc), ci chiar la modul in care limbajul teologic, in crestinism (si nu numai), il poate „descrie” pe Dumnezeu. Nu doar traditia apofatica recunoaste metafora ca unic mijloc de a face teologie (care nu e, din perspectiva asta, decit inventarierea modurilor in care se poate tacea despre Dumnezeu). Pina si cel mai drastic adept al autorevelatiei divine admite ca, folosind limbaj omenesc, Dumnezeu se coboara pe sine la nivelul nostru (condescendenta divina), tradindu-si sinele autentic. Chiar si Isus tace, in momentele (si privintele) cheie, cu incapatinare. Carnea lui (eventual sfisiata) e singurul cuvint adevarat pe care il are de spus.
19. furtunadragos says:

    29 decembrie 2015 la 09:57

    ”Evrei degenerati”

    Ma gandeam si eu asa ,cum ar fi sa am un om ce bantuie prin ograda, vindeca oameni, face apa in vin, inmulteste mancarea, pestii si painea, face plantele sa se usuce.
    As avea o arma ca imparat, as putea sa imi deschid un lant de restaurante, sa sabotez agricultura inamicilor, as putea deschide niste spitale.
    Lumea ar fi aratat altfel, dar daca n-a fost sa fie nici un evreu si nici un roman mai iluminat sa stie cum sa il ”Bewirtschaften” pe Isus. L-au omorat degeaba idiotii dreacului.

    Dar la Moise si Aaron cand ma gandesc, nici pe vremea lor n-a fost vreun evreu mai iluminat.
    N-a fost unu as isi zica; – Ma, astia doi sunt prosti ca noaptea,
    eu unu nu frec menta 40 de ani prin desert, ia sa le fur eu toiagele alea magice, sa ii leg de vitelu asta de aur, sa mi-l taraie inapoi pan la faraon. ia sa-l sclavagesc eu oleaca si pe faraon si pe toti egiptenii, sa ma fac ”Faraon si Duh Sfant Self Made” Toiage magice am, Aur am, si mai am si prosti cat poate duce pamantu, ia sa treaca toti la treaba, sa munceasca ca vitele pt mine 🙂
20. Raluca Tudoran says:

    29 decembrie 2015 la 10:16

    „modul in care limbajul teologic, in crestinism (si nu numai), il poate „descrie” pe Dumnezeu.” (polihronu)

    Deci, din punct de vedere al limbajului (teologic sau nu), „Dumnezeu” este doar o metaforă. Sau nu poate fi decât o metaforă. Ar putea fi ceva mai mult (dincolo de limbaj/descriere)?
21. furtunadragos says:

    29 decembrie 2015 la 13:35

    Si totusi cine-i dumnezeu ?
    Cumva o persoana inarmata ideologic cu capacitatea de a constrange si determina oameni prosti, gandurile lor, mentalitati, stiluri de viata ? Pe cei mai inteligenti vrea sa-i extermine intr-un lagar cu termen de valabilitate de 1000 de ani ? Vreun pescar ce vrea sa prinda oameni ba intr-un navod ideologic sau sa ii agate intr-un carlig invizibil si metaforic legat cu NY-LON de lanseta de pe malul ceresc, lansat in marea saracilor cu duhul,

    Metoda turnului babel de a incurca limbile oamenilor pentru a nu ajunge la CER si a nu fi ca dumnealui a fost provizorie ? Sau e doar o ilustratie simbolica, a capitaliza informatii, a te dezvolta personal multilateral sa fie tot o tentativa de a construi un turn personal, un alt fel de babilonie ?
22. polihronu says:

    29 decembrie 2015 la 13:49

    Raluca,

    in conversatia de mai sus incercam doar sa spun ca despre Dumnezeu nimeni nu poate vorbi literal (nici credinciosul). Ca ateu, da, cred ca insusi conceptul de dumnezeu e o metafora.
23. ibrian says:

    29 decembrie 2015 la 17:30

    @polihronu

    Cuvantul (mai degraba decat conceptul) „Dumnezeu” e o metafora, pentru ce sta aceasta metafora?
24. polihronu says:

    29 decembrie 2015 la 17:50

    Orice cuvint e, tehnic, o metafora. Eu chiar la concept ma refeream. Cit despre „pentru ce”, that is the question.
25. ibrian says:

    29 decembrie 2015 la 17:56

    @polihronu

    Orice cuvant e o metafora, ca sa contiuni si eu trusimele, pentru ca, nu-i asa?, cuvintele nu sunt lucruri. Te-am ruga totusi sa pipai subiectul in continuare. Tu ai spus ca e vorba de o metafora, asa ca, scuze pentru insistenta, o metafora pentru…?
26. polihronu says:

    29 decembrie 2015 la 18:12

    „sa pipai subiectul in continuare”

    Cine-s io? Arghezi, psalmistul? 😛
27. Andrei Voiculescu says:

    29 decembrie 2015 la 18:17

    Nu orice cuvant este o metafora ci mai degraba metafora face parte din limbajul nostru obisnuit. Asta e altceva.
28. ibrian says:

    29 decembrie 2015 la 18:30

    domnu’ Poli referinta dvs livresca arata ca ne situam intr-un inter-text de-a dreptul divin si nu vad cu ati putea urla: „Este!, de vreme ce, vorba cantecului, it’s only words.

