Ficțiune, Realitate, Realism

Avem nevoie de povești, de narațiuni, discursuri. Interesant este că poveștile sunt de mai multe feluri, ca și oamenii. De asemenea, participarea noastră la ele, este de mai multe feluri, după puterea și alegerea fiecăruia.

Voi folosi o simplă și incompletă enumerare: legende, basme, parabole, alegorii, nuvele, romane, mituri.

De ce ne place această formă de artă – literatura? Ce face povestea? Imaginația înnobilată sub formă de creativitate, ne ia și ne duce într-o altă lume, ne transportă. Este regula generală a artei, în care realitatea ternă, legile inexorabile ale determinismului sunt mai suple, pot fi modificate, imposibilul devine posibil, pentru un timp limitat, participăm la o lume paradisiacă a miracolului, unde cu talent și geniu, totul devine posibil, cele mai arzătoare dorințe ale noastre se pot împlini! 

Ce frumos ar fi, dacă ar fi!

Care e deosebirea dintre diferitele genuri? În primele categorii predomină narațiunea, gradul de detașare, convenția – știm sigur că e vorba de poveste, basm. 

Apoi corespondența cu semnificațiile devine explicită, în parabole și alegorii – știm sigur că acestea au ca prim scop un mesaj, nu povestea în sine e primordială. Convenția acceptă curent ca analogia să fie imperfectă.

Când lucrurile devin mai complexe, în cazul nuvelei sau romanului, nu mai știm sigur, dacă totul e real sau fictiv, sau știm, dar nu acesta este principalul interes. Unii iau doar narațiunea, alții sunt atenți la mijloacele artistice, alții păstrează sentinela receptării mesajului nobil al artei.

În fine, mitul. El ne este livrat cu pretenția de adevăr. Puțini îl privesc critic. Este acceptat ca adevăr imuabil. Tematica sa se apropie de aspectele existențiale ale vieții. Cu astea nu e de glumit, nu te joci. E vorba de viață și de moarte, de fericire sau de suferință. De veșnicie. Eternitate! Cum să te detașezi de astfel de probleme care ne dor pe fiecare dintre noi, până în cea mai intimă fibră a ființei.

Dar mai e ceva, spus deja pe jumătate. Cum ne raportăm la ele. Participarea. Inițial, ne lăsăm doar transportați. Pasiv. În lumea posibilului imposibil. Apoi, începem să reflectăm. Trăim sentimente. Le ventilăm. Fiecare dintre noi are durerile sale, cicatrice, sau răni încă deschise, supurânde. Nu se văd. Sunt sufletești. Este rolul catarctic al artei.

Aici putem vorbi deja de gust, gusturi și bun gust. Despre profunzimea reflectării artei. Ne vom opri la formele ușoare, superficiale, sau vom continua călătoria spre formele complexe, profunde? Depinde de noi, de cultura și sensibilitatea noastră.

Apoi integrăm mesajul, semnificațiile valorilor, ale concepțiilor, ne poziționăm. Putem alege valori autentice: adevărul, binele, frumosul, dragostea, generozitatea, altruismul, sacrificiul. Sau dimpotrivă.

Și sunt, cultura, estetica, suficiente? Deși acestea sunt îndeobște, semne de noblețe, nu sunt suficiente. Prin artă, cultură, spiritualitate, trebuie să fim transformați, înnobilați. Dobândim profunzime, înțelegere, înțelepciune. Nu mai vizăm doar interesul nostru meschin, egoist, ci ne înfrățim cu semenul, aderăm la valorile morale, devenim capabili de sacrificiu, dobândim caracter, îmbrățișăm orizontul mai larg al aspectelor sociale și umanitare.

Când vorbim despre valori fundamentale și universale ca cele enumerate parțial mai sus, am intrat deja din domeniul ficțiunii obișnuite, în domeniul mitului.

Prin scurgerea timpului, pe longitudinala sa generoasă, ne putem juca cu istoria. De dragul semnificațiilor, valorilor, cu bună credință, pentru noblețea și profunzimea mesajului, de ce n-am coafa, cosmetiza puțin evenimentele, pentru ca să dea bine. Oricum aparțin unor vremuri apuse. Ce mai contează. Important este ceea ce este etern, veșnic, permanent. Valorile. Mesajul. Mai ales, când se face în numele prezervării și reformării unei națiuni, și nu oricare, ci un popor ales, unic!

Apoi patina timpului conferă respectabilitate și autenticitate tradiției. 

Totuși, cum arată o secțiune frontală prin societatea de astăzi? Care este raportul dintre cantitate și calitate, sub aspect statistic, la nivelul unei populații? Nu e vorba despre elitism, ci despre realism. Am mare încredere în bunul simț individual, dar nu pot ignora ponderea imitațiilor, modelor, aculturației, comportamentului de turmă.

În materie de artă, este evident. Majoritatea preferă formele facile, zgomotoase, sentimentale, epidermice, superficiale, siropoase. Efortul de înțelegere, cultura dobândirii bunului gust pentru formele complexe de artă, rămân neînțelese sau sunt agreate de un procent mic din populație. Chiar o capodoperă poate să spună foarte puțin sau foarte mult, unui receptor. 

