Natură vs Cultură

Fuziune și Fisiune. Energie împachetată aproape infinită. Fuziunea stelară face risipă de energie, captată de plante prin fotosinteză în biocombustibili alimentari. În org animale, la temperatură și presiune obișnuite, normale – pentru casa noastră, pământul – sunt transformate, prin pachete moleculare fosfat-macroergice – ATP – în lucru mecanic, sinteze chimice și căldură. 

Toate aceste procese entropice sau negentropice, se bazează unele pe altele, sunt neintenționate, inconștiente, spontane – de jos în sus. 

La fel arderile, oxidările, etc. Toate sunt oportunități. Procesele naturale au loc autonom, spontan, fără impulsuri exterioare sistemului, din aproape în aproape! Combinația de materie, energie și informație, conduce la realitatea ai cărei spectatori și actori, suntem! 

Ființele vii, regnuri, ordine, clase, familii, specii, încolțesc, înmuguresc, fecundează, devin zigot, morulă, blastulă, gastrulă, etc. Se dezvoltă, înfloresc, rodesc, se pârguiesc, se coc, sau se nasc și totul se reia. 

Nu poate fi demonstrată nicio intervenție exterioară asupra lor. Își sunt singure suficiente. Intervenția factorilor exteriori, benefici sau malefici, inclusiv a omului, poate oricând – și în mod absolut arbitrar – să le favorizeze, optimizeze, blocheze, jeneze, mutileze. 

Și au o capacitate de a răzbi, de a învinge, de a supraviețui, de-a dreptul formidabilă! Ați văzut cum răsare pirul, troscotul și buruienile dintr-n lăstar invizibil? Ați văzut firul de iarbă, sau lăstarul plăpând, fragil care ridică asfaltul? Ați văzut rădăcinile arborilor seculari sau milenari, prelingându-se printre stânci, bolovani, caldarâm, în căutarea solului fertil? 

Ființele animate, vii, se fac, obiectele inanimate sunt făcute.

Doar că omul, ființă gânditoare, proiectivă, creatoare, transgresează granițe, praguri.

El face aparențe de animație – cinematograful, obiecte consumatoare de energie care fac lucru mecanic – la muncă!, se deplasează – automobile, efectuează operații matematice, abstracte, intelectuale – computere, roboți; modifică genetic organisme vii, spărgând granițe dintre specii – OMG (O, my God: organisme modificate genetic), feritilizează in vitro, inseminează artificial, clonează, tratează cu celule sușă sau stem.

Invocarea ceasornicarului și grădinarului, în argumentele privind existența sau absența lui Dumnezeu, nu sunt chiar întâmplătoare! Dacă deiștii au presupus că Dumnezeu imită ceasornicarul, de ce n-ar imita și grădinarul, agronomul, medicul, pe Dumnezeu?

Sunt celebre și pot fi consultate printr-un singur click, argumentele ontologice, teleologice, cosmologice și morale, ale existenței lui Dumnezeu. Disputa durează de milenii și nu va fi epuizată prea curând. 

Folosim cu destulă inconștiență cuvinte privitoare la realitatea obișnuită, imediată – prin analogie – dacă este posibilă, cu privire la, sau încercând să, descriem un Dumnezeu transcendent. Analogia este cel puțin forțată, dacă nu deplasată și inadecvată. 

Acest aspect a dus la dezvoltarea în răsărit a unei teologii apofatice, negative, care încearcă să descrie cum nu este Dumnezeu, fără să spună aproape nimic despre cum este. O face teologia catafatică, prin antropomorfizare, analogie și simbolism, după cum observă Tilich. Aceste artificii nu sunt mulțumitoare pentru adepții teologiei naturale. 

Alți teologi au sesizat imediat riscul unor complicații nebănuite, dacă admitem că simbolurile sunt generate în inconștient (Freud), sau arhetipurile, în inconștientul colectiv (Jung). Astfel, prin improvizații sau cerințe de adecvare, antipatriarhale, feministe, riscăm să cădem în noncognitivism, reținând că nu putem spune nimic pertinent despre Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu este transcendent prin natura Sa, dacă nu se confundă cu creația Sa, fiind existent în afara spațiului și timpului create de El, înseamnă că Dumnezeu nu poate exista decât într-o altă dimensiune, existența și evidența Sa, nu vor putea fi dovedite niciodată prin mijloace logice, științifice, indiferent câte opinii, percepții subiective, certitudini interioare și experiențe personale am avea cu El.

Kant afirmă că putem face afirmații deterministe, privind relația cauză efect legate de Dumnezeu, doar în dimensiunea spațio-temporală cunoscută de noi, altfel nu au sens. De asemenea, una este să spui Dumnezeu este…, urmat de un atribut, în care verbul a fi este predicat, și alta să spui, Dumnezeu este, punct. Există. Ontologic. Este o axiomă. 

Această afirmație nu poate fi verificată în nici un fel, iar când criteriul verificabilității a fost constatat, uneori insurmontabil, în mod practic, și pentru domenii terestre, a rămas valabil criteriul falsificabilității. Antony Flew, a folosit parabola grădinarului, imaginată de John Wisdom, în care la final, nu poate fi operată nicio distincție între un grădinar invizibil, inodor, insipid, și un grădinar inexistent. Cu alte cuvinte, replierea argumentelor cu consecințe practice, conduce la nonfalsificabilitatea afirmațiilor religioase.

Să observăm că Flew trece de la o problemă privitoare la înțelesul cognitiv al propozitiilor religioase la afirmații cu privire la adevărul acestor propoziții. Ceea ce pare să sugereze el, este ca ar trebui să respingem o afirmație precum „Dumnezeu ne iubeste”, fiindcă nu putem indica un fapt care ar conta drept o infirmare a tezei respective.” Gh Ștefanov:  https://prezi.com/sr4b8qpgroz6/filosofia-religiei-curs-1/

Atributele lui Dumnezeu au fost considerate dintotdeauna absolute. Dar cum absolutul nu este o trăsătură cu similitudini în lumea noastră limitată și relativă, imediat ce încerci să le pui în relație, să le faci utilizabile, devin autoanihilante, sparg orice lege, principiu al existenței. Ceea ce pot face, este să enumăr atributele absolute, unic, infinit, atotputernic, omniprezent, după care nu mai pot afirma nimic, sau dacă o fac, devin suspecte de circularitate și contradictorii.

