Reforma și Șamanul

Intre soft apocalipsa si post apocalipsa

Cu vreo sapte luni in urma, Flavius Pana (un ex-pastor adventist freelancer) proorocea intr-o postare pe Facebook distrugerea papalitatii: „I-a venit ceasul si anul acesta, cel mai tarziu pe 30 august, Francisc va fi doar istorie. O ultima pagina a unei bestii care 1260 de ani a macelarit pe sfintii care doreau sa traiasca linistiti”. Foto aici.
Ei si ce? De mai bine de un mileniu si jumatate papalitatea a tot avut parte de asemenea urari; din partea unui adventist, nicio surpriza pentru galaxie.

30 august a trecut de mult, postarea cu pricina zace deja in Valhalla (slava Domnului ca adeptii au memorie scurta de la Duhul), papa Francisc nu e chiar istorie, ba inca isi scarpina in fiecare dimineata acele parti inutile primite de la mama natura (alea chiar sunt istorie, la 80 de ani e greu sa le mai reactivezi). Ce e o mica gafa profetica pe langa adevarul-adevarat ca pe 15/16 octombrie 2016 va veni sfarsitul lumii si doar Flavius Pana si cativa alesi il asteapta? Un mizilic ar zice conu’ Caragiale.

Adventismul are o lunga experienta intr-ale vestitului de apocalipse dezumflate: de la acel 1844 memorabil (rebranduit in newspeak-ul advent drept Marea Dezamagire) la tot felul de laici si clerici carora le ticaie ceasul profetic in cap mai ceva ca la muzeul omonim din Ploiesti. In menajeria asta, Flavius nu e vreo exceptie memorabila. Poate doar prin hormonii adolescentini cu care a abordat problema. Dupa principiul irefutabil „bigger is better”, ceasornicul in calduri al lui Pana, ticaie atat de tare in urechi incat i-a blocat facultatile mintale.

Traditional, apocalipticismul adventist, trecut prin rusinea toamnei lui 1844, volens-nolens a devenit ceva mai precaut, evitand sa mai stabileasca date, insa fara sa stinga fervoarea: Isus vine curand, candva in viitor dar nu stim cand, intre timp mai fa-ti o vila, mai testeaza un iaht, da lui Dumnezeu si bisericii ceea ce le datorezi ca sa nu te prinda ca esti necredincios.
Stay hot and chill out – o apocalipsa soft. Din cand in cand, eventual iarna spre primavara, cand incep „campaniile evanghelistice”, se da liber la excese temporare de apocalipsa.
Se vede cu ochiul liber ca modelul asta este imposibil. E ca in desene animate: imaginea cu calul care alearga sa prinda morcovul pe care carutasul i-l flutura cu undita pe dinaintea nasului. Ghici ciuperca ce-i  🙂
Realitatea este ca adventismul este moartea pasiunii in timp ce unii isi fac speranta ca vor primi ceva.

Si aici intervine maestrul Pana, nu naistul ci ceasornicarul. Apocalipsa visata de el este hard, asa cum e normal sa se intample unui barbat in floarea varstei. Dupa calcule alambicate, pornind de la „rezultat” si apoi inventand „demonstratia”, el a descoperit ca tot intr-o fatidica zi de octombrie (cu o saptamana mai devreme, se subintelege,  7 este cifra divinitatii/perfectiunii) va veni sfarsitul lumii. Dar nu dintr-acela care se falfaie in fata nasului, precum morcovul din poveste, il puteai mirosi dar n-aveai voie sa-l atingi. Acel sfarsit al lumii pe care sa-l pipai si sa urli: ESTEE!

Nu, nu vorbesc de vreo noua productie holly/bolly/woodiana („woody”-ana i s-ar cam potrivi). Desi niciun animal n-a fost ranit in timpul transmisiunilor pe youtube, personajele sunt reale. Baietii astia (care, in mod normal, par a avea toate tiglele pe casa) cred ca, in mai putin de 10 zile, viata de pe pamant se va sfarsi in mod brutal, dupa un scenariul apocaliptic adventist de prost gust. Dupa ce, bineinteles, au avertizat intreaga lume, conform evangheliei. Daca ar fi platit o reclama la Pokemon Go, probabil ar fi avut mult mai mult succes. E prea tarziu sa le mai dam sfaturi de PR.