Sunteți siguri că prioritățile de top, numărul de voturi – fie el și democratic – mai ales în condițiile prelucrării structurale a mesajului, manipulării, distorsiunii de orice fel, vor conduce de fiecare dată la rezultatele cele mai bune pentru omenire?

Or societățile omenești și metehnele lor, au fost mereu aceleași. Există totuși, mijloace de verificare a faptelor istorice, documentare, arheologice, care pot confirma sau infirma, multe dintre narațiunile noastre respectabile. Există relatări paralele, uneori din surse ale căror interese veneau în conflict. Apoi, sunt documentate pseudoepigrafiile. Literatura pur ficțională. Vom continua să ignorăm evidențele?

Este util să distingem între narațiune, discurs și mesajul său? Eu voi continua să consider acest aspect, fundamental.

Să înțelegi caracteristicile sursei, reprezentarea, valorile, interesele, te vor ajuta să înțelegi mai bine tipul de narațiune sau discurs, vei putea decanta mai lucid mesajul și scopul său.

Până la urmă, întreaga problematică se reduce la faptul cunoașterii competente, acceptării consecințelor, de dragul adevărului, sau ignorarea cu bună știință, a zgomotului, inadvertențelor, contradicțiilor, dintre narațiune și mesaj. 

La fel, modul de lectură. Cheia în care citim un text. Prelucrările complexe la care supun filologii, criticii, istoricii, teologii, un text și contextul său.

Vom face un chip cioplit poveștii? Sau mesajului? 

Bibliolatria este o idolatrie ca oricare alta. 

Totul pare etern. Dar nu e. Nici poveștile. Nici mesajul. Nici receptorii. Într-un timp mai mai lung sau mai scurt, poveștile se dovedesc a fi cele mai durabile. Apoi mesajul este tot mai adaptat, pentru a fi relevant. Iar cei care se schimbă cu adevărat și cel mai profund, cei care evoluăm, suntem noi înșine – oamenii – creatorii acestui întreg edificiu.

______

Aceste gânduri sunt datorate lui Sorin Petrof, pe care l-am ascultat cu prezentarea: “Până când?”

SAZȘ.Com.n… 2020

Apărut ca virus nou dintr-o familie virală veche, replicat pe un purtător veteran, secular, evoluat milenar, noul virus cu coroniță și bărbiță, pare uns cu toate ungerile.

Desigur, analogiile nu sunt perfecte, mai ales în domeniul sistemelor vii, al vieții sociale, spirituale.

Un virus este o formă elementară a lumii vii, parte dintr-un ecosistem, cu efecte benefice pe termen foarte lung, cu efecte nefaste, patologice, chiar letale, pe termen scurt, acut.

Virusul nu poate supraviețui, nu se poate manifesta, nici măcar exista, în afara sistemului. Și totuși, prin tot ce face, prin însăși definiția existenței și vieții sale, el infecteză, dăunează, omoară. Așa e lumea în care trăim. 

În desele ocazii în care găsește o gazdă tarată, incapabilă să reziste, odată cu gazda, moare și virusul. Nu poate altfel. Apoi, ciclul se reia. Din formă previabilă, învie, ucide și moare. Ca tot ce e viral și viu. Sunt viruși și virusuri. Unele informatice, altele biologice. Unele dau infodemie, altele epidemie.

Or fi și virusuri spirituale. Septicemii și pandemii culturale și spirituale.

Organismele vii au un sistem de apărare, îndelung exersat – sistemul imunitar – cu mijloace nespecifice, cu imunitate celulară și umorală, specifice.

Din nefericire, ceea ce ar trebui să ne apere, în fața unui atac, unei invazii, poate fi capabil s-o facă, în cazul unei reacții proporționale, lucide, informate, sau poate apărea o reacție anergică – aproape absentă, grevată de metehne cronice, sau una exagerată – hiperergică, alergică, inflamatorie, agregantă și coagulantă, diseminată, determinată de o sensibilitate patologică.

Totuși, sistemul imunitar nu este decât o verigă în fortificațiile apărării. Tratamentul etiologic, patogenic, igieno-dietetic, imunologic, epidemiologic – profilactic, prin excelență – fac parte din arsenalul terapeutic eficient.

Să ne imaginăm aplicațiile sale în domeniul cultural, spiritual.

Or, ceea ce se întâmplă, în cazul focarului nostru, nu este decât un conflict intern, între un virus cu coroniță și alte abțibilduri – pe de o parte – și gazda, vectorul său, care are o imunitate foarte solidă, exersată și evoluată îndelung. Atât vectorul – liliacul sau pangolinul – cât  și virusul, pot fi surse de contaminare. 

O primă morală: Păstrați-vă curați. Nu frecventați piețe insalubre.

Alta ar fi aceea de a păstra distanța profilactică și epidemiologică corectă. Orice implicare poate să vă epuizeze până la anergie, sau să vă inflameze până la reacții paradoxale și regretabile, tardiv. Sepsis, boli autoimune și de sistem, alergii… Bube, de sus până jos.

