Cinzeci de ani, după adolescență: Bacău, 7 sept 2019

Înălțător!

Îmi veți permite, totuși, să pledez pentru un dram de luciditate, oricât de dureroasă ar fi, în această atmosferă entuziastă?

Puteți crede că în urmă cu 50 ani, eram un adolescent de 17 ani? Adevărul e că, în naivitatea și nesimțirea mea, mă simt încă adolescent – cel puțin, pe dinăuntru – am dat în mintea copiilor.Participăm la un ritual de trecere! Avem nevoie de confirmare, alinare, în această tranziție critică. Am îmbătrânit! Ne uităm unii la alții și se verifică! N-avem scăpare.

În afară de faptul că m-am îngrășat, am chelie și burtă, sunt mai ghebos, am trei vertebre fracturate și am pierdut vreo 5 cm în înălțime și măreție – pe asta n-am avut-o niciodată – ce-aș mai putea spune despre mine? Trăiesc! Încă!

Cel puțin azi, pot pretinde că moartea nu mă înspăimântă. Dar nu puneți prea mult preț pe spusele mele! E o deformare favorizată de perspectivă. Când se apropie, ne înmuiem ca ceara! N-am fost creați să murim! Să trăim veșnic!

Rețineți: moartea este unul dintre cele mai frumoase și fascinante evenimente ale vieții. Antecamera veșniciei! Drumul până acolo, este foarte greu!

Am început să uit lucruri banale, dar par mai așezat și capabil de sinteze, diferențieri și discernământ.

Inteligența de la 17 ani n-o mai am, încă mai fac asocieri surprinzătoare, dar multe lucruri trec pe lângă mine, fiindcă sunt plictisit și distrat. Am văzut prea multe!

Folosesc mai puține neologisme, dar am încă o limbă ascuțită – cu precădere în scris. Par mai înțelept. Dar uneori, înțelepciunea e pură nebunie!

(Îți amintești Mihai, că m-ai prins cu mâța-n sac, acum 50 ani: am folosit expresia vexat în loc de versat? Lucrurile astea nu se uită, oricât de sclerozat ai fi).

Iubesc această comunitate, care împreună cu Popa Tatu, mi-au dat aripi, un spirit de emulație, curiozitatea de a ști și ambiția de a sesiza, împăca contrarii și contradicții, de a mă lumina. Făceam, împreună cu Dvs, o rezistență pasivă față de un sistem totalitar, materialist, ateu. ScS instructori de la Bacău sau PNț, OM II de la PT, sunt niște repere ale îndrăgostirii mele de credință și știință. Am avut modele bune!

Patriarhii de atunci nu mai sunt, dar sunt alții. Le-am locul și, în curând vom fi acolo, unde ei sunt deja. Între timp lumea s-a schimbat amețitor, dar noi suntem aproape aceeași. Și totuși, alții.

Dilema, contradicția fundamentală mi se pare a fi aceea dintre ceea ce trebuie să se schimbe și ceea ce trebuie să rămână neschimbat.

Probabil, Dvs o să-mi spuneți că Dumnezeu este neschimbat: același, ieri, azi și în veci! Posibil să aveți dreptate, dar aceasta este treaba Lui. Cred că unul dintre păcatele capitale ale omului este încumetarea: vorbim în Numele lui Dumnezeu, știm cum gândește Dumnezeu, știm ce simte Dumnezeu. Avem aerul că tocmai am ieșit din antecamera Cerului și vorbim, de parcă am avea deja, toate scrisorile acreditării divine! Ei bine, nu le avem! L-am confiscat pe Dumnezeu. L-am făcut membru.

Vă propun să-l numim sindromul magdalenic, Ioan 20,13:

„L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus!”

Apoi urmează un moment de o intimitate, profunzime și frumusețe tulburătoare: momentul Teofaniei, Revelației. Când și cum se produce acesta? Atunci când Isus pronunță numele tău și al meu: „Marie!”

Aici se află secretul, tăria și puterea religiei, a credinței și spiritualității: când totul se năruie, când ucenicii și credincioșii sunt devastați, când totul pare pierdut, este dobândită cea mai mare victorie, biruința fundamentală, Mântuitorul înviază, iar pe ruinele fumegânde ale unui sistem învechit, se naște o nouă religie! O nouă speranță!

Pentru o lume a internetului, a informației denudate, accesibile, când prefăcătoria și secretul au fost înlocuite de manipulare. Când am putea aduna boabe cu valoarea nestematelor și aurului curat, noi ventilăm pleavă, în timp ce suntem jecmăniți de identitate, intimitate, oferindu-ni-se la schimb, surogate: masificare și consumerism, nevoi inexistente și satisfacții puerile.

Ce contribuie la această stare de fapt? Ignoranța! În era informației!

Suntem devorați de hituri și șlagăre (observați efemeritatea termenului), în detrimentul muzicii veritabile, de kitsch-uri, în detrimentul capodoperelor și artei autentice, de senzațional, breaking news și fake news, în detrimentul esențialului, de pseudoștiințe, suplimente, și leacuri băbești, în detrimentul misterelor și descoperirilor epocale, ale procedurilor salvatoare de vieți omenești! Sagan: „Progresele în medicină și agricultură au salvat mai multe vieți decât cele pierdute în toate războaiele lumii.” Speranța medie de viață a fost între 20-30 ani până la căderea Imperiului Roman, a sărit de 40 după 1870, de 50 în 1915, iar astăzi a ajuns la 84 ani la femei, în țările dezvoltate și ceva mai puțin pentru bărbați. Mortalitatea infantilă a scăzut de zeci de ori, ajungând în jur de 1,5-4%0, în țările dezvoltate.

Ce se schimbă și ce rămâne?

O să răspundeți: Credința! Este ancora sufletului nostru zbuciumat! Adevărat!

Dar mă tem că am confundat prea mult mijloacele cu scopul nostru final.

Religia, credința noastră, crezul nostru, au devenit un scop în sine. Dar ele nu sunt decât niște instrumente ale transformării noastre. Ale regenerării, reinventării și renașterii noastre!

Poemul iubirii (1Cor 13): Acum dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare este dragostea. V 8 pp: Dragostea nu va pieri niciodată! Ioan afirmă: Dumnezeu este dragoste.

Mă tem că și aici am greșit în mod fundamental, capital: eu, noi toți, biserica, oamenii. Ne ținem bățoși și intoleranți de convingeri, doctrine și dogme, de ritualuri și obiceiuri, tradiții, dar ignorăm ceea ce s-ar putea numi pata oarbă: dragostea, valorile etice și morale, integritatea.

Simt că din acest punct esențial, începe pocăința mea! Fac compromisuri cu toptanul, practic standarde duble și le justific eufemistic, mă îndreptățesc cu vehemență, dar ce rămâne? Un fariseu ipocrit!

Este oare prea târziu? Interesul împotriva Idealului!?!

Din nefericire, astăzi rămân acestea trei: interesul, idealul și adevărul. Dar cel mai important este Adevărul!

Adevărul științific! Adevărul creației. Revelația generală. Am spus adesea: să aducem religia în viața noastră banală! Dar, încă n-am avut curajul să afirmăm cu fermitate: să aducem Viața, Natura, Cultura, în credința, religia noastră!

Vom putea noi reveni la puritatea și idealurile adolescentine?!

În numele Adevărului spus cu dragoste!

Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!