    Domnule Voiculescu, cuvintele nu sunt poze ale lucrurilor, ci instrumente care printr-o oarecare uzanta sociala trimit la lucruri. Asta e limbajul nostru „obisnuit”. Cuvintele sunt substitute pentru aratarea lucrurilor, iar in acest sens sunt metafore.
29. Andrei Voiculescu says:

    29 decembrie 2015 la 18:39

    Ibrian,

    Daca spun „imi fuge pamantul de sub picioare” asta e o metafora fiindca in realitate pamantul nu „fuge” ca nu are picioare sa alerge. Dar metafora e un cuvant care printr-o comparatie substituie un alt cuvant, NU un lucru, Aceasta e definitia metaforei. Si in acest sens ea face parte din limbajul cotidian, nu doar din cel poetic. Daca dvs si polihronu vreti sa inventati o alta definitie nu aveti decat, dar definitia corecta asta e.
30. ge2oana says:

    29 decembrie 2015 la 19:01

    Cine stie, castiga !

    Daca ma baga cineva in MAMA , evident , e metafora, ca n-are cum sa ma bage in mama.
    La fel cu Nicodim ….”poate sa mai intre cineva in ma´sa si sa se nasca din nou ” !?

    Nu, nu poate.

    Deci fiecare injuratura si golanie e o metafora. Logic, nu !?

    Pai de ce sa nu vorbim DOAR in metafore de genu´…… !!??
    Eh, Poli , asta-i intrebarea , adica de ce nu !?
31. polihronu says:

    29 decembrie 2015 la 19:09

    „it’s only words”

    Nu mai vorbim ca dl. Jiji nu ne da voie sa urlam d-astea decit la copulatie 😛
32. polihronu says:

    29 decembrie 2015 la 19:13

    Andrei mama,

    arunca si tu cu undita oriunde vrei in netu’ asta, si n-o sa poti sa nu prinzi d-astea. Ca sa nu te trimit de-a dreptu-n Derrida. Pina si un ‘cuminte’ ca Eco are sa-ti spuna ca orice cuvint e doar o trimitere la alte cuvinte.
33. gigialuarvinte says:

    29 decembrie 2015 la 19:15

    Vă dă voie ce vreți voi. Dar vedeți că are un pic de dreptate și Andrei V.

    Și, domnule Ibrian, vedeți că are dreptate și Ge-Oana, eu altfel de trimiteri către lucruri nu prea am reușit să număr…
34. ibrian says:

    29 decembrie 2015 la 19:34

    gigi

    Parca dvs erati ala nemultumit de definiti din DEX. Nu resimt nevoia, horrible dictu, sa mi se spuna ce e o metafora. Pe de alta parte, in ontologia dumnevoastra slaba, un mustar sarit dintr-un tub e greu de diferentiat de sarirea mustarului, ca procedu artistic. Iar faptul ca dvs mimati neintelegerea felului metaforic in care am folsit „metafora” nu e tocmai amuzant.
    Scuzati micul golanism, dar asa de sarbatori…
35. lampadaru says:

    29 decembrie 2015 la 22:17

    @furtunadragos
    Repent ! Repent !
    I wonder what they meant 🙂

    https://youtu.be/vnaxvBsyigM
36. furtunadragos says:

    30 decembrie 2015 la 09:12

    Well, maybe they meant,
    stop trying to be a saint,
    and start living like god,
    a lil bit more indifferent.

    If God cared about people, alegea ca mod de comunicare o limba mai completa, clar definita, Romana sau Manadaraina spre ex, nu greaca, ebraica si nu pe constantin ca redactor. Dar asa poate si-ar fi pierdut farmecul, misticismul.

    De ce sa fiu eu tributar unei, compilatii de definitii, unor ideologii, compilatii narative, scrise, imortalizate intr-un limbaj saracacios, interpretabil, discutabil. DExul, bordelul cuvintelor, carnavalul cuvintelor, balul mascat. De ce a folosit dumnezeul care-o fi, ( Constantin, grecii, evreii) limbi sarace in exprimare ca sa daruiasca omenirii adevarul absolut ? De ce e tehnic biblia o reductie lingvistica ?