O altă morală ar fi aceea de a ne păstra igiena mintală și spirituală în condiții de sănătate exemplară. Sănătatea surselor de informare, a proceselor cognitive de evaluare, a concluziilor sănătoase, pragmatice.

Un proces infecțios, un conflict imunologic, ca orice alt conflict, predispune în primă intenție la polarizare, la atașament partinic. Nu e o reacție matură. 

Să ne consolidăm propria apărare specifică și nespecifică, să lucrăm la mijloacele profilactice, iar la primul contact cu un agent patogen, să ieșim mai puternici, maturi, înțelepți!

Literatura apocaliptică

Toate adevărurile, personajele, evenimentele, normele, considerate sacre, imuabile, veșnice, au caracter istoric, temporal, cultural, un moment documentat – de cele mai multe ori – al apariției, dezvoltării, modificării sau dispariției lor. Acest adevăr este valabil pentru Yahwe – zeul madianit obscur, devenit Dumnezeu, Decalog, literatura deuteronomistă, Sfânta Treime, etc., și pentru literatura cu caracter profetic sau apocaliptic.

Ce reprezintă apocalipticismul? Una dintre formele revelației – mantra de la interfața orient / occident, dintre antichitate și lumea modernă. O soluție, o promisiune, un compromis, o amânare, o proiecție, o defensă. 

Soluția rezolvării dilemei teodiceei, compromisul translației din lumea reală, încăpățânată și contradictorie, într-o lume imaginară: Impărăția lui Dumnezeu, a luminii, perfecțiunii, veșniciei, în contrapartidă cu Împărăția Întunericului, iadul, infernul, pedeapsa veșnică. O radicalizare!

O amânare a justiției și justificării, o proiecție spre personaje mitologice, atotputernice, cu atribute și carateristici absolute, într-o zonă în care totul devine posibil, chiar imposibilul, improbabil.

Dar, n-ar putea apocalipsa să mai fie și altceva? O revoluție interioară, amputată, avortată? Mulți pot avea ideea revoluției, dar nu oricine este în stare sau vrea, cu tot dinadinsul, să pună mâna pe jungher, pe spadă sau pe armă. Și atunci? 

Însăși ideea revoluției este sublimată și proiectată, lăsată în seama Domnului, care va aduce dulcea răzbunare, care va face, în sfârșit, dreptate! O fi însemnând „Soarele mult doritei dreptăți!” și lumină, dar prăjește foarte eficient! „În căminul măreț uimitor, Odihnesc fericiții tihniți… A venit, iată și rândul lor, Căci destul au fost prigoniți!” Între armonia paradisiacă, tensiunea conflictului și intoleranța iadului, nu e decât un pas, iar trecerea este foarte bine dozată.

Apocalipsa nu este decât o revoluție înveșmântată sacerdotal, o răsturnare de regim isihastă, un pelerinaj spre tărâmuri generoase imaginare – Noul Ierusalim.

Să ne amintim că orice revoluție este confiscată, deturnată. De cine? De real, cotidianul tern și lumea noastră prost orânduită, de interese, privilegii, corupție și putere. De oameni. Și atunci, poate că apocalipsa este de fapt, o revoluție ideală amânată, proiectată în zona morgana împărăției ideale, către care tindem, dar nu ajungem.

O defensă șchioapă, care expediază inconveniențele lumii reale imediate, într-o zonă imaginară, himerică, bogată în promisiuni excedate, cu acoperire incertă, plină de iluzii care pot întreține boala, dar nu aduc vindecarea, nici rezolvarea.

Citit în cheie literalistă, ea devine religie, credință, superstiție. Totuși, rămâne ceea ce este: o ficțiune! Oricât de bogată ar fi în semnificații!

Prin alegorie, parabolă, sunt preluate simboluri transcendente sau imanente, valori etice și/sau mitice, metafizice, sunt ancorate în raporturile naturale ale lumii reale și istorie, realizând o îngemănare a celor două lumi, sporind sentimentul de firesc, verosimil. 

Un samizdat, o subversiune. Îmi amintesc de “Pregătire pentru criza finală”, scrisă la mașina de scris pe hârtie pelur, în douăsprezece exemplare – apostoli din era comunistă a pre-copiatoarelor, trimiși să potolească setea de “altceva”!

M-am născut la câțiva ani după al doilea război, în plin stalinism, colectivizare, comunism ceaușist, am trăit un cutremur major, revoluția, tranziția, digitalizarea, internetul și ce mai urmează.

Ritmul istoriei se grăbește sau este doar o aparență. Una este să trăiești istoria și alta este s-o percepi, s-o scrii, în mod semnificativ. Istoria este povestea jocurilor de putere, de interese, ale informării și dezinformării. Teoriile conspirației sunt un fel de profetism și apocalipticism contemporan.

Știm azi că necunoscutele din știința viitorului – futurologia, sunt prea numeroase ca să putem face predicții științifice, altele decât pe termen scurt. Modelăm viitorul, impregnați fiind de trecut. Viața omului este prea scurtă, ritmul istoriei prea lent, adevărul evenimentelor reale clasificat, pentru decenii sau pentru totdeauna.