Fascinația puterii, mai ales ca putere discreționară, în manipularea destinului unei persoane, unui grup, colectivități, națiuni, societăți sau lumii întregi, a fost dintotdeauna, o temă artistică, istorică, mitologică, foarte fecundă!

Din momentul în care am devenit ființe gânditoare, conștiente, mai mult sau mai puțin raționale, proiective, posesoare ale ideilor, limbajului, comunicării informațiilor, când am putut modela, schematiza și modifica realitatea, am făcut lucruri, obiecte, și le-am făcut bine! 

De sus în jos!

Doar că aceasta este cultură, civilizație, nu natură!

Cred că eroarea fundamentală pe care o facem, este că extrapolăm asupra naturii, existenței, într-o manieră egolatră, modelele noastre culturale, artistice, mitologice, ideologice, spirituale!

Tot ce este natural este spontan, amoral, indiferent, nonintențional, nesemnificativ – în sens neutru, neuman. Cei care reflectă, apreciază, dau sens, atribuie semnificații, suntem noi, oamenii.

Este posibil ca amestecul de materie, energie și informație, structurat în spațiu și aflat pe longitudinala timpului, să fie exploziv. Să conducă la creșterea spontană a complexității negentropice, de jos în sus, adică de la trăsăturile cuantice, atomice, moleculare, inclusiv organice.

Atunci când apar organismele, adică viața, prin competiție și selecție naturală, aceasta devine conștientă, apare subiectivitatea, nevoia de sens, semnificație și scop. Organizarea devine subiectivă, intențională, de sus în jos, piramidală.

Cele două forme de organizare sunt opuse, dar complementare, coexistente și nu trebuie confundate, deoarece au principii fundamental diferite.

Prima este naturală, spontană, în firea lucrurilor, cea de a doua este conștientă, voluntară, conceptuală, programatică, teleologică.

Ambele fac risipă de resurse, eșuează sau reușesc, se dezvoltă sau dau faliment, dispar, folosesc orice oportunitate, cresc în complexitate, evoluează.

Deși opuse în fundamentul lor, sunt secante, își împrumută frecvent și parțial, modele, reușite, mai ales dinspre natură spre cultură și civilizație. Dar și invers!

În natură, organicul, individualitatea, sunt perisabile, dar informația, succesiunea, reproducerea, procesele, rămân și se perfecționează.

La fel se întâmplă și în cultură, civilizație. Există un progres în complexitate, facilități, confort.

Apoi, un ciclu se încheie și urmează altul. La scara miliardelor de ani sau ani lumină! Fiindcă nu întunericul contează!

Noi, ființele conștiente, afective, determinate și motivate, cu aspirații și temeri, cu proiecte și creativitate, cu interese și fobii, cu isterii, panică și capacitate formidabilă de manipulare, atribuim sens și semnificații în funcție de oportunități, calamități – condiția noastră umană.

ISIS în Eden? Marea Luptă, Simbioză, Evoluție

Realitatea este atât de incomodă, încât e musai să inventăm niște eufemisme care s-o ascundă, să îndulcească asperitățile, să salveze aparențele, să cocoloșosească rușinea, să îmblânzească cruzimea, să atenueze adevărul. Nu, astea nu sunt minciuni, sunt doar paranteze, proteze, veșminte, scutece, obiele.

Cum crește numărul unei populații de viețuitoare, peste o anumită limită, fie că s-a născut sau nu, un anume Malthus, încep să se lupte între ele pentru resurse, până se restabilește un echilibru, sau se ajunge la extincție.

Desigur, am putea spune că ar trebui să existe un minister al uciderilor, fără menajamente al dușmanilor de moarte. Dar nu, nu e frumos, corect politic, să definești criminal, o structură publică. Cândva, când eram mai primitivi și mai sinceri, îl numeam ministerul de război. Dar războiul este una dintre cele mai mari atrocități din istoria umanității. Câtă suferință, excese împinse până la absurd, pierderi, moarte. Nu! Sună mult mai frumos: ministerul apărării!

Oamenii fac eforturi lăudabile – convenția de la Geneva – dar există o realitate declarată, numită război, în care interesele unor mase mari de oameni, sau alt fel de interese, numite, cum altfel, dacă nu – vitale – conduc la conflict armat, curte marțială, execuții în masă sau victime colaterale inocente, toate justificate. Un anumit tip de agresivitate, este numită legitimă apărare.

Și cum, agresivitatea, uciderea, războiul, sunt activități extrem de consumptive, care duc rapid la epuizare, s-a ajuns la forme sofisticate de evitare, încetare: armistițiu, pace.

Dar știți că, populații pot fi considerate și albinele, furnicile, bacteriile, virusurile, celulele. Fie ele monocelule sau multicelule, adică organisme. Monocelulare sau multicelulare.

Ba există și o sistematizare a teritoriilor. Cu autostrăzi. În sfârșit! Organele ar putea fi municipii, sistemele digestiv, respirator, circulator, excretor, ar putea fi provincii.

Fiecare celulă, dintre miliardele de celule ale organismului nostru, ar putea fi considerată un apartament, e adevărat, cam aglomerat, pentru cca 10 bacterii și mai multe virusuri, prioni, etc. Cel puțin acesta este raportul statistic. Există mai multe microorganisme pe noi și în noi, decât stele pe cer, în universul explorabil: 10 urmat de 30 de zerouri. Mai nou, se numește microbiom. Noi înșine suntem un adevărat ecosistem!