    Umbla vorba in Bazs cum ca oamenii inainte de potop erau foarte destepti, aveau computere, se jucau dea doamne doamne, de-a genetica, faceau experimente, clonari, incrucisari, tehnologii avansate, si de asta mnezo i-a exterminat, pt ca erau inteligenti. O ipoteza nascocita tot de ceva iluminati AZS. Oare sa fie Noe asa prost sa bata la ciocan si sa impinga la fierastrau o barca pe care sa o umple cu toate taratoarele ? O munca istovitoare, de retardat din moment ce ai la indemana asa fel de scule. Pai nu putea sa construiasca mai repede si cu mai putin efort un Narco sumersibil, sa salveze toata ”inteligenta” de la acea vreme pe un stick USB, si sa
    conserve in vreun fel mostre ADN de la taratoare ?
    Imi dau seama ca Barca era un fel de compilatie de grajdiuri, cotete comasate, logistica pura. Poate era un fetishist, rahatul dupa ce ca miroase mai si pluteste. O fi avut si el Norocul prostului si asa a scapat de exterminare. Dumnezeu asadar iubeste prostii.

    Orice establishment vrea sa escaladeze ”varful omu” si incepe procesul de cucerire a omului cu un colaps intern, vrea sa te faca sa fi confuz si sa intri in conflict cu tine insuti, cu felul in care arati, cu felul in care te imbraci, gandesti, mananci, etc.
    Daca nu reuseste asta, nu poate sa te manipuleze, nu poate sa te controleze, sa te exploateze, nu poate sa iti vanda nimic, nu poate sa profite de pe urma ta in nici un fel si prefera sa te extermine fizic daca intri in coflict cu el in vreun fel, te calca ca pe un gandac daca nu esti prostibil sau pocaibil. De asta isi fac ei griji si nu dorm niciodata.

    Prostitutia, minciuna, distorsionarea, diversiunea, nu sunt arme ce se poarta pt ”worst case scenario” la nevoie in stil concealed carry intr-un holster inside the pant…
37. gigialuarvinte says:

    30 decembrie 2015 la 20:35

    Ibriane,

    „Parca dvs erati ala nemultumit de definiti din DEX”

    Încă-s!

    „Nu resimt nevoia, horrible dictu, sa mi se spuna ce e o metafora.”

    Eu da. Măcar așa evit să vorbesc de mere cu cel ce vorbește de leurdă.

    „Pe de alta parte, in ontologia dumnevoastra slaba, un mustar sarit dintr-un tub e greu de diferentiat de sarirea mustarului, ca procedu artistic.”

    De fapt, doar la mine-n ontologie există cu adevărat această diferență. În orice altă ontologie muștarul doar pișcă la limbă și e galben, în ambele cazuri.

    În rest, habar n-am despre ce vorbiți, dacă vă luați în serios, tu și Poli. Să vorbești despre Dumnezeu – ca, prin, cu – metaforă înseamnă ritual.
38. ibrian says:

    30 decembrie 2015 la 20:50

    gigi.

    Eu nu cred ca „Dumnezeu e o metafora” (Poli a zis-o, sa o apere, zic.). Crestin fiind cred ca Dumnezeu este si astfel pentru mine „Dumnezeu este o metafora” nu are sens decat daca propozitia vizeaza cuvantul „dumnezeu” si nu subiectul divin, de unde si intrebarea mea de mai sus privind rolul si continutul acestei metafore.

    Prefer sa tac despre Dumnezeu pentru ca-i greu sa imi masor cuvintele. A spune ca despre Dumnezeu se vorbeste doar metaforic (desi repet, nu aceasta era discutia) nu ajuta pe nimeni, e doar o versiune moderna de a vicia omnipotenta divina in sfera capacitatii lui Dumnezeu de a fi exprimabil. Sunt oarecum agasat de interminabilele discutii conform carora a vorbi despre Dumnezeu implica un soi de inadecvare vecina cu idolatria. Pentru a elucida statutul epistemologic al discursului despre Dumnezeu se presupune ca toti am sti ce-i limbajul obisnuit (vorba preopinentului) si apoi ca putem infera care-i treaba cu limbajul teologic. Ori aceasta este dintru-inceput o viziune non-crestina in care Dumnezeu nu joaca vreun rol in aparitia fenomenului vorbirii.
39. polihronu says:

    30 decembrie 2015 la 21:41

    „Să vorbești despre Dumnezeu – ca, prin, cu – metaforă înseamnă ritual.”

    Si cine a spus ca limbajul nu poate fi ritual? Ba e primul si cel mai important ritual.

    „subiectul divin”

    Pai, in parte, fix de aici problema: despre niciun „subiect” (ca distinct de ‘obiect’) nu se poate vorbi altfel decit metaforic. Nici despre mine insumi, en tant que ‘subiect’, nu pot vorbi decit metaforic.

