Truman Show-ul de ziua a șaptea

Întâmplarea face că zilele acestea am urmărit online Festivalul Companionilor din biserica AZS Maranatha Brașov unde s-a prezentat seminarul Creaționism versus Evoluționism. Partea cea mai interesantă (dispărută în neant intre timp; în înțelepciunea dată sfinților odată pentru totdeauna, administratorii  au decis să o șteargă atât de pe Facebook cât și din arhiva bisericii) a reprezentat-o momentul de întrebări și răspunsuri.

Comic și grotesc în același timp. Comic pentru că actorii și-au jucat mediocru solemnul rol, grotesc pentru că, în timp ce publicul se prefăcea că pune întrebări serioase, prezentatorii se prefăceau și mai abitir că răspund științifico-duhovnicesc.

În același timp, într-un moment de relaxare, am revăzut filmul The Truman Show (1998) cu Jim Carrey si Ed Harris. Nu m-am putut abține să nu observ o asemănare.

Filmul prezintă viața unui agent de asigurări care îsi trăiește plictisit visul american pe o insulă unde nu se întâmplă aparent nimic. Timp de zeci de ani el nu realizează că totul este un decor uriaș, că insula este plasată într-o cupolă care are un sistem propriu de control al vremii, că totul este dirijat de echipa ascunsă pe luna lipită de marginea de sus a domului și că totul este un uriaș reality show în care toți ceilalți sunt figuranți plătiți iar el își joaca rolul vieții fără să aibă habar de asta.

Miliarde de telespectatori urmăresc spectacolul zi și noapte, în timp ce divizia de marketing monetizează tot ce atinge eroul principal. Spectacolul începuse cu zeci de ani în urma când Truman, bebelușul părăsit la naștere, încape pe mâna Creatorului, un producător ce intuiește potențialul unui reality show de lungă durată.

Între timp, scenariștii cei generoși i-au oferit o familie, o soție, prieteni și colegi. Toți buni actori, pe platou 24 din 24 pentru fericirea lui Truman.

Pe când publicul suspină și trăiește intens micile nimicuri care umplu viața lui Truman, nimeni nu protestează față de situația de sclavie în care trăia acesta. Creatorul se justifică spunând ca Truman e liber sa plece oricând dorește deși nimeni nu îi povestise vreodată despre condiția lui. Ba dimpotrivă, este hrănit cu complexe și fobii astfel încât să rămână mereu prizonier în paradisul artificial. Există totuși o domnișoară ce vizitase insula lui Truman, care îi câștigase simpatia și care încearcă să-l elibereze. Nimic din ce îi spune nu are sens pentru el dar sămânța de scepticism aduce în cele din urmă roade și îl face să înțeleagă hidoșenia jocului. Truman navighează până la marginea domului frumos colorat unde descoperă ușa de ieșire către lume.

Într-o ultimă tentativă de a-l opri, Creatorul apelează la orgoliul acestuia, explicându-i că este un superstar adulat de miliarde și că insula a fost creată pentru binele și fericirea lui și că lumea exterioara este rea și de nedorit. Jucându-și rolul până la capăt (într-un moment când mă așteptam să le ureze furios un fuck you all), Truman salută grațios și părăsește paradisul.

Ultima scenă se termina cinic: doi redneci plictisiți, rămași fără reality show-ul favorit, caută în programul tv o altă distracție. Truman fără show e un nimeni.

Paralela este vizibilă de la o poștă. Biserica este un loc în care Truman sau “true man”-ii se nasc din nou, după scenariul Creatorului, primesc frați, surori, mame și tați care știu ce e mai bine pentru ei și care se luptă din răsputeri sa îi țină departe de influențele din afara bulei ideologice. Ei sunt liberi să plece oricând dar “înauntru” sunt protejați și trăiesc o viață fericită. Li se pune în scenă o poveste despre bine si rău, despre cât de dificilă e lumea de afară și cât de privilegiați sunt ei, jucând pe marea scenă a universului, pe când îngerii, spectatori cerești, suspina de emoție și jinduiesc să fie în locul lor. Între timp, în culise băieții deștepți calculează targetul de vânzări pentru următorii 30 de ani.

Câteva gânduri în timp ce Whitney și Mariah îmi predica pe VH1 cum că There can be miracles, When you believe:

  1. Niciun Truman nu poate fi forțat să iasă din bula în care trăiește ca prizonier. E un proces pe care trebuie să-l parcurgă singur. Scepticismul pare a fi cel mai bun catalizator.
  2. În marele spectacol, Truman este o marfă și o victimă iar producătorii spectacolului sunt imorali, în ciuda intențiilor bune. A golden cage is still a cage.
  3. Când descoperă înșelăciunea, Truman mai joacă totuși o ultimă scenă înainte de a părăsi paradisul mincinos. Nu e ușor să-ți vezi de drum după ce afli că ai fost manipulat, exploatat, mințit și că viața ți-a fost furată. Întrebați-i pe cei care au părăsit adunarea.