Un rău necesar, ca multe altele! Pur și simplu, n-am putea trăi fără ele. Ne aflăm într-o permanentă stare de beligeranță și armistițiu. Le numim saprofite, pe cele cât de cât amabile. Dar sunt parșive. Nu mai puțin, ca noi înșine. Ne așteapă la colț! Să facem un pas greșit! Așa am fos creați? Sau așa evoluăm?

Desigur, e un lucru comun că avem în noi înșine, un minister al apărării, cu armate ucigașe, cu arme, cum altfel – biologice – de ucidere în masă, și cea mai mare realizare și satisfacție, este atinsă când, până și cel din urmă agresor este răpus. Abia după convalescență, se reinstalează starea de sănătate. Se numește sistemul imunitar. Vă puteți imagina că a conceput și a creat Dumnezeu așa ceva?

Că nu exagerăm, stă mărturie gripa spaniolă din iarna 1918-19, iată: 101 ani, când au fost secerați între 40-50 milioane europeni, mult peste victimele primului război mondial. Ce să mai vorbim de ciumă?

Realizăm că, un război nu poate fi dus orbește. Există logistică, informații și contrainformații. Marea problemă biologică este că, apar tentative – de cele mai multe ori reușite – de lovitură de stat – cancerigenă, sau contraspionajului îi reușește câte o lovitură de maestru și inițiază ruinarea propriilor structuri, prin boli autoimune.

După jumătatea sec XIX au început să fie descoperiți microbii, după un secol, erau deja folosite antibioticele, iar azi au devenit uz comun biocinele – armele biologice țintite, teleghidate, care vor avea un succes tot mai mare în bolile infecțioase și în cancer. Cu concursul virusurilor bacteriofage.

Asta e partea luminoasă. Dar ce te faci cu sociobiologia? Cea care creditează ideea că anumite comportamente umane complexe, sunt adaptative. Adică ar fi admisă o regresie instinctivă, automată, în detrimentul culturii, civilizației, ceea ce e greu de digerat.

Extrapolând puțin teologic, cum am putea admite sau explica, fără a recurge la logica circulară sau afirmații axiomatice fără bază reală, naturală, starea de fapt a modului cum suntem alcătuiți.

Fie, acceptăm selecția naturală, adaptarea, ca procese intime, ce se petrec sub ochii noștri, și care presupun lupta pentru supraviețuire, existență, pe viață și pe moarte.

Fie, acceptăm ipoteza creaționistă a originilor edenice, perfect armonioase, lipsite de ecosisteme, lanțuri trofice, cu o altă formă de viață, inexistentă, imposibilă pe planetă și în firea lucrurilor naturale, așa cum le știm.

Dar atunci, cum explicăm războaiele naționaliste și religioase, epurarea etnică, pedepsele capitale pentru aspecte de conștiință, conduse – la porunca unui Dumnezeu – al oștirilor – bun, drept, iubitor, către niște oameni de bine, ca Iosua și Samuel?

În morala și spiritul războiului, există atâta subiectivism și tendențiozitate, încât rămâi interzis. Și cum explicăm baia de foc și sânge, apocaliptică? Modelul acesta oriental are atâta kitsch si miopie, este atât de încărcat, decadent și rococo, încât nu poate fi luat în serios.

Fie, zidurile și porțile noului Ierusalim vor fi mai impenetrabile decât cortina de fier, fie se va lucra intens la lobotomizarea noastră și nu ne vom mai aminti asfel de grozăvii, istorice, teologice, culturale sau biologice. Sunt realități istorice, legendare, doctrinale, ideologice, pe care mintea modernă, pur și simplu, nu le mai poate accepta.

MetaNoia vs MetaBolism

Matei 6:11 Pâinea noastră cea de toate zileledă-ne-o nouă astăzi.

Ar fi trei instincte de supraviețuire fundamentale: de conservare, de reproducere – sexual, de întreținere – alimentar. Când intră în funcțiune, toate proclamă și practică cel mai evident egoism, asimilare, posesiune. Aceasta este structura noastră intimă și din zorii umanității conștiente am simțit nevoia s-o compensăm.

Inițial am ritualizat animalul vânat care ne hrănea, ca să ne liniștim remușcările uciderii, sau ca să optimizăm șansele vânătorii. Apoi, l-am sacrificat tot pe el ca jertfă ca să îmbunăm zeii, pentru a ne scuza existența. De ce?

Desigur, înecatul te bagă la fund, instinctiv și se cațără pe tine ca să se salveze, impulsul sexual conduce la promiscuitate și imoralitate, dar instinctul alimentar este cel mai criminal.

Nu, nu există scăpare. Dacă vrei să trăiești, trebuie să omori pe cineva! Aaa, sunteți vegani și preferați alimente crude, naturale, sănătoase? Cu atât mai mare cruzimea! Tot ce îmbucați, tot ce mestecați, tot ce devorați, sunt celule și țesuturi vii, embrioni zdrobiți între măsele. Este ceea ce au făcut ucenicii în ziua de sabat. Un act simbolic! Nu, nu putem scăpa de asta. În ce mă privește, prefer alunele prăjite. Doar că îngrașă.

Da, acesta este adevărul. Aparținem de un lanț trofic. Facem parte dintr-un ecosistem. Pentru ca viața să existe, energia soarelui sau geotermală, pătrunde în organisme vii, prin foto sau chimiosinteză și este transmisă, din gură în gură, de la producători la devoratori, până în vârful lanțului trofic. Peștele mare înghite peștele mic, iar acesta ajunge pe masa noastră, grație pescadoarelor, fermelor de toate felurile, de la păsăret, ovine, bovine, porcine – porționat, maturat, ambalat, semipreparat. Unii au rămas cu gusturi arhaice: preferă vânatul. Alții, iubesc ciupercile – dar uită de spori.