Pentru profetism și apocalipticism, trebuie să ai imaginație bogată, să fii suficient de exaltat, dar bine dozat, să faci un joc de perspectivă apriori – aposteriori de câteva secole, să te pretezi la tehnica pseudoepigrafiei – furt de identitate sacru – să stăpânești suficient de bine limbajul oracular, să aplici principiul profetic an–zi pentru a transforma anii în secole, secolele în milenii și să dai istoriei perspectiva veșniciei. 

Cu puțin noroc, dacă concurența nu e prea mare – ai șansa să-ți reușească. S-a purtat până la saturație! S-a umplut lumea de apocrife! Patima scrisului e mai mare decât patima cititului!

În mentalitatea literaliștilor, inerantiștilor, profetismul și apocalipticismul poate fi reînviat la dimensiuni caricaturale, pantagruelice, un fel de apetit debușonat de interdicția ficțiunii, cultivat cu osârdie și obsesiv la toate nivelurile, de la pseudoacademic la vulgar, trecând prin seminariile (ppt) obligatorii și de gust îndoielnic – ca să folosim un eufemism, până la can-can-urile decretului duminical și fixarea addictivă, masochistă, a unor date profetice parusiene.

Care sunt, totuși, calitățile profetismului, apocalipticismului? 

Capabil să simuleze și disimuleze jocuri de putere și interese. Dezvăluia adevăruri perene despre o realitate imediată care nu permitea libertatea de gândire și expresie. Dădea glas celor oprimați.

Probabil cea mai importantă funcție este cea mitologică, simbolică, bogăția de semnificații, planurile reverberate și multiplicate de valori și înțelepciune, incluse.

Totuși, percep o incompatibilitate funciară între împărăția lui Dumnezeu interioară despre care ne spune evanghelistul doctor Luca, că vorbea blândul Isus, și viziunea catastrofică, cataclismică a finalului apocaliptic. Pare și un fel de calcul cu efecte terifiante, făcut sau completat de preoți, locotenenți ai liturgicii și anexelor sale pecuniare.

A fost de partea omului simplu, împilat. O luptă pentru echitate și împotriva abuzurilor de tot felul. Este măreț și strălucitor. Are funcții artistice, estetice, etice, epice, dramatice, catartice – reale, incontestabile. Este perfecționat și finisat în mod savant, așa cum numai anticii puteau s-o facă. 

„Să nu impunem micile noastre programe de burghezi cu bun simț acestor mișcări extraordinare atât de mult peste statura noastră. Vom continua să admirăm morala Evangheliei…, dar să nu ne închipuim că, cu idei simple de fericire sau de moralitate individuală se poate schimba lumea. Ideea lui Isus a fost mult mai profundă, a fost ideea cea mai revoluționară din câte au existat vreodată într-un creier uman, ea trebuie luată în ansamblul ei, și nu cu suprimări timide care amputează tocmai ceea ce a făcut-o eficace pentru regenerarea umanității.” Ernest Renan, Mântuitorul – Viața lui Isus, trd Ion Papuc, București, Orizonturi, 2013, p 81. 

Religie – etiogeneză – 2

Acest al doilea articol este, ca și primul, o recenzie, o compilație din Reza Aslan[1] ce conține o temă de mare interes în care acest autor a reușit să sintetizeze studii ample, răspunzând la o întrebare ce vă frământă cred, ca și pe mine. Cum de există religie peste tot în lume? Ce îl determină pe om să-și gândească zeii, să li se închine, să le slujească? De ce este religia atât de înrădăcinată în modul nostru de a fi?

*

(Continuare)

Aspecte evolutive. Întrebarea este: ce avantaj adaptativ ar fi putut crea religia pentru ființele primitive? Cum anume ajută la supraviețuirea speciei răspunsurile liniștitioare, dar mereu schimbătoare, date misterelor universului?

Practica rituală ar activa anumite sentimente care i-ar da posibilitatea să-și controleze temerile. Totuși, cercetătorii nu sunt convinși că prezența unei credințe ar avea acest efect, pe când absența ei, ar conduce la pierderea sa. Unele credințe nu produc nici un sentiment de felul acesta. 

În ciuda percepției obișnuite, nu avem nicio dovadă că există o emoție caracteristică religiei – nici măcar transcendența – și, ca atare, nu există niciun temei pentru a conchide că sentimentele religioase contribuie în vreun fel la supraviețuirea oamenilor.” p 44.

Ipoteza sociologică, avansată de părintele sociologiei, Emile Durkheim. „Pentru acesta, religia este un fapt eminamente social, ea trebuie să fie înrădăcinată ferm în realitate, nu în mitologii fanteziste sau speculații absurde, nu în crâmpeie mistice sau superstițioase, în credințe, ci în obiecte și experiențe reale, pentru a rezista ca un construct social în perioada dezvoltării noastre timpurii.[2]

„Durkheim a susținut că reale sunt acțiunile concrete ale unei coomunități unite prin sânge și relații de rudenie, care luptă laolaltă să se adapteze și să supraviețuiască într-un mediu ostil. De aceea, spune Durkheim, religia provine din viața socială, din riturile și ritualurile care ajută comunitatea să dezvolte o conștiință colectivă.”