Iată de ce spectacolul oferit de festivalul de la Brașov este grotesc. E doar un Truman Show de proasta calitate (dacă s-ar putea vorbi despre cinism de proastă calitate).

P.S. Încerc să-mi imaginez seminarul Creaționism versus Evoluționism moderat de Andrei Gheorghe. RIP.

 

„Autoportret (robot) de conservator”

Am descoperit recent acest text al lui Teodor Baconschi, pe care l-a repostat pe Facebook la diferență de un an, sub titlul Autoportret de conservator. Din biografia lui (antropolog religios, autor, diplomat, teolog și politician român) mă interesează aspectul de teolog și apologet al creștinismului. Este reprezentativ pentru intelectualitatea creștină românească.

Îmi declar consternarea față de subîntelesul textului său și față de concluzii.  Căci, înlocuind „Dumnezeu” cu „Allah”  și „creștinism” cu „islam”, mielul începe să grăiască horror, ca un balaur apocaliptic. Ca și în islam, creștinismul lui Baconschi a pus coada la pruna civilizației. De fapt, nicio religie care se respectă nu se multumește cu mai puțin. Lumea este creația zeului (-lor), pentru slava Lui și, oricine nu aderă la setul lui de valori nu o merită.

Dacă asta înseamnă că sunt retrograd și periculos, obtuz și obscurantist, fie! – conchide triumfal Baconschi.  Din nefericire, asta e și mantra ‘telectualilor din mărunta ogradă de ziua a șaptea, vezi F. Lăiu.

Cu asemenea lideri și apologeți, proorocesc în duhul lui Arthur C. Clarke că, într-un viitor deloc distopic, credincioșii „adevărați” se vor simți la fel de bine într-o moschee ca în orice altă biserică.


1. Cred în Dumnezeu și în sinteza de la Niceea și Constantinopol (în care Noica vedea temelia Europei).

Evident că face paradă de ortodoxia (nu ortodoxismul) lui. Dar să te lauzi cu un Dumnezeu conceput de niște concilii în 325/381 e doar neputință și incompetență. Neputința de a vorbi pe limba secolului în care trăiești, incompetența de a fi relevant; formulările de la Niceea si Constantinopol n-au sens pentru omul de rând, necunoscător ale conceptelor filozofiei grecești de acum un mileniu.

2. Susțin civilizația libertății responsabile, conform principiului paulin: ”toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.”

Asta nu este libertate responsabilă ci pragmatism machiavelic. A avea libertatea de a face tot ceea ce îți este de folos e drumul cel mai scurt către iad pe pământ: lui Hitler i-a fost de folos o Polonie și a avut libertatea să și-o ia; coloniștilor americani le-au fost de folos teritoriile locuite de indieni așa că și luat libertatea de a și le însuși. Mă întreb dacă este vreun război, vreo agresiune, vreun holocaust care să aibă o altă motivație în spate. Nu avem motive să fim mândri de felul în care s-a construit civilizația noastră.

3. Consider că avem dreptul moral și datoria civică de a apăra valorile fondatoare ale civilizației euro-americane.

La fel a gandit și ucigașul lui John Lennon. Expresia „dreptul moral și datoria civică” în aceiași frază e o monstruozitate. Istoria ne-a învățat că, de obicei, datoria civică reprezintă sfârșitul dreptului moral.
În contextul ăsta, mi-e groază să mă gândesc la ce înseamnă ‘valorile fondatoare’. Au lăsat o dâră de milioane de morți în urmă.

4. Văd democrația (autentică) într-o cheie creștin-personalistă.

De două ori caricatură: democrație autentică (un exemplu ar fi binevenit, dacă există 🙂 ), democrație creștină.
Democrația nu e o invenție creștină, dimpotrivă, ea a rezistat în ciuda creștinismului. Orice democrație încăpută pe mâna unei majorități creștine se transformă în teocrație

5. Accept pluralismul cultural ca pe o taină a providenței, care ne testează astfel fidelitatea față de Evanghelie: îngrijește-te de străin, căci și Dumnezeu întrupat a fost ca un străin pe pământ.