Cu fiecare respirație pulmonară, trimitem oxigen spre respirația tisulară, stocăm energia sub formă de ATP (adenozintrifosfat), un fel de bombe energetice metabolice, pe care apoi le desfacem pentru pachetele lor de energie, transferată electronic, în procesul oxidativ, și le folosim pentru contracție musculară, căldură, biopotențial electric, sinteze proteice structurale, după tipul de celulă și scopul său fiziologic. Uzina energetică a celulei este mitocondria, singurul organit care deține ADN specific, în afară de nucleu. Gurile rele, sau savante, spun că mitocondria și celula gazdă, inclusiv nucleul acesteia, s-ar găsi într-o formă de simbioză, care a condus la adaptarea lor, de la ființe monocelulare, la pluricelulare.

Cea mai sănătoasă și apetisantă salată, presupune tăierea, sacrificarea, triturarea, macerarea multor țesuturi și celule vii, forme de viață sacrificată pentru îndestularea noastră. Pentru ca să trăim!

Și atunci? Simțim nevoia să ridicăm postul la rang de exercițiu spiritual. Vorbim despre altruism și iubirea aproapelui, deși cele mai apropiate ființe, devenite neființe, sunt cele ingerate, digerate, metabolizate.

Păi da! Trebuie să ne liniștim conștiințele! Dar e posibil? Pot oare eufemismele, dublu standard și ipocrizia, să ascundă legile fundamentale ale vieții și existenței? Da, avem nevoie și de hrană spirituală, dar fără glucoză, creierele noastre dau rateuri, conștiința eclipsează și energia, puterea fizică, chimică sau spirituală devin indispensabile. Duhul Sfânt nu mai are cui vorbi.

Poate că la asta se referea Isus Hristos, când Și-a oferit trupul și sângele ca să fie mâncate, când a slujit în actul umilinței, când a luat ultima Cină, cu sau fără aluat, cu sau fără fermenți

Nu, nu există păcat originar, nu există păcat! David era poet, își atrage mama în actele sale nesăbuite (Ps 51,5), dar e pură proiecție. Nu trebuie să ne cerem scuze că existăm, că facem parte dintr-un ecosistem, dintr-un lanț trofic, deoarece aceste legi sunt la fel de sacre ca decalogul. Fără ele nu se poate trăi, viața devine imposibilă! Se pare că nu mai recunoaștem adevărul nici față de noi.

Și atunci, ce facem? Ne întoarcem la animalitate? Nu mai este necesară morala, religia? Nu putem trăi fără ele! Ne definesc drept ființe umane! Ne conferă demnitate.

Dar să fim onești! Să recunoaștem că viața nu poate exista fără de moarte. Să recunoaștem legile fundamentale ale existenței, vieții, evoluției, morții. Am creat povestiri frumoase, mituri esențiale, legende fermecătoare! Ele sunt artă, spirit, dar nu pot contrazice principii fundamentale ale existenței! Să nu mai vorbim de păcat!

Să ne acceptăm condiția imposibilă și întreaga pleiadă a dilemelor.

Lupul Moralist Emasculat

Matei 6:28, u.p.: Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.

Care este adevărul? Unde este adevărul?

Cine este sincer? Cine vrea să ne prostească? Orientul? Sau Occidentul?

Raiul cel veșnic sau iadul nesfârșit, în eternitatea sa definitivă?

Pentru ce trebuie să trăim? Pentru lumea asta sau pentru lumea viitoare?

Cum trebuie să trăim? Să ascultăm de instinctele noastre sau de lupii moraliști?

Care sunt valorile reale? Ce contează, în ultimă instanță?

Pe acestea să le faceți și pe acelea să nu le lăsați nefăcute! Mat 23,23.

Tot noi?

Predica de pe munte reprezintă un fel de constituție a creștinismului. Pare a fi esența creștinismului, partea sa cea mai pură, dar și mai radicală. Este însă o viziune completă asupra lumii? Sau este doar o altă doctrină, o altă ideologie?

Dacă mergi spre orient și ajungi în India, vei întâlni așa numiții ‘holly men’, bărbați pletoși, soioși, cântărind cu tot cu zdrențe, 35-40 kg. Cerșetori. Sfinți. O imagine occidentală palidă, ar putea fi și vegetarienii carențați în vitamina B12.

Există o măsură a tuturor lucrurilor. Dar să ne întoarcem la crini. Am un verișor foarte simpatic și mucalit care, în adolescență, când hormonii ne înnebuneau și ne dădeam drumul la gură cu aluzii deocheate, el rostea formula: ‘Mama mi-a spus să vorbesc numai despre plante și flori!’

Să vorbim despre crini. Dar vă amintiți remarca lui Elifaz din Iov 4,18: ‘Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găsește El greșeli chiar și la îngerii Săi…’ Este oare posibil ca, însuși albul strălucitor al crinilor să nu fie atât de inocent? Ca însăși splendoarea lor, să aibă un motiv atât de ascuns și totuși atât de evident? V-ați gândit câtă energie cheltuie o biată plantă pentru o eflorescență atât de bogată? Pentru ce? Pentru polenizare, sexualitate și reproducere! Efectul estetic este pur secundar.

De ce este numărul sporilor, ghinzilor și spermiilor suprasuficient? De ce se face atâta risipă de savoare și aromă, în cazul fructelor? Dar de parfum și culoare, în cazul florilor? Dar de ouă, în cazul țestoaselor? Ați observat vreodată, spre sfârșitul verii, cât de puțin timp îi trebuie unei buruieni sau ierbii banale, să parcurgă toate etapele creșterii și maturizării, înfloririi și producerii de semințe reproductive? Răspunsul este atât de evident, încât întrebările pot fi retorice.

Despre ce vorbește boncălăitul cerbilor? Sau luptele ibecșilor? Și care este mesajul dansului superb al păsărilor paradisului? Este un dans nuptial, de împerechere. Dar nu, în paradis nu va exista sex! Pentru că paradisul nu face parte din lumea reală!