El folosește vânătoarea ca act generator de coeziune și întemeietor de rituri, crezuri, ceremonii care prin utilitatea lor, îi pătrunde pe vânătorii și oamenii expuși riscului, de un fior sacru.

Aici se cristalizează primele dansuri rituale, aici încolțește ideea de jertfă, se naște mitologia sacrificiului.

„Astfel, ceea ce începe ca un act real – vânătoarea – se transformă într-o activitatea spirituală – ceva supranatural – deschizând drumul pentru credința în suflete personale și spirite divine.” p 46.

„Teoria socială este cea mai larg acceptată… Neajunsul acestui raționament este, că deși, religia are puterea de a aduce laolaltă oameni diferiți, este eficientă atât ca forță unificatoare, cât și ca generatoare de învrăjbire. Poate provoca coeziune, dar și disoluție, incluziune, dar și excluziune, legitimează, dar și delegitimează.” p 47.

„Teoria coeziunii sociale se bazează pe ideea că religia este sursa primară, dominantă, a solidarității în comunitățile preistorice. Acest lucru este în mod categoric fals (opinia categorică îi aparține lui Reza Aslan – n.a.artic.). În evoluția umană, relațiile de rudenie au fost un instrument mai puternic și mult mai însemnat al coeziunii sociale.”47

Teorii psihologice și psihanalitice. Jung și Freud au furnizat explicații psihologice pentru imboldul religios extras din faldurile modelului psihanalitic nou, dar „în timp ce Jung a psihologizat spiritualitatea religioasă, Freud o considera o nevroză, o tulburare mentală, psihosocială care favorizează credința în lucruri invizibile și imposibile, determinând acțiuni compulsive și un comportament obsesiv.

Credința religioasă, scria Freud în Viitorul unei iluzii, ‚se naște din nevoia omului de a-și face neputința suportabilă.’ În viziunea lui Freud, dorința principală a lui Adam este să-și satisfacă instinctul animal. Religia ar fi doar un mijloc de a-și diminua vinovăția izvorâtă din dorința de a-și nega natura umană.”48

„Aproape tot ce a scris Freud despre originile imboldului religios, a fost demontat. Totuși opinia sa că religia este o ‚împlinire a dorințelor’ a rămas în conștiința criticilor religiei. Mulți dintre ei au rămas cu ideea că scopul principal al religiei este să diminueze suferința și anxietatea, să aline frica de necunoscut.” Reza Aslan consideră acest tip de explicații simplist și eronat.

Motivația religioasă indusă de frică, anxietate și violență este regăsită și la David Hume și Rene Girard. Acesta spune că religia a apărut la popoarele primitive pentru a domoli violența, canalizând-o spre un sacrificiu ritual – țapul ispășitor.[3]

Frustrarea. Ludwig Feuerbach reține în Esența creștinismului, că Dumnezeu  este ‚sentimentul unei lipse’.[4]

„Religia nu poate fi considerată în mod intrinsec o sursă de confort. Nu există niciun temei științific pentru a gândi astfel. Dimpotrivă. Religia provoacă tot atât de multă anxietate și vinovăție în viețile oamenilor, pe cât alină. Cliford Geertz: „probabil că religia i-a tulburat pe oameni, în aceeași măsură în care i-a îmbărbătat.”[5] Sub aspect evoluționist, costurile mari ale religiei ar putea fi drămuite mult mai bine și dirijate spre resurse de supraviețuire și reproducere.

Aspectele etico morale. Cu siguranță, religia clamează un comportament altruist și este generatoare de caritate. Are ea însă un efect moral specific asupra societății? Concluzia lui Paul Bloom, cercetător cognitivist, este că sunt puține dovezi care să ateste că „religiile lumii au un efect important asupra vieții noastre morale”. Studii serioase, repetate, au arătat că efectele morale ale religiei, atât bune, cât și rele, nu sunt diferite de ale oricări alte practici sociale. „Ca adaptare biologică, credința religioasă este un candidat improbabil.”[6]

De altfel, aspectele etice ale religiei, judecate la scara timpului biologic, sunt destul de recente. „Credința într-un ‚legiuitor divin’ care stabilește ce este bine și ce este rău să facem, nu are decât 5000 de ani; credința într-o răsplată cerească pentru un astfel de comportament, este și mai recentă.” Apare odată cu scrierile deuteronomice și apocaliptice, în ultimii 2500 ani.

„Ceea ce au în comun toate teoriile curent acceptate și aparent logice despre originile imboldului religios, este că sunt mai preocupate de ceea ce face religia, decât să precizeze de unde provine religia, cum a apărut și de ce. În ciuda a tot ceea ce credem că știm, dovezile arată că religia nu îi face pe oameni nici buni, nici răi. Ea nu controlează natural comportamentul și nici nu favorizează în mod natural cooperarea în societate. Nu stimulează altruismul diferit de orice alt mecanism social… Nu reduce în mod automat anxietatea și nici nu îmbunătățește succesul reproductiv. Nu promovează supraviețuirea celui mai puternic.”[7]

Scott Atran, antropolog, citat de Reza Aslan: Religia „este scumpă material, necruțător de contrafactuală, chiar și contraintuitivă. Practica religioasă este costisitoare, sub aspect material, al consumului emoțional (incitând frici și speranțe) și al efortului cognitiv (necesar menținerii a două rețele de credințe, una factuală și alta contraintuitivă).”[8]


[1] Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate , notele, citatele primare sau secundare următoare.