Altfel zis, teologul nostru îi tolerează pe cei care nu îi împărtășesc valorile doar motivat de frica iadului și/sau pentru răsplata paradisului. Ce s-ar alege de el în absența motivațiilor?

6. Respect științele tari și ader la umanismul creștin care a permis nașterea lor, încă din Renașterea italiană. Universul e misterios, iar descifrarea lui are o dimensiune liturgică.

M-am liniștit. Baconschi promite că nu (mai) arde cărțile păgâne. L-aș întreba cum se împacă „datoria civică” exprimată anterior cu produsul umanismului creștin numit Reformațiune. Istoric vorbind, ortodoxia a flirtat cu lutheranismul.

7. Nu cred în revoluție, ci în evoluția lentă, realistă, fără șarje utopice și deformări ideologice potențial fanatice.

Depinde în ce barcă te afli (sau dacă te afli în barcă sau în baltă). Cu burta plină e normal să predici orwelian: ‘Ia-o ușurel ca fac indigestie’. Între timp, mieii sunt dusi la taiere pe bandă. În altă ordine de idei, nici nu e de mirare că ortodoxia nu a progresat după un mileniu și jumătate. Să se revizuiască dar să nu se schimbe nimic. La ei revoluție înseamnă să adopți calendarul gregorian la vreo 200 de ani după restul lumii.

8. Apreciez că istoria are o structură teleologică: se îndreaptă spre un țel pe care nu l-am fixat noi, voluntarist, ci Dumnezeu, ca suveran transcendent al parcursului umanității.

Despre argumentul teleologic (și celelalte avataruri defuncte ale lui: intelligent design, fine tuning) s-a discutat enorm pe oxigen2. Baconschi doar repetă papagalicește după Toma D’Aquino.

9. Văd anumite direcții culturale ale Occidentului contemporan ca pe niște erori alienante: excesele corectitudinii politice (transformată în poliție morală), consumismul excesiv (care implică idolatria mărfurilor și servitutea), populismul (care denaturează demnitatea persoanei și libertatea națiunilor).

El vede doar efectele dar nu și cauza. Alienarea, potrivit lui Marx, a început odată cu civilizația și cu apariția claselor sociale. Mai mult, apariția conceptului de zeu a generat un nivel și mai profund de alienare. „Poliția morală” pe care zelos o demască este tocmai idealul Cetății lui Dumnezeu în care visează el să trăiască.

10. Resping dogma progresului continuu: omul progresează științific, tehnic, cognitiv, dar nu moral: suma viciilor umane e constantă, mântuirea nu e colectivă, ci individuală. Hristos e modelul nostru: Dumnezeu făcut om adevărat, smerit, curat cu inima, simplu și curajos, gata să se jerfească din iubire, nu să găsească vinovați și să-i execute pe alții în numele unei Dreptăți abstracte.

Îmi este neclar după ce logică omul „progresează cognitiv, dar nu moral”. Pentru că, după logica aia, un neanderthal ar fi trebuit să fie la fel de moral precum sapiens-ul contemporan (no offence pentru neaderthals, am luat la cunoștință că aveau cutia craniană mai mare decat a lui homo sapiens). Dar știm bine că drepturile omului, de exemplu, nu le-am primit nici de la omul peșterilor, nici din ceruri ci le-am făurit cu sudoare și sânge. Și încă sunt „work in progress”. Abia recent le-am extins și asupra negrilor, femeilor, minorităților sexuale. Inutil să amintesc provocarile morale moderne: clonare, eutanasie, fertizare in vitro, mama surogat, etc.
Domnul teolog trăiește într-o realitate alternativă, bazată pe păcatul originar și mântuirea prin har care vine prin biserică. Știti poezia.

11. Sprijin patriotismul constituțional, nu și naționalismul ca mesianizare a unui neam pretins ales.

Asta cu patriotismul constituțional este de o grețoșenie fără limite. Și soldații lui Hitler sau ai lui Stalin erau patrioți constituțional. La fel și legionarismul. Uliul teocrație visează.

12. Cred că – în orice situație istorică – moderația și dialogul sunt mai bune decât radicalismul și monologul cu pretenții infailibile.

Last but not least, cum s-ar zice. Teologul cu pix de politician ne asigură că e deschis „moderației și dialogului”. Poate într-un univers paralel. În bula lui de pe facebook, comentează doar aplaudacii cu har. Ceilalți pot comenta o zi da, una nu. Astăzi nu 🙂

Și acum rămân acestea trei: „datoria civică”, „patriotismul constituțional” și „umanismul creștin”. Dar cea mai mare dintre ele este fățărnicia.