Care este mesajul rujului, bijuteriilor atât de hulite în mediile fundamentaliste, a rochilor bine croite, a decolteurilor generoase, a tocurilor înalte, a musculaturii etalate, a sprâncenelor pensate, a costumelor turnate și mașinilor tunate, bengoase? Este un mesaj sexual, o cursă în favoarea reproducerii, a transmiterii genelor, către generațiile următoare.

Evoluție pură! Selecția nu este doar naturală, ci și sexuală.

Care sunt atributele acelui creator care a pus atâta frumusețe și perfecțiune, atâta senzualitate în corpul omenesc, în forma sânilor, a fesierilor și șoldurilor, a coapselor și gleznelor, a pectoralilor și deltoizilor? Teologia tace!

Uneori înveți câte ceva și din gafe. În urmă cu câțiva ani, am participat la nunta fiicei unui coleg. După un timp, într-o împrejurare la fel de festivă, remarc o tânără doamnă înfloritoare și mesajul bunăstării sale depline era atât de evident, încât prin ceea ce s-a dovedit a fi o confuzie lucidă (confuzie nominală, luciditate fenomenologică), am exclamat: ‘Îți stă bine măritată!’ Inteligentă, zâmbitoare, doamna a corectat și clarificat eroarea mea: ‘Eu sunt soția pastorului X. Am revenit. Mulțumesc!’ Mult mai târziu aveam să aflu secretul înfloririi sale. O relație biologică, afectivă și psihologică foarte reușită cu pastorul Y, dar la fel de catastrofală, sub aspectul regulilor decenței, adulterului, infidelității.

Desigur, sunt și aspecte absolut ireproșabile: dragostea plină de sacrificiu față de copii și nepoți, glasul sângelui și susținerea familiei lărgite, agoniseala celor necesare traiului, donațiile generațiilor trecute spre generațiile viitoare, etc.

Instinct și morală. Două fețe ale unei monede, în valuta forte numită viață. Pe de o parte, un vulcan în iminență să erupă oricând, căutând permanent un debușeu, pe de alta, efortul disperat al doctrinelor, ideologiilor, opiniilor, eufemismelor, normelor de tot felul, de a-l zăgăzui, al denigra, ostraciza, sau măcar jugula, dirija, instituționaliza, în forme acceptabile, decente.

La cele două extreme, apar victime colaterale ale exagerărilor: psihopați incorigibili, descreierați, violatori, parafilici pe de o parte și, naivi asexuați, isihaști, fete bătrâne, celibatari eterni, personaje străvezii, clorotici iremediabili pe de altă parte. 

Înțelepciunea constă în a găsi dreapta măsură în toate. Spirit, umor: un zâmbet în sclipirea ochilor inteligenți, în colțul gurii!

Desigur, mă refer la cavitatea orală, sediul limbajului, și nu la senzualitatea buzelor. După cum vedeți, am evitat termenul bucal. Se pretează la confuzii. Ce ți-e și cu anatomia asta!

Eul nuclear

Desigur, titlul acesta este un artificiu gazetăresc. Totuși, am dori să facem distincția între eul nostru psihologic, fără de care nu poate exista integralitate psihologică și eul teologic, o entitate hulită, sursa oricărui egoism, așa zis păcătos și meschin. Ca de obicei, sunt greu de împăcat noțiuni strâns înrudite și cu valențe, coloraturi, atât de diferite.

De fapt scopul nostru este puțin mai ambițios: încercăm, cu ajutorul unor simplificări drastice, să deslușim cum se ajunge la conștiința de sine, la eul conștient.

Acest aspect se impune ca o chestiune de importanță capitală. Aș zice că sunt câteva praguri ontologice fundamentale, în cazul cărora misterul pare de nepătruns, fiind tratate axiomatic. Primul este pragul non existent/existent, apoi viu/neviu, urmat de subiectul nostru, conștient/neconștient.

Aparent, nu știm cum realitatea neurofiziologică devine minte, iar aceasta psihism. Este de mare ajutor analogia hard/soft, dar știm că între hardul microcipurilor și structurile biologice, neurofiziologice, sunt deosebiri de natură fundamentală.

Desigur, pot fi luate în discuție și alte praguri, cum ar fi acela demuritor/nemuritor (mai ales că termenul psihologic de psihic, are un corespondent mai puțin exact și precis, în domeniul limbajului comun sau teologic – acela de suflet – pe care imensa majoritate a creștinătății, îl consideră nemuritor), dar prin acest tip de problemă, pășim deja în domeniul legendelor, basmului, literaturii fantastice, mitului.

Când focalizăm, descoperim raporturile legice, deterministe ale realității imediate, lanțurile cauzale, pragurile devin planuri înclinate, trecerea sincretică devine continuă, și lucrurile încep să se lege. În viitor, anumite praguri pot și vor fi elucidate complet, vom avearăspunsuri definitive. Deocamdată, ne mulțumim cu evidențe parțiale și răspunsuri trunchiate.

Un singur gând despre embriologie. Dintre cele trei foițe, primele diferențiate ale unui embrion, întregul nostru sistem nervos, inclusiv creierul și cel din urmă neuron, este foarte strâns înrudit cu pielea, tegumentul. Prima schiță, tubul neural, are origine ectodermală. Neuronii, celulele nervoase, nu sunt decât un alt tip de celule specializate ale organismului.

La nivelul sistemului nervos, informația – și aceasta este dimensiunea fundamentală care distinge neuronii de celelalte celule, faptul că pot stoca și vehicula informație convertibilă – circulă pe două mari magistrale: fizic – prin biocurenți și chimic – prin neurotransmițători. Sinapsele, spațiile de contact între neuroni și terminațiile lor, au competență pentru ambele modalități, ca de altfel și membranele care le căptușesc.