[2] Emile Durkheim, The Elementary Forms of Religious Life, Free Press, NY, 1995, p 227.

[3] Rene Girard, Violence and the Sacred, John Hopkins Univ Press, Baltimore, 1979.

[4] Ludwig Feuerbach, The Essence of Christianity, trd Marian Evans, NY, 1855, p 105.

[5] Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, NY, 1973, p 87-125. În rom, ed Tact, 2014.

[6] Paul Bloom, Religion, Morality, Evolution, în Annual Review of Psychology, 63/2012, pp 186-196. As, Paul Bloom, Religious Belief as an Evolutionary Accident, în The Believing Primate, Philosophical and Theological Reflections on the Origin of Religion, ed J Schloss și M Murray, Oxford Univ Press, 2009, p 169.

[7] David Sloan Wilson, Darwin’s Cathedral: Evolution, Religion and the Nature of Society, Univ of Chicago Press, 2002.

[8] Scott Atran, In God We Trust: The Evolutionary Landscape of Religion, Oxford Univ Press, 2002, p 43.

Religia – etiogeneză – 1

Aceste două articole – de fapt unul singur – despărțit din motive redacționale, sunt/este o recenzie, o compilație din Reza Aslan[1], dar care conține o temă de mare interes în care acest autor a reușit să sintetizeze studii ample care răspund la o întrebare ce vă frământă cred, ca și pe mine. Cum de există religie peste tot în lume? Ce îl determină pe om să-și gândească zeii, să li se închine, să le slujească? De ce este religia atât de înrădăcinată în modul nostru de a fi?

*

Încercând să stabilim cauzele religiei avem deschise două mari posibilități.

O putem face ca oameni religioși, deschidem Sfânta Scriptură la Geneza 1,1 și spunem: La început… Ipoteza credinței este una validă pentru credincioși, oferă temeiuri afective, dar nu conduce la progresul cunoașterii.

Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu, cel necreat, a creat existența, materia, spațiul, timpul, viața, pe om și religia. Punct. Cunoașterea se oprește aici. Mai departe putem face teologie, exegeză, hermenutică, dar nu putem vorbi de știință. 

Religia a apărut odată cu omul.

Sub aspect științific, care ar putea fi ipotezele de luat în discuție?

Am putea clasifica teoriile cauzale ale religiei în categorii circumscrise domeniului de care aparțin. Atfel, am avea teorii existențiale, empirico-pragmatice, sociale, psihologic-psihanalitice, evoluționiste, neurofiziologice, eclectice, etc. Ultima ar fi o sinteză a tuturor explicațiilor, dându-le credit parțial, tuturor.

Mai întâi, sub aspect istoric, arheologic, paleonologic, omul n-a fost același în ultimii 100 de mii de ani, de când a apărut pe continentul african. Nu există doar fosile ale hominizilor, dar în ultimii 60 de mii de ani și chiar mult mai vechi, există artefacte care le-au dat posibilitatea cercetătorilor să brodeze pe seama artei rupestre, a mormintelor, reprezentărilor. În tot acest timp, omul, trebuințele sale, cultura și spiritualitatea lui, s-au schimbat profund. La fel și religia sau religiile sale.

Cele mai presante trebuințe ale ființelor vii sunt supraviețuirea, hrana, adăpostul, reproducerea. Omul devenit conștient de sine, gânditor, folosește unelte, focul, pieile și orice ar putea fi folositor scopului urmărit – trebuințele sale presante.

Civilizația peșterilor, poate și ca locuințe, dar mai ales ca lăcașuri de cult, aduce primele reprezentări artistice.

Primele eforturi de a găsi o explicație universalității prezenței religiei pe întregul pământ, au început după jumătatea sec XIX, stimulate de opera novatoare a lui Darwin. Chiar dacă în forme culturale și spirituale, atât de diverse, proteiforme – animiste, politeiste, monoteiste, panteiste, nonteiste, spiritualiste, ezoterice, teozofice, etc. – trebuie să existe o explicație evoluționistă, legată de supraviețuirea speciei umane prin fenomenul religios.

Teorii spiritualiste. Printre primii care au intuit acest aspect, încă de pe la 1850, a fost antropologul Edward B Tylor. El considera că „sursa imboldului și comportamentului religios este credința enigmatică și derutantă, că sufletul există separat de trup”, convingere prezentă pretutindeni în lume.

Elementul morfologic constutiv de recunoaștere între oameni, este fața. El are corespondent în creier, ca și alți centri relativ localizați: văz, miros, vorbire, scriere, auz, calcul, etc. Leziunile acestui centru conduc la prosopagnozie (gr: prosopon – față) – incapacitatea de a recunoaște apropiații. Inutil să spunem că există și proceduri legale care uzează de aceste detalii: pozele din pașaport, IC, legitimații, etc. 