Bible fast-food, partea întâi: Agape cu de toate

Nu știu cum sunt alții dar eu m-am săturat până peste cap de felul în care se predică în bisericile neo-protestante. Cu mici variațiuni sectare, vorbitorii au o listă scurtă de subiecte (speed dial), pe care le rulează în buclă până la imunizarea totală și definitivă a asistenței.

Cap de serie este magicul agape, cu binecunoscutele clișee: Dumnezeu iubește agape, credincioșii adevărați trebuie să (se) iubească agape, agape e picată din cer, creștinismul e fabrică de agape, agape va salva omenirea. Paradoxal, publicul parcă nu se mai satură de asemenea platitudini. Este de fapt pseudo-teologie.

O mică incursiune în trecut

În anii ’30, teologul luteran Anders Nygren propune un dualism între agape (dragostea necondiționată, creștină) și eros (dragostea egoistă, grecească): Agape and Eros (pdf). La modul practic, toate predicile moderne pe tema asta reciclează materialul suedezului, transformat în dogmă. Agape e dragoste sfântă, eros e dragoste carnală (zeul Eros).

Un teolog olandez contemporan, istoric al creștinismului, Gilles Quispel,  are curajul să dărâme ceea ce devenise un mit pios. In volumul Gnostica, Judaica, Catholica, (eseurile EROS AND AGAPE IN THE GOSPEL OF JOHN si GOD IS LOVE) Quispel iși arată nemulțumirea față de felul în care creștinii violează și abuzează textul Bibliei .

Analizând Ioan 15:13 (Nu este mai mare dragoste/agape decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi) observă că tema individului care își dă viața pentru prieten/iubit are o istorie veche în literatura clasică
Jesus is quoted as having said that the greatest love is to give your life for a friend. This is somewhat astonishing, because, as Bultmann remarks in his commentary, one would expect the greatest love to be love of your enemy. And then it occurs to us that this ideal of death for a friend is a locus communis of erotic literature.
Ideea lui este că eros și agape pot fi folosiți interschimbabil (eros nu apare în NT) si că idealul antic era:
It is a sign of eros if a man lays down his life for his friend(s).
Ceea ce a făcut și Isus.
Agape pe tavă
Dincolo de fanteziile pioase ale lui Nygren, agape este, de fapt, termenul generic pentru dragoste, fără vreo încărcătură religoasa. Nu e revelată, nu e specială, oricine o poate avea. Poate să includa banii si sexul:

Demas, din dragoste agape pentru lumea de acum, m-a părăsit şi s-a dus la Tesalonic – 2 Tim 4:10

Dragostea ta agape pentru mine a fost minunată,  mai minunată chiar decât dragostea femeilor – 2 Samuel 1:26

Căci iubirea ta agape este mai plăcută decât vinul – Cantarea Cantarilor 1:2 (si restul cărții)

Dacă-i iubiţi agape doar pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare colectorii de taxe nu fac la fel? – Matei 5:46

Dacă-i iubiţi agape doar pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Căci şi păcătoşii îi iubesc pe cei care-i iubesc pe ei!– Luca 6:32

 … căci iubeşte agape neamul nostru şi el ne-a construit sinagoga! – Luca 7:5

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: căci ori îl va urî pe unul şi-l va iubi agape pe celălalt… – Matei 6:24

Poate nu întîmplător, termenul a dat naștere unui obicei foarte pământean: mesele în comun, numite in NT chiar agape (același lucru cu banchetele păgâne în cinstea zeilor sau cu pomenile românești în cinstea mortului) criticate de Pavel în bisericile Corintenilor pentru că deveniseră ocazii de îmbuibare, beție și etalare a poziției sociale.
Nu în ultimul rând, greaca modernă spune Te iubesc folosind același termen: Σ ‘αγαπώ (S ‘agapó)

Cele mai aberante predici cu aromă de agape le-am auzit din Ioan 21, dialogul dintre Isus și Petru.Mai întâi trebuie spus că textul este o ficțiune. Isus și Petru n-au vorbit între ei în greacă, făcând jocuri de cuvinte (la fel este și cazul dialogului Tu ești Petru și pe această piatră…)
Simone mă iubesti (agape)? Da, te iubesc (fileo)
Simone mă iubești (agape)? Da, te iubesc (fileo)
Simone mă iubești (fileo)? Da, te iubesc (fileo)
Comentatorii văd aici o poveste descrescătoare, Isus cere dragoste necondiționată lui Petru dar el nu e capabil să ofere așa că, a treia oară, Isus coboară ștacheta și se multumește cu mai puțin.
După părerea mea, autorul face un joc în sens crescător, de la dragoste generică (agape) la dragoste care merge până la moarte (fileo), sacrificiu ce i se va cere lui Petru în curând
Simone mă iubesti (agape), așa ca toată lumea?
Simone mă iubesti (agape), așa ca toată lumea?
Simone mă iubești (fileo), gata să mori pentru mine?
Din cate se vede, de la Sola Scriptura la Biblia fast-food nu e decât un pas. E suficient să învârți niște cuvinte grecești, să le atribui semnificații mistice și să găsești un public superficial. E rețeta perfectă pentru anesteziat stomacurile creierele avide de fast-food misticism.