    „un soi de inadecvare vecina cu idolatria”

    Dar a vorbi despre orice ‘subiect’ implica o asemenea inadecvare. Orice subiect e incomunicabil.
40. gigialuarvinte says:

    30 decembrie 2015 la 22:17

    „in care Dumnezeu nu joaca vreun rol in aparitia fenomenului vorbirii”
    „[limbajul] e primul si cel mai important ritual”

    Paranteză (după PopTămaș): ritualul e ca și sexul, se execută, nu se discută. Copulația e primul ritual și originea oricărei colaborări, chintesența win-win situation: nu poți obține plăcere fără a oferi. Așa merg lucrurile. Doar că, amândoi, folosiți o antropologie și o teologie care îmi par eronate. Nu știu dacă am mai zis vreodată pe aici că, după înțelegerea mea, una dintre marile probleme ale omenirii este că folosește impropriu rațiunea, anume pentru a gândi creator, imaginator, în vreme ce aceasta este doar un instrument moral, cu funcție de a deosebi ce e bine de ce e rău.

    Ei bine, la fel cred că (și am mai zis asta recent, cred că într-o discuție de aici chiar) este eronat să consideri despre cuvinte (și limbă) că rolul lor (ei) este de comunicare. Eu cred că n-are nicio treabă cu comunicarea. Rolul cuvintelor – într-un moment al eternității în fața căruia mintea mi se blochează, întrucât nu pot concepe nimic etern, fără început – trebuie să fi fost de a ține locul nu a ceva ce nu este prezent, ci a ceva ce nu există. Încă. Adică de a face desenul pe hârtie milimetrică, proiectul a ceva ce va să fie.

    Ioan „Teologul” ne lasă să înțelegem că primul cuvânt a fost copil. [Vreau un] copil (fiu)… [Să fie un] copil! [Și a fost un] copil.

    Astfel gândite, cuvintele nu pot să mintă niciodată. Singura lor limită este puterea de a în-ființa, de a aduce la ființă, puterea „creatoare”. Așa că nu știu dacă Dumnezeu a jucat vreun rol în „aparitia fenomenului vorbirii”, în sens de comunicare, dar fără un Dumnezeu n-am avea cuvinte. Fiecare om are cuvintele de la părinții săi, și apoi tot broaște țestoase până jos. „Adam” ține loc de „jos” și învață cuvintele de la Dumnezeu.

    Problema e alta: dacă am dreptate, de ce-am ajuns să ne folosim rațiunea și cuvintele aiurea? Și cum anume am fi putut gândi și crea? Și, mai ales, dacă limbajul e primul ritual, cine-a inventat idioțenia cu comunicarea?

    (Sunt într-o dispoziție „mărturisitoare”. Să vă văd colții!)
41. furtunadragos says:

    30 decembrie 2015 la 23:18

    Sfânta Evanghelie după Ioan:

    Capitolul 1

    1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
    2. Acesta era întru început la Dumnezeu.
    3. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
42. polihronu says:

    30 decembrie 2015 la 23:38

    Le zici bine, Jijí-ule, si nu esti departe de lumina. Limbajul e ritual tocmai pentru ca e fertil – zamisleste lumi paralele. Si tot d-aia limbajul se executa (performeaza), nu se discuta.
43. ibrian says:

    31 decembrie 2015 la 08:12

    Poli,

    „Orice subiect e incomunicabil”
    Propun sa se schiteze demonstratie a acestei teoreme. Sa inteleg ca obiectele sunt comunicabile (prin limbaj, nu participare…ca atunci discutia se duce pe alta cale)? Si cum se impaca asta cu faptul ca cuvintele trimit perpetuu la alte cuvinte, nu la obiecte? Daca e ceva magic (n-am gasit alta rima) in privinta cuvintelor e ca trimit la lucruri, nu vad de ce nu ar putea trimite la subiecti? Well si n-o zi p-aia cu imposibilitatea de „prindere” a subiectilor, ca atunci te voi intreba cum sunt prinse „lucuruile”…. Pot vorbi despre Poli (si prin uzanta altii sa pricepa ca ma refer la Poli, fie si la partea lui….huh…obiectuala) sau e doar o iluzie?

    @gigi

    Pot vorbi despre sex si tu o faci (vorbirea, ca la sex nu ma…bag). Putem vorbi despre vorbire si tu o faci.

    Sunt familiarizat cu mai vechile tale discutii despre caracterul performativ al limbajului, intrebarea (la care si Poli mi-a ramas dator…) este: poate exista o performativa reusita in lipsa oricarui continut constatativ? Sau altfel spus eficienta performativei e independenta de aluziile constatative pe care aceasta le presupune?

    „Rolul cuvintelor [..] trebuie să fi fost de a ține locul nu a ceva ce nu este prezent,”

    Acesta „tinere de loc” nu este tocmai o descriere (in oglinda afumata), contrara metafizicii prezentei, si astfel o comunicare?