Între corpul, carnea, oasele, pielea noastră și creierul nostru,există o legătură permanentă, indisolubilă. Mai mult, această legătură are dublu sens – buclă feedback, de retroacțiune pozitivă sau negativă – culege informații și trimite comenzi efectorii,reglaje, prin terminații libere, receptori – traductori de presiune, poziție față de forța gravitației, chemoreceptori, temperatură, etc. – senzitive, portalurile senzoriale – cele cinci simțuri. Terminațiile libere și intensitatea peste un anumit prag, a celorlalți receptori, dau senzația de durere.

De la vârful degetelor picioarelor și până în creștetul capului – măduva și trunchiul cerebral, iar prin intermediul lor, creierul, primește informații segmentare, până la nivelul nucleului trigemen.

Deasupra acestui nivel, toți nucleii au rol de stații de convergență, divergență, integrare, mai ales în partea dorsalătegmentul trunchiului cerebral superior.

De ce v-am plictisit cu aceste detalii? Pentru a încerca să înțelegem parțial un aspect încă neînțeles pe deplin. Cum se naște conștiința de sine. Dacă punem sub microscop o amoebă sau un parameci, forme de viață unicelulare, fără neuroni, totuși uzinextrem de complexe, și le atingem, se retrag speriate și fug! O minimă recunoaștere a agresiunii, le dictează ceea ce interpretăm ca atitudine.

Organismele pluricelulare pot fi gândite și ca asociații, societăți de organisme unicelulare, tot mai complex organizate, specializate și ierarhizate. Organizarea socială a unor insecte – termite, albine, sunt un model fascinant, dar stereotip, bazat pe reflexe elementare și automatisme care se repetă inconștient.

Încă de la nivelul trunchiului cerebral, care are în partea inferioară centrii ai funcțiilor vitale – respirația și activitatea inimii, ca și celelalte funcții vegetative aflate mai sus, puntea cu primele funcții de coordonare, apoi avem deja nuclei responsabili pentrustarea de veghe, vigilență.

Astfel, o leziune majoră la nivelul bulbului rahidian, este incompatibilă cu viața, la nivelul mezencefalului, induce coma, iar la niveluri supraiacente, deficite ale funcțiilor de sinteză sau segmentare integrate.

În timp ce există o integrare complexă, pe orizontală,segmentară, sinteza, organizarea și integrarea verticală a centrilor supraetajați, sunt de cea mai mare importanță. Stațiile cele mai importante sunt nucleii tegmentali ai trunchiului cerebral, nucleii de la baza creierului, stații supraspecializate pe funcții de sinteză cum sunt orientarea, echilibrul, coordonarea, memoria, și în fine, cortexul – scoarța cerebrală, instanța supremă a integrărilor și conștienței, conștiinței, valorilor, funcțiilor psihice de sinteză.

Damasio* vorbește despre o ierarhizare progresivă a protosinelui, sinelui nuclear și în fine, sinele autobiografic, pe deplin conștient de sine. Ultima etapă este realizată la nivelul cortexurilor paramediane posterioare, de pe ambii versanți ai celor două emisfere cerebrale, corespunzând oarecum zonei de tranziție parieto-temporale de pe fețele laterale ale creierului. Zone subiacente de convergență divergență există în toate regiunile creierului.

Toate aceste achiziții sunt rezultatul muncii multor neuromorfo-patologi, clinicieni, cercetători și mai ales datelor de neuroimagistică funcțională, posibile în ultimii ani, urmărite cu trasori metabolici.

Revenind, ce fac aceste stații de integrare tot mai complexă? În primul rând culeg permanent, fără nicio întrerupere nici în somn, comă sau stare vegetativă date despre starea morfofiziologică a organismului și le transmit spre centru. Sistemul nervos le integrează și alcătuiește sinteze sub formă de imagini sau hărți privind starea organismului. Vă mai amintiți de homunculus senzitiv și cel motor de la lecția de anatomie? Imagini oarecum similare se află în mintea noastră, traduse în structuri biologice și funcții moleculare, încă incomplet cunoscute, dar perfect dovedite pe aplisia (s-a luat premiul Nobel pentru asta).

Acum să încercăm să gândim și reciproca. Dacă realitatea este reprodusă, memorată sub forma unor imagini, scheme, engrame cerebrale, putem înțelege că întreaga urzeală a omenirii, concepțiile, organizarea, sistematizarea, invențiile, arta, întreaga cunoaștere, au fost zămislite în creierul unora dintre semenii noștri, poate cei mai inventivi, geniali și pragmatici, cei mai profunzi și altruiști, oferind semenilor fructele savuroase ale evoluției și civilizației.

Imensa majoritate a acestor date rămâne inconștientă. Dar la un anumit nivel de integrare, ele dau stările conștiente de sațietate, bine, plăcere, disconfort, sete, jenă, etc. Mai mult, poziția capului, corpului, echilibrul, gravitația, etc.

Să facem un pas mai departe, spre domeniul senzorial. Văd, aud, gust, miros, ating și sunt atins. Simt. Este mediul care mă înconjoară. Dar, în același timp, sunt ochii cu mișcarea lor, poziția capului și gâtului, postura corpului. Până spre vârsta de trei ani, nu fac această distincție. Sunt ca peștele în apă. Nu disting nici între mine și ceilalți. Împreună cu mama, fac corp comun. Ca și cu ceilalți.

Apoi, ne descoperim ca ființă distinctă. Self și nonself. În timp ce explorăm și învățăm mediul și să ne orientăm, avem permanent date despre noi înșine. Eul explorator și rezultatele explorării sale sunt memorate în engrame sub formă de imagini, hărți, distincte. Ele sunt organizate, ierarhizate pe categorii. Aceasta este cogniția.Criptată în limbaj. Comunicată sub formă de gânduri, idei, cuvinte.

Dar mai e ceva. Părțile mediului, au efect asupra subiectului. Unele sunt benefice, frumoase, gustoase, salutare, altele incomode, provoacă disconfort, suferință. Această valență în raport cu nevoile de supraviețuire si beneficiu al subiectului este colorată afectiv, acceptată sau respinsă. Demersul afectiv, sentimentele, modul nostru de a reflecta realitatea, de a ne raporta la ea. Implicit, de a face distincția. Ca și la nivel cognitiv, vorbim de proto-sentimente, nediferențiate încă, inconștiente, vastul domeniu afectiv precum și de sinteze – dispoziții, atașamente. Și ele sunt parte din depozitul de imagini, hărți, engrame.