Sper ca dupa 16 octombrie, smecherasii nostri loviti in amor sa vina cu o explicatie despre un experiment gen camera ascunsa: am ras de niste tonti carora li s-a facut o poanta. Sau macar sa recunoasca barbateste ca au cam gresit, desi barbatia e greu de gasit intr-o biserica crescuta de femei.

Hai sa lasam aberatiile. Evident ca vor „descoperi” ca Domnul intarzie si de data asta. 🙂 Biserica lor  ar trebui sa se numeasca: Intarziatii de Ziua a Saptea (nu traduceti in alta limba decat pe riscul vostru)

Post apocalipsa este post orgasmica. Iti tragi chilotii pe tine, iti aprinzi tigara (daca iti da voie religia) si te intorci la normalitate. Succes, Flavius.
P.S. Cei care sunteti amatori de studii de caz, descarcati clipurile lor de pe canalul de youtube, banuiesc ca dupa „marea dezamagire”,  cand vor disparea subit, se vor vinde pe sub mana.

18 Brumar al lui Ted Wilson

Presedintele Conferintei Generale s-a declarat Suveran-Pontif. Miscarea este justificata ca o reintoarcere la etosul restaurationist al secolului XIX, in contextul in care Ramasita, atacata de feminism si alte influente demonice (“Ellen White makes it plain that unilateralism can arise not just from independent-mindedness, but sometimes from the influence of evil forces.”) are nevoie de toiagul presedintelui si nuiaua disciplinei de partid. “GC este cea mai inalta autoritate pe pamant” (Ellen White), iar Ted Wilson este Vicarius Filii Dei. Pentru noi, decizia presedintelui de a-si asuma sceptrul are alt sens: 18 Brumar al lui Ted Wilson.

Lucrarea lui Karl Marx, Der 18te Brumaire des Louis Napoleon (1852), analizeaza lovitura de stat din 1851 care a pus capat experimentului democratic din timpul celei de A Doua Republici Franceze. Adunarea Legislativa a fost dizolvata si presedintele Louis Bonaparte (nepotul lui Napoleon) s-a proclamat pe sine Imparatul Napoleon III.

Sintagma “18 Brumar al lui…” a fost consacrata cu referire la un proces devenit deja familiar prin care un presedinte isi asuma puteri dictatoriale in numele cauzei pentru care a fost ales. Aceasta cauza ar necesita, este justificarea, eliberarea executivului de limitele impuse de separarea puterilor.

Eseul lui Marx este cunoscut mai ales pentru teza memorabila: istoria se repta “intai ca tragedie, apoi ca farsa”. Pentru noi este important din doua motive.

Mai intai, este prima analiza politica in care Marx pune la incercare metoda materialismului istoric. Aceasta implica ideea ca sloganele, ideologia, discursul politic, si batalia cuvintelor in presa, nu dezvaluie ci ascund cauzele reale ale evenimentului istoric (in cazul respectiv lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon Bonaparte). Deconstructia ideologiei face posibila dezvaluirea adevaratelor cauze, adica contradictiile social-economice si conflictele de interese de la baza sistemului politic.

Pentru cei care aveti alergie la Marx (si cine va poate judeca?), poemul lui Eminescu Imparat si Proletar este dramatizarea aceluiasi eveniment. Poemul se desfasoara intr-o cascada aproape cinematografica de imagini care incepe cu discursul utopic al proletarului urmat de contrapunctul procesiunii imperiale a lui Napoleon III. Utopia proletara devine tragedie in episodul Comunei, care este urmat apoi de tabloul imparatului in exil. Fantoma regelui Lear pune in scena teza “intai ca tragedie, apoi ca farsa”, imparatul exilat fiind farsa, si este inspirata din motivele shakespeariene ale eseului lui Marx. Insa, spre deosebire de Marx, Eminescu are o viziune tragica a istoriei. Simpatia lui este pentru Comuna, dar nu crede in ea. Adevarul il intelege imparatul doritor de “putere, avere si marire” care, spre deosebire de proletar (tragedianul), se foloseste in mod cinic de idealuri in care nu crede (farsorul). Ca unii pe care teologia Logosului intrupat in istorie ne-a facut in stare sa depasim atat utopia lui Marx cat si scepticismul lui Schopenhauer, ne vom identifica cu proletarul idealst, nu vom obosi de ”eterna alergare”, si credem ca putem drege ceva in lumea asta.