    „…fără un Dumnezeu n-am avea cuvinte”

    Amin. Desi nu ma intereseaza arheologia limbajului, acesta a fost ivit la fundul testoasei ultime pentru a (de)numi creatia si pentru a discuta cu Dumnezeu (si a-l barfi pe Acesta). Fara Dumnezeu nu am avea nimic, nu? Daca nu poti vorbi despre Dumnezeu, nu poti vorbi nici despre orice altceva (scuze pentru mirosul de argument cosmologic transferat in lingvistica).
44. polihronu says:

    31 decembrie 2015 la 14:32

    Ibri,

    Mi-am luat timp sa ascult „Pilat”-ul lui Edi inainte de a-ti raspunde, si bine am facut. Multe dintre raspunsurile mele sint acolo.

    Limbajul nu e decit o forma de obiectualizare. Obiectele insele nu traiesc decit ca forme de limbaj (il las pe Jiji, ontologul nostru de serviciu, sa detalieze chestiunea asta). „Poli” e un obiect. Subiectul, pe de alta parte, e condamnat la transcendenta limbajului.

    Faza cu testoasele sper ca e o gluma. Macar de cind am inventat roata, nu cunoastem efect care sa nu fie cauza, si cauza care sa nu fie efect. Daca Dumnezeu exista, e in afara lantului de cauza-efect – adica acolo unde locuiesc si eu, dincolo de cuvinte. Tot Jiji poate colora desenul meu (daca „Sunteti dumnezei” nu ti-e de ajuns).
45. gigialuarvinte says:

    1 ianuarie 2016 la 12:39

    Așa deci, că tot se-nvârti roata, să încep cu urarea de-a avea un an rodnic!

    Și-acum să revenim la limbajul cel fertil. Nevoit să-i explic copilului în cine/ce și de ce cred, am ajuns la deosebirea dintre ceea ce apare de la natură și ceea ce nu apare de la natură. Sau dintre eterna (re)întoarcere a aceluiași și posibilitatea apariției a ceva cu totul nou, care nu este, din păcate, decât o reformulare a întrebării de ce există ceva mai degrabă decât nimic. Pentru că adevărata noutate, adevărata ruptură de ritm, singura transcendență adevărată aceasta este: neființa față cu ființa, sau nimicul față cu cele ce sunt.

    Orice apare natural sau de la natură – domeniul acestei minunate creații cotidiene a minților noastre, imensa operă colectivă ce ne unește și ne dă motive de război – este re-plicarea a ceea ce deja există. Din castan iese castan și din capră, capră. Așa și cu limbajul înțeles ca limbă naturală sau ca instrument de comunicare: e fertil, putem inventa la nesfârșit cuvinte, dar nu naște ceva nou, ci doar replică ceea ce deja exista.

    Când Poli zice lumi paralele, sper că gândește exact multe lumi paralele între ele, nu toate lumile cele zămislite în paralelism cu vreuna „adevărată”.

    Cât despre execuția sa, ca și despre observația lui Ibrian că vorbim, totuși, și despre limbă, și despre sex, trebuie spus doar atât: înțelepciunea poptămășeană e ușor prolixă. Sexul și ritualul sunt, la rându-le, niște limbaje, adică niște modelități prin care ceva poate fi gândit. Apropriat. Ceea ce ar putea să însemne și că, dacă „limba naturală” este de uz general, potrivită pentru a gândi lumea, sexul și ritualul deschid posibilitatea gândirii a altceva ce nu poate fi aprehendat prin limbajul obișnuit.

    Sigur, există și discuția ipsativă, despre sex la adolescenți, ca modalitate de a se autoexcita; și predica la credincioși (cu un caz special al școlii, de sâmbătă sau de duminică), ca modalitate de a se „întări în credință”. Doar că, așa cum a dezbate/descrie experiențe erotice (adesea simple fantezii) nu este decât o formă foarte săracă de sexual performance, tot așa dezbaterea din predică sau școală – fiind ținută între zidurile dogmei/doctrinei – este o formă depreciată a ritualului.

    Revenind la limbaj – și aici aș recomanda ultimul text al lui Liiceanu de pe Contributors, care pipăie în aceeași zonă de interes – fertilitatea în producția de lumi paralele este banală. Cu adevărat interesantă, pentru mine, este creația eului, după momentul renunțării la illeismul corect gramatical spre persoana întâi cea aberantă gramatical, pentru că obligă la metatext.

    Trecerea asta se face prin nume, nume propriu, nume de botez sau cum i s-o mai fi zicând. Copilul se referă la sine pe baza numelui pe care i l-au dat părinții, înainte de a avea, de a-și fi construit un eu, adică înainte de apariția conștiinței-de-sine. Jucăria este a lui Vasilică, Vasilică a făcut asta, lui Vasilică îi e foame. Pronumele sunt locotenenții numelor proprii, iar eul se poate construi doar după ce copilul învață acest truc.