Intre soft apocalipsa si post apocalipsa

Cu vreo sapte luni in urma, Flavius Pana (un ex-pastor adventist freelancer) proorocea intr-o postare pe Facebook distrugerea papalitatii: „I-a venit ceasul si anul acesta, cel mai tarziu pe 30 august, Francisc va fi doar istorie. O ultima pagina a unei bestii care 1260 de ani a macelarit pe sfintii care doreau sa traiasca linistiti”. Foto aici.
Ei si ce? De mai bine de un mileniu si jumatate papalitatea a tot avut parte de asemenea urari; din partea unui adventist, nicio surpriza pentru galaxie.

30 august a trecut de mult, postarea cu pricina zace deja in Valhalla (slava Domnului ca adeptii au memorie scurta de la Duhul), papa Francisc nu e chiar istorie, ba inca isi scarpina in fiecare dimineata acele parti inutile primite de la mama natura (alea chiar sunt istorie, la 80 de ani e greu sa le mai reactivezi). Ce e o mica gafa profetica pe langa adevarul-adevarat ca pe 15/16 octombrie 2016 va veni sfarsitul lumii si doar Flavius Pana si cativa alesi il asteapta? Un mizilic ar zice conu’ Caragiale.

Adventismul are o lunga experienta intr-ale vestitului de apocalipse dezumflate: de la acel 1844 memorabil (rebranduit in newspeak-ul advent drept Marea Dezamagire) la tot felul de laici si clerici carora le ticaie ceasul profetic in cap mai ceva ca la muzeul omonim din Ploiesti. In menajeria asta, Flavius nu e vreo exceptie memorabila. Poate doar prin hormonii adolescentini cu care a abordat problema. Dupa principiul irefutabil „bigger is better”, ceasornicul in calduri al lui Pana, ticaie atat de tare in urechi incat i-a blocat facultatile mintale.

Traditional, apocalipticismul adventist, trecut prin rusinea toamnei lui 1844, volens-nolens a devenit ceva mai precaut, evitand sa mai stabileasca date, insa fara sa stinga fervoarea: Isus vine curand, candva in viitor dar nu stim cand, intre timp mai fa-ti o vila, mai testeaza un iaht, da lui Dumnezeu si bisericii ceea ce le datorezi ca sa nu te prinda ca esti necredincios.
Stay hot and chill out – o apocalipsa soft. Din cand in cand, eventual iarna spre primavara, cand incep „campaniile evanghelistice”, se da liber la excese temporare de apocalipsa.
Se vede cu ochiul liber ca modelul asta este imposibil. E ca in desene animate: imaginea cu calul care alearga sa prinda morcovul pe care carutasul i-l flutura cu undita pe dinaintea nasului. Ghici ciuperca ce-i  🙂
Realitatea este ca adventismul este moartea pasiunii in timp ce unii isi fac speranta ca vor primi ceva.

Si aici intervine maestrul Pana, nu naistul ci ceasornicarul. Apocalipsa visata de el este hard, asa cum e normal sa se intample unui barbat in floarea varstei. Dupa calcule alambicate, pornind de la „rezultat” si apoi inventand „demonstratia”, el a descoperit ca tot intr-o fatidica zi de octombrie (cu o saptamana mai devreme, se subintelege,  7 este cifra divinitatii/perfectiunii) va veni sfarsitul lumii. Dar nu dintr-acela care se falfaie in fata nasului, precum morcovul din poveste, il puteai mirosi dar n-aveai voie sa-l atingi. Acel sfarsit al lumii pe care sa-l pipai si sa urli: ESTEE!

Nu, nu vorbesc de vreo noua productie holly/bolly/woodiana („woody”-ana i s-ar cam potrivi). Desi niciun animal n-a fost ranit in timpul transmisiunilor pe youtube, personajele sunt reale. Baietii astia (care, in mod normal, par a avea toate tiglele pe casa) cred ca, in mai putin de 10 zile, viata de pe pamant se va sfarsi in mod brutal, dupa un scenariul apocaliptic adventist de prost gust. Dupa ce, bineinteles, au avertizat intreaga lume, conform evangheliei. Daca ar fi platit o reclama la Pokemon Go, probabil ar fi avut mult mai mult succes. E prea tarziu sa le mai dam sfaturi de PR.