Și acum surpriza, care nu mai e de mult o surpriză. Deși suntem în stare să luăm decizii aparent conștiente privind preferințele, simpatiile, tendințele comune, totuși parlamentul nostru interior este alcătuit, într-o majoritate mai mult decât absolută, din voci, opinii, decizii, motivații, instincte inconștiente. În acte, trăiri, este ceea ce constituie flerul, talentul, vocația, virtuozitatea. Se vorbește chiar de inconștientul genomic. Ceea ce dă amprenta noastră specifică, modul nostru de a fi, unicitatea, urmează modelul urzelii inițiale. Atât de sigure sunt aceste date, încât mașinăriile de vot, reclamele și marketingul, industria spectacolelor, se bazează pe mecanismele inconștiente și le influențează, le manipulează copios!

La scara comună, umană, totul este atât de intim determinat, încât poate fi urmărită articularea cauzală în cele mai intime procese și fenomene. În aceste condiții, a postula un suflet nemuritor, o entitate imaterială de sine stătătoare, fără suport morfostructural și neurofiziologic, este o enormitate. Ca și cum ai pretinde toate facilitățile unui soft, în absența oricărui hard. O imposibilitate. Dar unul dintre jocurile oamenilor, este obiceiul de a jongla cuvintele. Totuși, realitatea are primatul, nu cuvintele, care nu fac decât să reflecte realitatea, când reprezintă adevărul. Bunul simț comun ne spune că realitatea obiectivă nu ascultă niciodată de cuvinte, excepția, fiind cea subiectivă.

Distanța dintre amoebă și om pare imensă. Dar e un continuum. Desigur, există regnuri, genuri, familii, specii, rase, dar principiul este același. Aceeași biofizică, aceeași biochimie, același tabel Mendeleev, aceeași biologie, aceleași reguli mendeliene, aceleași baze purinice și pirimidinice, același ADN, aceeași matematică.

În acest proces evolutiv milenar, factorul motrice îl constituie gestionarea vieții, imperativele trebuințelor fundamentalesupraviețuirea și nu doar perspectiva elitistă a superdotării, chiar dacă talentul, ingeniozitatea, geniul, au jucat frecvent, un rol de seamă.

Apoi, este util să reținem îngemănarea dintre natură și cultură, cea de a doua oferind aripi organizării sociale, profilaxiei daunelor, prezervării valorilor, prin morală, spiritualitate, justiție.

În timp ce arta și cunoașterea au fost mijloacele culturale pentru ventilarea și catarsisul frustrărilor și resentimentelor trăite de clasele sociale înalte, divertismentul și mistica au avut același rol pentru omul comun, iar natura a constituit desfătarea tuturor. În cuvintele lui Damasio, arta este unul dintre darurile ramarcabile făcute de conștiință, oamenilor.

De asemenea, în abordarea evoluției omului, avem tendința de a ignora faptul că, el însuși este parte a realității, naturii, culturii și, în acest sens, însăși conștiința, limbajul, știința, arta, spiritualitatea, ca și tehnologia, devin factori ai evoluției, care influențează profund procesul, accelerându-l.

Să ne gândim puțin la evoluția automobilului în scurta sa istorie, sau la evoluția muzicii, între cântul gregorian și formelemuzicale actuale, la evoluția locuinței, a mijloacelor de igienă și confort corporal sau a formelor de psihoterapie, tehnicile de comunicare la distanță, între tam-tam-ul african, telefon și social media. Sau evoluția medicinii moderne după 1870, în 150 ani.Microbiologia, clinica și nosografia bolilor, tehnicile chirurgicale și de anestezie, terapie intensivă, cunoștințele tot mai intime de fiziologie, fiziopatologie, patologie celulară și metabolică,farmacologie, imagistică și mai ales imagistică intervențională, medicina nucleară cu toate formele de radiodiagnostic, radioterapie și accelerație a particulelor. Domeniile ce pot fi enumerate se ridică la sute și mii. O singură minte a devenit neîncăpătoare și ignorantă,pentru complexitatea atâtor teritorii care cer supraspecializare și expertiză, ca fie înțelese.

Perioadele de referință pentru aceste procese sunt infime la scara evoluționară, variind între aproximativ, cinci sute și cincizeci de ani, uneori sub douăzeci de ani.

Vizitați Fatima sau Lourdes și vedeți ce poate face evoluția unor convingeri într-un singur secol, formele lor instituționalizate, dintr-un vis, opinie, eveniment, rostogolit narativ de niște copii sărmani, preluat de grupuri la fel de sărmane, de nevoia de miraculos, beneficii intangibile, mirajul iluziilor, setea de senzațional, putere, influență. Evoluție și evoluții. Lascaux și Lourdes.

Am afirmat că odată cu conștiința de sine, vine și conștiința propriei morți, un alt fel de a înțelege ‚căderea’. Am greșit! E o viziune fatalistă, apocaliptică! Adevărații eroi ai umanității, adevărați vizionari, au fost capabili să cumpănească trecutul și înțelepciunea lui, să trăiască rodnic prezentul dat lor, și să prefigureze viitorul încrezător și optimist al omenirii, să contribuie în mod concret la realizarea lui potențială și actuală. Poate că acesta este adevăratul salt de la martiri la eroi! Într-adevăr, martirii ‚n-au căpătat lucrurile promise’ Evr 11,13 până acum, dar eroii, savanții, artiștii și toate geniile, nu așteaptă nimic. Ei se oferă umanității cu tot ce au avut mai bun, mai frumos și mai surprinzător, adormind cu zâmbetul bucuriei pe buze, la care au contribuit pentru copiii copiilor lor. Da, Antonio, acesta este cel mai înalt și frumos dar al conștiinței, oferit perpetuu întregii umanități.