    De fapt, în ciuda a ceea ce ne spune Aristotel, nu poți cunoaște decât individualul. Restul e știință, cunoaștere generică (nu obiectivă, pentru că obiectiv pot să știu lucruri despre orice autor sau personaj – dar întrucât sunt referențiale livrești). Actul de a cunoaște este un performance ce presupune cel puțin un moment de proximitate și aflarea – sau stabilirea – unui nume propriu. Și viața normală așa decurge: trebuie să știu dacă Lăbuș sau Azor a rupt lanțul, dacă Miercana sau Joiana are vătămătură la picior, altminteri nu mă ajută cu nimic o cunoaștere a faptului că o vacă are piciorul lovit. Abia după asta e nevoie de știința generică ce-mi spune că, în baza unei inducții incomplete, dar cu un grad foarte mare de probabilitate, picioarele vacilor se vindecă într-un anume fel. Dar pentru a aplica această știință am nevoie să identific obiectul generic în vreun fel.

    Revenind, într-un text normal în care numele personajului a fost deja introdus, pot apoi să uzez locțiitori de felul pronumelor, dar nu pot face asta pentru autor. Așa că sunt nevoit să constat că există mai multe feluri de ținere de loc, de substituire. Esențial în acest moment, cred, este să stabilim un lucru simplu: dacă Dumnezeu(l iudeo-creștin, Yahweh) este parte a genului zeilor sau este altceva. Dacă este parte a genului zeilor, teologia este posibilă. Dacă nu – și eu nu cred în zei, revin astfel la citatul greșit al lui Girard din Max Scheler, dar și la discuția mea cu copilul, în care am fost nevoit să-i explic cum zeii sunt masca sub care a fost mereu ascunsă originea violentă, abuzivă și nedreaptă a oricărei puteri – teologia, ca știință rațională despre cineva cu nume propriu, nu este posibilă.

    Iar dacă-ți întemeiezi credința (loialitatea și încrederea) în „Dumnezeu” (pun ghilimele pentru că eu nu cred într-un șef al zeilor, așa cum sugerează numele) pe o întâlnire (ce nu poate fi decât mistică, oricât de odios ar suna asta multora) în care l-a cunoscut, așa cum ne cunoaștem între noi, oamenii, atunci nu ai nicio nevoie de teologie. Nu îmi e necesară nici Ibriologia, nici Polilogia, pentru că – surpriză – sunteți vii, așa că dacă vreau să aflu ceva despre voi (spiritul vostru, că trupurile aparțin unor femei) pot să vă întreb. Și, în plus, oricum vă veți schimba eurile prin neîntrerupta ficționare de sine (iertare pentru barbarism).

    Ce sens ar avea atunci Yahweologia? Sigur, dacă Dumnezeu e nemișcătorul nemișcat și neschimbător, atunci ar fi posibilă și o știință obiectivă. Dar eu nici măcar în așa ceva nu pot să cred, adică nu pot să accept, întrucât „spiritele vii”, adică eurile, ficțiunile de sine, interacționează diferit cu alte spirite vii diferite. Eu știu altceva despre Poli decât Ibrian și altceva despre Ibrian decât Poli. Așa merg lucrurile, nu e nevoie ca „Dumnezeu” să fie infinit pentru ca „experiențele” noastre în ce-l privește să fie diferite și subiective.
46. gigialuarvinte says:

    1 ianuarie 2016 la 12:45

    Așa că nu cred defel că întâi a fost creația și apoi cuvintele, ci invers. Nici obiectele nu sunt comunicabile, ceea ce e comunicabil este numele genului și un corpus de constatări științifice despre gen. Dar când e vorba de „subiecți”, trebuie să-i fi cunoscut pentru ca vreo comunicare să aibă sens. Și, de regulă, folosim nume proprii sau perifraze.

    Nu văd de ce, dacă n-aș putea vorbi deloc despre Dumnezeul iudeo-creștin, ar însemna să nu pot vorbi despre nimic.

    E Dumnezeu „subiectul” absolut, Poli?
47. gigialuarvinte says:

    1 ianuarie 2016 la 18:03

    Problema cu ritualul este că în creștinism acesta a fost „aseptizat” și castrat de Pavel cel lingav precum ucenicul său Timotei. Bine că la poarta Raiului stă Petru, nu Pavel, că ăsta i-ar castra pe toți, ca să fie ca îngerii, că Dumnezeul ăla din Geneza nu s-a priceput și i-a făcut bărbați și femei, nu fameni. Și așa ritualul creștin a devenit un fel de bucurie pe burta goală, cântări de slavă amestecate cu halenă cetozică, sau cum ar zice răspopitul, fală goală, traistă ușoară.

    Masa de Paști, de sărbătoarea azimilor, cuprindea cel puțin un miel (risipă rituală, pentru că nu aștepți să devină berbec, ca să ai mai multă carne), gătit sofisticat (ierburi amare), chiar dacă rapid, azimi și vin. În loc de asta, creștinul primește o bucățică de pâine – ce de-abia ar hrăni o vrabie – și-o înghițitură de vin. Nici urmă de bucurie, că se ia pe inima goală, nicio anticipare a festinului celest ce urmează Parusiei.