Sper ca dupa 16 octombrie, smecherasii nostri loviti in amor sa vina cu o explicatie despre un experiment gen camera ascunsa: am ras de niste tonti carora li s-a facut o poanta. Sau macar sa recunoasca barbateste ca au cam gresit, desi barbatia e greu de gasit intr-o biserica crescuta de femei.

Hai sa lasam aberatiile. Evident ca vor „descoperi” ca Domnul intarzie si de data asta. 🙂 Biserica lor  ar trebui sa se numeasca: Intarziatii de Ziua a Saptea (nu traduceti in alta limba decat pe riscul vostru)

Post apocalipsa este post orgasmica. Iti tragi chilotii pe tine, iti aprinzi tigara (daca iti da voie religia) si te intorci la normalitate. Succes, Flavius.
P.S. Cei care sunteti amatori de studii de caz, descarcati clipurile lor de pe canalul de youtube, banuiesc ca dupa „marea dezamagire”,  cand vor disparea subit, se vor vinde pe sub mana.

Scurte impresii cu sau fara oxigen

Eddie: s-a inhamat la o dialectica hegeliana intre adventismul progresist-umanist si cel radical-evanghelic. Sa speram ca sinteza va apuca sa vada lumina zilei inainte ca adventismul dinastic sa trimita armatele lui Irod, cele iubitoare de prunci si de status quo.

Aurel Ionica: invidios cronic pe orice a facut, face sau va face Eddie, paraziteaza spatiul public cat de mult poate, in speranta ca va primi ceva atentie. Textele infantil-rautacioase sunt in concordanta cu asteptarile de la o relicva comunista+adventista pe cale de disparitie. Priviti-l cat inca puteti, in viitor s-ar putea sa platiti pentru accesul la muzeul ororilor azs care il va gazdui.

Paul, supranumit caporalul: Se arunca in orice transee il trimite Aurel Ionica, el nu gandeste, el executa. Si incaseaza. Ucenic perfect al scolii lui Aurel Ionica. Unicul. Dar valoreaza cat o academie (dupa unitatea de masura a lui AI).

Mariusandy: face invariabil echipa proasta cu oricine i se pare un bun aliat de moment, inclusiv Aurel Ionica cel cu scurta la mana de la prea mult dat cu subsemnatul. Nu se poate desprinde de clisee verbale imprumutate de la AI ( „eu versus voi”, „oxigenatii”), i-a mostenit pana si mania persecutiei. In limbaj de lemn se numeste laodicean.

Sonata: desi absent, se roaga pe margine pentru marea lovitura cand va modera inca un videoclip de youtube si va sparge recordul de 100 de vizualizari.Dupa ce a facut niste inregistrari cu Aurel Ionica, avand o pisica pe post de element de atractie, viseaza la o cariera de jurnalist-camionagiu. Antena 3 e cu noi.

Polihronu: sub aparentele unei lupte inutile contra imposturii si prostiei, face experimente „psihotronice” cu materialul brut oferit pe tava de baietii anteriori. Freud ar fi invidios pe asa vremuri de belsug. Bata-te logosul sa te bata!

Nimeni: duhul Maicii Tereza e cu el. Din pacate n-are resursele ei financiare si nici suficienti „vagabonzi” de salvat. Cel de la Chicago e pe lista neagra a Gestapo-ului din Silver Spring; daca se atinge de el, va deveni necurat pana seara sau pana se va scalda si va adormi cu pestii intr-o apa curgatoare din BibleBelt. Ingerii pazitori cu ochii albastri il imortalizeaza in cartile de aducere aminte. Cu pixul rosu.

 Alexa: I-ar placea sa invite adventismul pe canapea, de preferat intr-o camasa de forta. Din motive logistice, ramane doar cu tehnica lui Charlie Hebdo. Sa speram ca nu va fi vizitata de vreun drept credincios, purtator de Kalashnikov, versiunea pe note, cu coperti de piele.