Punctul orb al oricarei religii este suma fortelor si conflictelor sociale care au determinat aparitia ei si i-au modelat istoria. Aceste forte sunt mistificate in limbajul teologic/ideologic in care biserica vorbeste despre locul ei in istorie (Marea Lupta, fiare apocaliptice, femeia, ramasita, etc.) Nu vom intelege transformarea presedintelui in papa pana nu vom deconstrui aceste imagini si slogane profetice. Ne trebuie materialismul istoric.

In al doilea rand, eseul este important pentru ca Marx a folosit cateva fraze sclipitoare care se aplica la orice situatie in care un presedinte ales confisca aparatul puterii si se reinventeaza ca imparat – chiar daca in scripte continua sa fie doar presedinte. Vom incerca si noi sa le aplicam la cazul nostru.

Lupta de clasă în Franța, a creat circumstanțele și relațiile care au făcut posibil ca o mediocritate groteasca să joace rolul unui erou. (Prefata la editia a doua, 1869).

Lupta intre liberali si conservatori in biserica a creat circumstantele si realitatile care au facut posibil ca o mediocritate groteasca să joace rolul unui reformator.

Promovarea mediocritatii este procesul natural intr-o biserica care demonizeaza orice forma de creativitate si gandire independenta. La fel ca in evolutia viermilor paraziti, atrofierea creierului devine formula succesului in cariera eclesiastica.

Hegel remarca undeva ca toate marile fapte si personaje in istoria lumii apar, sa spunem asa, de doua ori. A uitat sa adauge: prima data ca tragedie, a doua data ca farsa.

De ce considera Marx ca Napoleon III este o farsa? Lovitura de stat a folosit sloganurile bonapartiste ca justificare ideologica. Franta s-ar fi intors, chipurile, la zilele de glorie ale unchiului sau. Insa sub masca acelorasi sloganuri se ascundeau acum alt fel de actori. Bonapartismul fusese conditionat de confuntarea Frantei, unita in jurul clasei de mijloc, cu haosul plebean si coalitia monarhiilor europene. In acest context, francezii accepta dictatura pentru a salva Franta si cuceririle Revolutiei. In cazul lui Napoleon III, clasa de mijloc a renuntat la drepturile politice pentru ca o dictatura sa le apere privilegiile sociale si salariile bugetare de o noua revolutie.

Aici paralela vine natural. Orice miscare spontana ajunge la punctul cand trebuie sa se organizeze. Organizarea presupune o negociere dificila intre libertatea individului si unitatea grupului. Pionerii aveau repulsie fata de crezuri si organizatii eclesiastice dar au acceptat Conferinta Generala ca pe un compromis necesar pentru pastrarea unitatii, apararea drepturilor credinciosului impotriva intruziunii statului si atacurilor populist-religioase si navigarea in apele primejdioase ale misiunii mondiale. Orice revolutie are nevoie de o avangarda disciplinata. Nu sunt primul care a observat asemanarea intre Lenin si Ellen White.

Dar CG nu mai are nimic revolutionar in zilele noastre, iar Ellen White este mumia de propaganda sub capacul de sticla, tot ca Lenin. GC este o corporatie religioasa multinationala. Corporatiile nu au de ce sa se teama in timpul nostru. Sunt mai puternice decat multe guverne din lumea a treia si, in US, Curtea Suprema a decis ca au chiar drepturi religioase care pot trece peste drepturile civile ale angajatilor. Presedentia lui TW implica renuntarea la ultimele drepturi individuale pentru a pastra privilegiile corporate ale elitei si angajatilor bugetari, amenintate de spectrul Comunei.

Oamenii isi fac propria istorie, dar nu o fac asa cum vor; nu o fac in circumstante alese de ei, ci in circumstante deja existente, primite si transmise din trecut. Traditiile generatiilor vechi apasa ca un cosmar pe mintile celor vii.

Prea multe cosmaruri paralizeaza gandirea crdinciosului: cosmarul decretului, cosmarul apostaziei, cosmarul conspiratiei papale, cosmarul plagilor, cosmarul judecatii de cercetare, cosmarul tabuurilor culturale din sec XIX, cosmarul GC care leaga si dezleaga in cer si pe pamant, cosmarul UNITATII. Prea multe traditii moarte pe mintea celor vii. Pentru a realiza Comuna, trebuie sa lasam mortii sa-si ingroape mortii.