    Isus pare mult mai mâncător și băutor, cu mult mai multă bucurie de a trăi. Chiar înviat, cere de mâncare și mănâncă. Și stă la masă cu bucurie, cu oricine. Și acceptă risipa rituală, când cu mirul de nard. În loc de asta, ritualul creștin are multe haine frumoase, multă arhitectură impresionantă, puțină bucurie simplă. Și tot felul de schimnici la modă mai și critică poporul pentru că a uitat „adevărata” semnificație a Crăciunului (care e, în fond, o zi de naștere) și o folosesc pentru a se ghiftui. Dacă e vreo problemă cu celebrarea zilelor de naștere – și aici aș putea să fiu de acord – atunci nici ziua de naștere a lui Isus n-ar trebui să fie sărbătorită.

    Asta cu bucuria. Despre libertate sau binefacere se pot constata aceleași tendințe. Când mi-am învățat copilul să îi dăruiască unui om al străzii o prăjitură și-o ciocolată caldă sau o înghețată, vara, oamenii s-au uitat lung la mine că n-am luat pâine cu cel mai ieftin parizer și telemea de Bulgaria, că-s mai hrănitoare, de aceiași bani. Asta-i gândirea lui Iuda.

    Iar vechiul sens al zilei libere, al libertății, a fost acoperit de obligații rituale de participare la slujbe lungi și seci. Fariseii aveau nenumărate porunci privind sâmbăta, fariseii moderni au ori niciuna, ori același lung șir de interdicții. Merge lumea după Înviere în cârciumă? Păi e firesc să facă asta, pentru că la biserică zici că ești la Prohod și de Înviere, deși ăla e cu ceva vreme înainte. Iar cea mai cumplită aberație adventistă e interzicerea jocului copiilor sâmbăta – sper să se fi renunțat la asta, totuși.

    Asta e, de fapt, o pledoarie pentru și contra dependenței „performativei de conținutul constatativ”. Sunt, mai curând, interdependente. Ritualul este singurul mod în care pot înțelege anumite teofanii (hierofanii). Sacrul – indiferent ce-o fi ăla – nu poate surveni decât în ritual. Cu un ritual suboptimal, creștinismul a mers la sigur pe panta desacralizării. Zeul teologic nu poate fi obiect de ritual.
48. polihronu says:

    2 ianuarie 2016 la 13:28

    „singura transcendență adevărată aceasta este: neființa față cu ființa, sau nimicul față cu cele ce sunt”

    D-aia sint religii (sau curente teologice in cadrul unor religii) care apropie divinul de nimic. Sau, dimpotriva, atribuie fiinta exclusiv divinitatii. Potrivit lui Edi (pe urmele altora), tot pe granita asta se naste si subiectul („ceea ce nu este” care bate la fund pe „cele ce sint”).

    „multe lumi paralele între ele, nu toate lumile cele zămislite în paralelism cu vreuna ‘adevărată'”

    Desigur.

    „a se ‘întări în credință'”

    Buna asta 🙂

    „în ciuda a ceea ce ne spune Aristotel, nu poți cunoaște decât individualul”

    Absolut.

    „Lăbuș sau Azor… Miercana sau Joiana”

    D-aia numele proprii (o specie de etichete) nu-s suficiente pentru nasterea subiectului. Nici nu comunica ceva despre subiectul pe care sint lipite.

    „o întâlnire… atunci nu ai nicio nevoie de teologie”

    Total de acord. Ramine de vazut care sint conditiile in care se poate sau nu vorbi despre „o intilnire”.

    „ficționare de sine”

    Buna si asta 🙂

    „E Dumnezeu ‘subiectul’ absolut”

    Point-ul meu era ca, daca tinem sa folosim categoria de „absolut”, atunci subiectul, oricare subiect, e singurul caruia i-o putem atribui. Dumnezeu nu poate fi decit unul dintre subiecti 🙂 Mai ales daca vrei sa-ti vina la intilnire.
49. gigialuarvinte says:

    3 ianuarie 2016 la 08:25

    Poli,

    Despre predici și școli de sabat/duminică (delicioase paginile din Mark Twain) și ciocolata Postăvarul ar trebui scris. Poți folosi un titlu eufemistic precum Eficiența practicilor religioase ipsative.

    Comunicarea nu e despre – pentru asta există etichetele – ci cu.

    Cred că hobby-urile comune sunt condiția pentru întâlniri reușite. Cel puțin așa zic websiteurile de dating.
50. ibrian says:

    3 ianuarie 2016 la 12:50

    @Poli si Gigi

    Comentariul ăsta va fi unul plicitisitor, mai ales că atunci când lucrezi cu ontologii moi e posbil să nu ramai cu nimic in mână, lasând cu totul la o parte himera de a rămâne cu ceva întărit. Voi împărţi discuţia în: o sectiune privind obiectele, o alta privind subiecţii şi căte ceva despre Dumnezeu.