(a ramas cineva neservit? va rog sa ma iertati)

monkey

Apocalipsa ca „obiect al dorintei”

“In order to continue to exist, desire must have its objects perpetually absent. It’s not the ‘it’ that you want, it’s the fantasy of ‘it’.” (intr-o traducere aproximativa: pentru ca o dorinta sa continue sa existe, obiectul ei trebuie sa ramana continuu absent. Nu el este cel dorit ci fantezia despre el)

Ideea de mai sus, un citat din filmul Life Of David Gale, popularizata de Slavoj Žižek (via Lacan – Objet petit a) mi-a venit in minte cu ocazia unor proaspete tulburari cu tenta apocaliptica in iazul adventist; tulburari deloc surprinzatoare pentru mediul acesta religios, prin excelenta apocaliptic si milenarist. Dar de bagat in seama intr-un context mai larg al radicalizarii credinciosilor de pretutindeni (crestinism, islam, diferite alte ideologi cu sau fara religie in fundal).

Slavoj Žižek  spune ca noi nu dorim sa obtinem cu adevarat ceea ce gandim ca dorim. Fascinatia si fiorul obtinerii obiectului dorit sunt mult mai importante decat obiectul in sine. Exemplul clasic pe care il ofera el este cel al triunghiului amoros: sot-sotie-amanta. Barbatul viseaza continuu: „ce fericit as fi daca sotia ar disparea, mi s-ar deschide o viata noua cu amanta”. Orice psihanalist ar spune ca daca, intr-un fel sau altul, sotia ar disparea, el va pierde si amanta. Pentru ca, atunci cand va ramane cu amanta, va constata ca situatia e mult mai complexa si ca nu a atins fericirea visata. Amanta devine sotie, probabil isi va cauta o noua amanta la care sa viseze, pe care sa o pastreze la distanta ca „obiect al dorintei/object of desire”.

In cuvintele personajului jucat de Kevin Spacey: „fanteziile trebuie sa fie nerealiste… in secunda obtinerii obiectului cautat, nu mai poti si nu mai vrei sa il doresti”. Si mai departe „vanatoarea e mai dulce decat vanatul”.

Revenind la balta adventista, periodic, ca dupa ploaie, apar in zona tot felul de credinciosi, grupari, miscari, partide si alte echipe de soc si groaza, dispuse sa avertizeze mai intai fauna locala si apoi toate speciile terestre si extraterestre despre faptul ca Apocalipsa este aproape, chiar la usi. Bineinteles, din scenariile astea, nu putea sa lipseasca papa, principala sursa de fantezii pentru adventisti. Iata cateva exemple: unu, doi, trei

Ceea ce nu vor sa inteleaga predicatorii inchiderii harului pe 30 August 2016, este faptul ca Apocalipsa nu poate ramane fascinanta decat printr-o continua absenta.
Biserica crestina (catolicism/ortodoxie) a inteles cu mult timp in urma lucrul acesta astfel incat, ori de cate ori apareau grupari infierbantate si excitate de la prea mult sfarsit al lumii, ca niste adolescenti in calduri, se mai infiinta un nou ordin calugaresc, mai trimitea o noua misiune peste mari, se mai zidea o catedrala.

Daca intentioneaza sa devina relevant, adventismul poate ca ar trebui sa invete sa-si tina fanteziile apocaliptice in frau. Folosind o metafora populara in cartea Apocalipsei, daca biserica apare in fata lumii cu poalele in cap si „obiectul dorintei” la vedere, pe masa, mai mult ca sigur ca nu va trezi in privitor vreun fior sau vreo fascinatie de durata. Cel mult unul de unica folosinta, de inchiriat cu ora.

Stiinta ca dogma si dogma ca stiinta

(eu lupt) impotriva dogmei ca Teoria Evolutiei este singura si cea mai buna alternativa.

Fraza de mai sus (autor sonatalunii) exprimă o concepție larg întâlnită în cercurile fundamentalist-creștine: aceea că teoria evoluției este un soi de dogmă sau chiar o religie astfel încât adepții ei n-au făcut decât să schimbe o credință (creștina, creaționistă) cu o alta, asa cum i se tot reproșează lui Edi. Altfel spus, a accepta evoluția este o chestiune de gust, o opțiune estetică sau una de credință. Nimic mai gresit în realitate.

 

Teoria evoluției nu este o dogmă

Conform DEX-ului,  dogma= 1.Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. 

Prima definiție este foarte familiară oamenilor religioși. Dogma Trinitatii, de exemplu, este o învățătură fundamentală a religiei creștine. Ea trebuie acceptată ca atare (nu poate fi însoțită de dovezi), nu poate fi criticată ( criteriul falsificabilitatii lui Popper), are valoare absolută.

A doua definiție este familiara indivizilor care au trăit în regimuri autoritariste, totalitariste sau în oricare altă formă de distopie. Dogmele religioase sunt înlocuite de dogmele partidului, dictatorului, părintelui națiuni, fratelui mai mare sau oricărui alt personaj cu apucături mesianice. În contextul ăsta, dacă interesele liderului suprem o cer, o teorie științifică sau una pseudo-științifică pot servi, în egală măsură, scopului măreț de control al gloatelor.