______

*Antonio Damasio, Self Comes to Mind, 2010, trd Doina Luică, Ed Humanitas, 2016.

Genealogie

Este posibil să credem că atunci când suntem frământați de întrebări ontologice, epistemologice, am putea fi noi singura trestie gânditoare? Imposibil. Umanitatea are cca zece mii de ani de istorie consemnată în scris, alte câteva zeci de mii de ani pentru care există artefacte irefutabile ale evoluției omului și alte câteva sute de mii de ani ale evoluției hominidelor, milioane de ani ale evoluției vieții și miliardele de ani ale vârstei pământului, universului. Putem crede că suntem primii care ne punem problemele existenței și ale misterelor ei?

Au făcut-o alții, mult înaintea noastră, mult mai bine, mult mai sclipitor! Așa se explică toată cultura și spiritualitatea lumii! Așa s-a născut regina gândirii – filosofia, metafizica, așa au fost generate legendele și miturile, explicații simple, simpliste sau de o profunzime cuceritoare, uneori pline de umor și malițioase. 

Așa a fost creată arta și frumusețile nepieritoare ale unor genii prea pline de talent. Artiștii au avut ochi să vadă frumosul, proporția și armonia în natură, au avut urechi să audă muzica apelor, sferelor și trilurile păsărilor, zbuciumul crivățului și adierea zefirului. Așa au fost imaginate religiile, comori de mângâiere și promisiuni, de speranță și încredere, optimism în fața vitregiilor.

Așa s-a confruntat omul cu obstacolele și dificultățile, ușurându-și munca, inventând pârghii și mecanisme, roți și bolte, aducând confortul, îmblânzind și domesticind prieteni necuvântători. A deslușit misterele legilor naturale, a cultivat și ameliorat plante – continuă s-o facă. Așa s-a întrupat știința și tehnologia.

Și, după toate acestea, omul are tendința de a-și ignora propria evoluție, de a se autodisprețui în mod gratuit, suveran sau cu o mentalitate de sclav! Orbit de misterul existenței exterioare, al complexității interioare, preferă să proiecteze în imaginar, ideal și absolut, tot ce este indisolubil legat de esența imediată a realității. Pentru simplul fapt că aceasta este incomodă, relativă, surprinzătoare, plină de contradicții, suferință și moarte. Este prețul vieții, al conștiinței, datoria lucidității!

Sindromul Salvatorului, Altruist, Mesianic

Fiind obiect și subiect al unei educații tradiționale, religioase, mi-a fost destul de greu să pricep ce înțeleg psihologii și psihiatrii prin aspectul patologic al altruismului, sindromul salvatorulului sau mesianic, cu nuanțele lor. În toate aceste trăsături nu vedeam decât calități și asta m-a dus cu gândul că e posibil să fiu personal afectat.

De multe ori ceea ce nu înțelegi teoretic, poate și pentru că ai o pată ‚oarbă’, înțelegi practic, de la pacienți. Ca întotdeauna, este vorba despre simțul măsurii. Altruismul ca o contrapondere la tendința generală spre egoism, este desigur o calitate, dar când singura ta rațiune de a exista, de te face fericit este să trăiești doar pentru ceilalți, să te consumi, să nu mai ai viață personală, să intervii intempestiv, fie că ți se cere sau nu, atunci ceeea ce ar fi trebuit să fie necesar, a devenit deplasat, dăunător, patologic.

Am văzut de curând o pacientă care părea personificarea acestei tulburări. La 56 ani, o ființă altă dată sclipitoare, frumoasă, plină de vitalitate, spontană, dinamică, devenise ofilită, stoarsă ca o lămâie, sluțită de oboseală și efort, anxioasă, vibrând de un tremor inxplicabil – fără tulburări organice, deprimată, dezamăgită, dezavuată, nefericită, încercată de panică și neliniște, încercând să fugă de ea însăși, fără să se regăsească în tot ceea ce însemnase viața ei, tot ceea ce oferise și pentru care nu primise decât fărâme.

Ajungând în a doua parte a vieții, deodată i s-a impus un bilanț tragic: ea oferise totul ca om, ca specialist – maestru cofetar, reprezentase factorul cheie în baza unui lanț de cofetării celebru, primise doar un salariu minim de subzistență, nu se căsătorise, nu fusese iubită, nu născuse copii, iar acum nu mai era sănătoasă. Ce făcuse cu viața ei?

Are un prieten care trăiește în altă țară și cu care împărtășește cele mai intime confesiuni. Toată viața, acesta i-a spus să aibă răbdare, să aștepte, să nu se vândă ieftin, să-și trăiască viața, dar n-a făcut niciun pas în plus.

‘Am lucrat permanent câte două sau chiar trei slujbe, din zori și până în noapte, am dat totul, eram fericită să fiu de folos, entuziasmată pentru grandoarea oricărui proiect, mă identificam cu fiecare dintre ele, dar azi îmi dau seama că nu erau ale mele. De fapt, îmi erau străine, am sentimentul că am fost folosită. Mă simt epuizată, nefericită, dezamăgită!

Acest realism târziu m-a văduvit de motivație, țel, energie, sensul vieții mele. Deodată, viața mea este pustiită. Pentru ce am trăit, pentru ce mai trăiesc?’

Stai puțin! Cine suferă? Poate că a fost o eroare să te secătuiești pentru alții, dar viața ta este totuși în față! Ce ar fi să te mai ocupi și de tine! Să-ți oferi relaxare, odihnă, vacanțe, un hoby sau mai multe, să lucrezi la înfățișarea ta, părul tău, corpul tău, timpul tău liber, cultura ta, călătorii!

Am adăugat una două investigații, câteva prescripții pentru simptomele cele mai supărătoare și revenirea cu rezultate și proiectul nou de viață. Va reuși?