    A. Obiecte:
    Poli zice:Obiectele insele nu traiesc decit ca forme de limbaj.

    Domnii mei, ce este acela un obiect? PC-ul de la care scriu e „decât” o formă de limbaj? Scuzaţi-mi lipsa de felxibilitate speculativă, dar prefer să rămân la apropierea obiectelor de obiectivitate şi sa definesc obiectele din prisma trasaturiii lor de a rămâne independente de apreccierea subiectivă. Gradul de tărie obiectuală a unei instituirii sociale (spre deosebire de objective reality, sa-i dea Zeul sănătate lui Ionică) depinde de perisabilitatea acesteia la contactul cu disobendienţa individuală faţă de acea insituire.

    Gigi zice:Nici obiectele nu sunt comunicabile, ceea ce e comunicabil este numele genului și un corpus de constatări științifice despre gen.

    Constatările ştiinţifice despre gen sunt comunicabile (nu doar numele). Bine, mulţumesc Gigi, you’ve just proven my point. Obiectele sunt doar clustere de proprietăţi comunicabile, iar individualizarea se face prin diferenţă specifică şi explicarea se face prin reducere la lege. Ce sunt curios? E sa ne spui si nouă ce e aia „cunoaştere”, de vreme ce ea nu este posibilă decât in cazul individualului.

    Side note: A fortiori subiecţii sunt cunoscuţi cu atât mai mult (dacă e ca Gigi să fie consecvent) cu cât sunt indivizi. Iar faptul că numele proprii sunt designatori rigizi nu complică şi nici nu explică problema. Şi in cazul unui obiect ataşarea unui pronume demonstrativ rigidizează relaţia de numire. So what? Numele indică obiecte şi le ţin locul doar în discurs nu şi în practică. Şi aici putem rezona, discursul e în vederea practicii.

    Gigi ne spune că există mai multe forme de „ținere de loc, de substituire”. Exactamente, a ţine locul presupune că există ceva „în loc de” despre care se poate comunica şi că acest ceva nu e doar un nou set de cuvinte, după cum ne anunţă Poli în veacul postmodern.

    Atâta tot că pentru mine ce zice Gigi aici: „sexul și ritualul deschid posibilitatea gândirii a altceva ce nu poate fi aprehendat prin limbajul obișnuit” e dubios. Ceva despre care nu se poate vorbi (la care nu se poate face trimitere prin limbaj), nu poate fi aprehendat.

    B. Subiecţi
    Gigi: Dar când e vorba de „subiecți”, trebuie să-i fi cunoscut pentru ca vreo comunicare să aibă sens. Și, de regulă, folosim nume proprii sau perifraze.

    Din nou, ce înseamnă „să-i fi cunoscut”? şi după aceea să înţeleg că ai putea, cum se zice?, comunica?

    Poli ne dă cu absolutul ăn cap:Point-ul meu era ca, daca tinem sa folosim categoria de „absolut”, atunci subiectul, oricare subiect, e singurul caruia i-o putem atribui.

    Poli, păi ce-am făcut măi nene mă? După ce am făcut mişto de ăia care vorbeau despre „sens”, acum, lângă polisemia subiectului mai punem şi un „absolut” ca să ne asigurăm că lucrurile se clarifică.

    La Gigi, lucrurile îs mai clare, adică dacă obiectele lui Poli sunt doar limbaj, eurile (sineurile) lui Gigi sunt doar limbaj, poziţie pe care o cunoşteam deja.

    C. Dumnezei?

    Gigi:Teologia, ca știință rațională despre cineva cu nume propriu, nu este posibilă.

    Pe bune? Numele naturale sunt tot nume proprii. Acum dacă Dumnezeu e singurul obiect al clasei sale, nu văd ce mare pagubă că rezultatele discuţiei despre El nu sunt generalizabile, din motivul că nu au asupra a ce să fie generalizate. Nu-i spune ştiinţă, că oricum nu văd ce se pierde. Deoarece cunoaştere a individualului parcă admiteai.

    Gigi:Iar dacă-ți întemeiezi credința (loialitatea și încrederea) în „Dumnezeu” […]pe o întâlnire …

    Revenind la limbajul despre subiecţi. Credinţa despre ei se întemeiază şi pe bârfe, care au conţinut comunicativ. Credinţa mea se întemeiază pe „vorbeşte lumea” (sau dacă e s-o zic a la Romani – vorbeşte Lumea).

    Side note 2: ca întotdeauna discuţiile dintre noi trei sunt mai mult sau mai puţin nişte fragmentare expuneri ale felului în care considerăm noi că stau lucrurile. Nu vreau să spun că asta nu e important, ci doar că, în cazul de faţă s-a vădit că eu sunt externalist şi alţii mai puţin. Aspect pe care îl ştiam cu toţii deja.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.