Totuși, în mod intim, în forul nostru interior, nu ne identificăm în primul rând cu trupul nostru, sau poate doar kinestezicii și artiștii o fac. Cerebralii, auditivii, se identifică în primul rând cu propria personalitate, cu viața lor interioară.

Ce suntem sau cum ne vedem noi? Un suflet în-trupat. (Acest tip de cratimă inspirată îi aparține lui Gabriel Liiceanu). Deci, nu în primul rând piele, oase, carne și păr, unghii, ci un suflet, un spirit, un psihic. Apoi i-am creat pe zei în oglindă, punându-i la rându-le să ne facă, „după chipul și asemănarea noastră”! 

De când științele informaționale și comunicarea au devenit pregnante, oamenii devin tot mai conștienți de faptul că, deși ființa lor este unitară, totuși partea biologică din noi este doar un vehicul, în timp ce esența noastră se află în computerul cerebral.

Psihologii și neurofiziologii au multe detalii și distincții de operat aici, dar omul comun folosește o singură expresie sau doar câteva: psihic, suflet, intelect, minte, etc.

Bagajul lingvistic și al cunoștințelor s-a îmbogățit continuu, ca în toate celelalte domenii.

Fenomenele onirice. Un prim început, bănuiește Tylor, au fost visele. Ele au fascinat din cele mai vechi timpuri. Au fost sursă a divinației. Dar să ne gândim la substanțele psihoactive, folosite de asemenea, din cele mai vechi timpuri. Apoi, producțiile psihopatologice, halucinațiile, delirul, transa, stările modificate ale conștiinței, etc. Toate acestea s-au modificat parțial, de-a lungul timpului, cu specificul cultural, zona geografică, tradițiile acumulate. 

Toate aceste manifestări ciudate, au fost interpretate, semnificate și au constituit un rezervor bogat în popularea cu ființe divine de pe alte tărâmuri, diferite de viața ternă de fiecare zi.

Cultul morților. Morții nu mai sunt abandonați, ci sunt prezervați, îngropați, casetați, purtați, ca spirite ocrotitoare. Perisabilitatea trupului, materiei era evidentă, dar rămânea ceva din sufletul, amintirea, calitățile, spiritul celui decedat. 

Nu cunoaștem raționamentul omului din acele vremuri. De vreme ce începuse să gândească, să judece, să facă legături, să proiecteze în timp și spațiu, să se atașeze, să stabilească relații, acele legături persistau și după moarte, prin ceea ce părea durabil: sufletul, spiritul său.

Influența Naturii. În Germania, Max Muller, „considera că primele experiențe religioase ale omenirii au fost rezultatul întâlnirilor cu natura. Nu visele, ci starea de veghe, îi alimentează lui Adam experiența religioasă. Adam trăiește într-o lume vastă, incomprehensibilă, plină de mistere, pentru care caută explicații. Trebuie că altceva, altcineva, le-a creat pentru el.” p 42.

„Primii oameni au avut anumite credințe despre natura universului și despre locul lor în el, cu mult înainte de a începe să-și graveze credințele pe pereții grotelor. Strămoșii noștri, Adam și Eva, nu au trăit într-o ceață nihilistă din care, dintr-o dată, s-au deșteptat, precum profeții atinși de revelație. Mai degrabă, Adam și Eva și-au moștenit sistemul de credințe cam în același fel în care și-au moștenit dibăcia la vânătoare sau abilitățile cognitive și lingvistice: în mod gradual, pe durata a sute de mii de ani de evoluție mentală și spirituală.” Id, 39-40.

„Supoziția curentă este că aceste picturi rupestre sunt menite să fie un fel de „magie a vânătorii”, farmece care îl ajută pe vânător să își prindă prada.” Acum apare Vrăjitorul din peștera Volp, supranumit Stăpânul Fiarelor, una dintre cele mai vechi reprezentări ale unui zeu zoomorf.[2]

Fascinația transcendenței. „Credința religioasă este atât de răspândită, încât trebuie considerată o parte esențială a experienței umane – un fapt de netăgăduit. Suntem Homo religiosus – dar mai puțin prin dorința de a avea crezuri sau instituții, nu prin devoțiunea noastră față de zei și teologii specifice, ci prin năzuința noastră existențială către transcendență.” 40-41.

„Etnologul britanic Rober Marett a numit acest sentiment de minunare – supranaturalism, adică acea atitudine a minții provocată de minunarea în fața misterului… El a numit această forță, un fel de suflet universal, mana – cuvânt polinezian care înseamnă putere. Mana reprezintă forța impersonală, imaterială, supranaturală, care se găsește în toate obiectele animate și inanimate.” p 42.

„Fie că este vorba de vise, de întâlniri cu natura sau de speculații despre înaintași defuncți, toate aceste expicații au în comun supoziția că religia a apărut în evoluția omenirii ca răspuns la niște întrebări fără răspuns, și pentru a-i ajuta pe primii oameni să gestioneze o lume amenițătoare și impredictibilă. Această explicație a rămas populară până astăzi…

(Va urma)


[1] Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate notele, citatele primare sau secundare următoare.