Teoria evoluției a ajuns să fie privită ca dogmă pentru că publicul religios este educat sistematic să gândească monocrom, în dogme. Gravitația, modelul atomic, sistemul heliocentric, forma de geoid a pământului, toate astea sunt văzute ca niște dogme mai noi ce au înlocuit unele obsolete. Și tuturor descoperirilor viitoare ale științei li s-a rezervat deja un loc în galeria dogmelor. Pentru ca ele picat din cer, tot de acolo pot fi încălcate din când în când: topoarele plutesc pe apă, oamenii merg pe apă, moleculele de mortăciune se transforma în molecule de miere, soarele iese din ritmul natural ca urmare a rugăciunilor unui credincios…

Pentru publicul educat sistematic, evoluția este o teorie științifica pornită de la o ipoteză,  care face niște predicții și poate fi testată și falsificată (și încă o dată, omul religios este confuz pentru ca în lumea lui, teoriile sunt acele opinii născute ex-nihilo și ad-hoc; țața Leana de la Ciorogârla este o sursă ideală și nelimitată de teorii).

O dogma nu pornește de la ipoteze, nu face predicții, nu se poate testa și nici falsifica. La rândul ei, o teorie științifică are neapărat nevoie de dovezi, nu este infailibilă, nu este absolută. Ba încă este perpetuu provizorie, în așteptarea unei versiuni mai bune, aduse de progresul științific.

 

Teoria evoluției nu este o religie

Dogma peste dogmă naște o religie. Cu dogma pe buze, nu e de mirare ca fundamentalistul religios nu poate vedea în jur decât religii (concurente, a lui fiind, de la sine înțeles, cea adevărata). În limbajul lui de lemn, orice obiect se poate transforma în idol, orice idee în erezie, orice gest în inchinare. Sacru și profanul se suprapun.

Dacă teoria evoluției ar fi o religie, ne-am aștepta sa aiba un sistem ierarhic, cu lideri unși din ceruri, cu papi/episcopi care să dicteze dogme ex-cathedra și, de ce nu, cu un sistem de colectat zecimi și daruri de la masele leneșe, toate elementele astea fiind înconjurate de misticism.

În realitate, oamenii de știința sunt într-o competiție acerba unii cu alții (ca orice alta ființă vie de pe planeta), ideile lor se impun greu, după ce au fost testate și verificate public, o idee greșită este taxata și ridiculizată imediat. Mai mult, scopul declarat al științei este să elimine misticismul (lumea ‘de dincolo’ este o ipoteza nenecesară) și sa promoveze gândirea critica.

 

Creaționismul (cu variațiile lui) nu poate fi o alternativă la teoria evoluției

Cu o doza mare de îngăduință, creaționismul poate fi promovat de la concepție religioasă/credință/superstiție la pseudo-știință. La punctul acesta, creaționismul nu poate fi tratat ca o știință alternativă, exact în același sens în care homeopatia (tot pseudo-știință) nu poate fi văzută ca medicină alternativă.

(‘alternativ’, conform DEX-ului, poate fi înțeles fie cu sensul de ‘când unul, când altul; rând pe rând’, fie cu sensul de ‘două soluții care se exclud; două judecați în care, dacă una e adevărata, cealaltă este falsă’. În niciunul din sensurile enumerate, creaționismul nu poate fi considerat o alternativă pentru că, la modul real, nu poate alterna cu teoria evoluției și nici nu poate oferi o soluție/explicație în locul ei)

Observ cu tristețe ca oamenii religioși, după ani și ani de exerciții cu dogme, nu pot percepe știința decât într-un sistem distopic. Pentru ei totul este religie de sus până jos și nu pot concepe altceva în afara dogmelor (mai în gluma, mai în serios, umanitatea poate transforma orice atinge în religie, ca într-o legenda pe invers a lui Midas). Abordarea aceasta este infantilă și păguboasă iar așteptările lor de viitor sunt la fel de distopice (apocalipse, răpiri, anulari ale legilor fizicii, etc). Si nu e de mirare ca pretențiile lor de la știința sunt … divine; iar eșecurile acesteia, imprevizibil…satanice!

Când Isus spunea „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” probabil că avea în minte exact genul de credincios împovărat de sechelele dogmei și care trebuia să învețe să gândească pe cont propriu, fără să simtă nevoia de a defila în (eu/dis)utopia cuiva, fie el venit din ceruri.