[2] Nota conține referințe la principalii autori privind vrăjitorul și stăpânul animalelor din preistorie și zorii civilizației. Enumerăm doar câțiva: Alberto Blanc, Some Evidence for the Ideologies of Early Man, în Social Life of Early Man, ed Sherwood Washburn, Rutlege, Londra, 2004, p 121. Bettina Arnold, Derek Counts, ed., The Master of Animals in Old Iconography, Budapesta, 2010, p 9. Jacquetta Hawkes și Sir Leonard Woolley, Prehistory and the Beginnings of Civilization, Harper and Row, NY, 1963, p 204-205.

Tribalism interiorizat

Una e să fii consilier și alta consiliat, una este să fii istoric al religiilor, cercetător al psihologiei, sociologiei, antropologiei religiei, și alta este să fii credincios. Una este să fii subiect, și alta obiect. Una este să fii în afară, exterior, și alta în interior. Una e să fii cercetător, savant, om de știință, universitar și cu totul alta este să fii religios, dominat de temeri, copleșit de orânduiri, autoritate, reguli, plin de idei preformate, superstiții, crezuri.

Unul face analiza la rece, detașată, lucidă, a situației, proceselor, fenomenelor implicate, celălalt este implicat cu întreaga sa ființă: afectivitate, interes, pasiune, convingere, miză, în mixtura relațiilor prost conturate și rău definite, în supa gusturilor îndoielnice și a doctrinelor, dogmelor și ideologiilor interesat – preformate.

Unul cunoaște modelare psihică umană, dinamica psihologică, regresia, defensele și jocurile psihologice, profunzimile abisale ale subconștientului și inconștientului, celălalt intră în creuzetul frământărilor, conflictelor, luptelor cu sine, cu semenii, cu lumea, se consumă afectiv, mizează totul pe apărarea oarbă a unor ruine fumegânde, dar are sentimentul că moare ca un erou, că își vinde scump pielea prețioasă, pe care ceilalți o evaluează condescendenți, critic, compătimitori.

Primul este neutru, detaliază, descrie, separă, disecă, urmărește longitudinal, forțele, conduita, comportamentele, consecințele, determinismul, cel de-al doilea este cufundat în atmosfera fenomenologică, își pune în joc aptitudinile, talentul, ființa, se investește, se identifică, devine partinic, tendențios. Devine selectiv, reține tot ce îi confirmă convingerile, respinge tot ce îi provoacă disonanță cognitivă, îl contrariază. Confirmation bias, cognitive bias.

Cel dintâi nu are parti-pris-uri, în schimb folosește din plin criterii de validare, verificare, falsificare. Cel de-al doilea este cufundat afectiv în convingeri, este parte în conflictul pro/con, simte că e de datoria lui să slujească această cauză, să militeze activ, să-și transmită misionar convingerile, să câștige aderență și aderenți, să tezaurizeze argumente, să combată obiecțiile, îndoiala, incertitudinile. 

Cel dintâi păstrează o imagine de ansamblu, un orizont larg, compară și cântărește, enumeră și identifică, evaluează și clasifică. Cel de-al doilea străbate un tunel, un coridor îngust, creează un abataj, îl lărgește și îl transformă în ghetou, cameră ecou, bulă de siguranță și supraviețuire.

Miracolul, spune Liiceanu în Isus al meu, este că această asimilare interioară a unei realității spirituale întrupate, cu scopul de a seduce carnea către spirit, poate avea loc. Noi, oamenii, proiectăm în afară noastră, locuri, ființe, personaje, reprezentând valorile, idealurile și aspirațiile noastre, dar ele nu sunt decât procese interioare – locul tuturor puterilor și împărățiilor.

Te iubesc, Doamne!

Cu toată modestia, vrând-nevrând, prin profesia și firea mea deschisă, prin faptul că nu pot să tac, am devenit relativ cunoscut. Deși, Domnul mi-e martor, ador anonimitatea. Și mă consider cu toată sinceritatea, un anonim. Relativ normal. E o utopie. Numai cine nu se caută, nu e bolnav. Știu să-mi văd lungul nasului. Știu să-i apreciez pe oamenii cu adevărat mari.

Așa că, citind acest titlu, mă aștept – pe bună dreptate – să fiu lapidat! Ce bine că m-am născut! Și mai ales, că sunt un retardat. Adică, m-am născut mai târziu! 

Vă datorez viața! Fiindcă, deși ați fi putut să mă ucideți cu pietre, nu ați făcut-o!

Știu că am dat naștere unor sentimente contradictorii. Este riscul fărâmei mele de vizibilitate. Realist, vorbind. Poate sunt unii care mă admiră. Dar cei mai mulți, îmi spun că am înnebunit, că m-am rătăcit, că fac foarte mult rău!

Și eu continui să gândesc, să vorbesc și să acționez așa cum îmi dictează conștiința! Fiindcă sunt un om liber! Și pentru această libertate au murit oameni. Inclusiv Domnul Isus Hristos!

Sunt un agnostic! Preamăresc misterul. Și cunoașterea! 

Sunt realist și nu mă iluzionez. 

În acest caz, îmi vor reproșa proprietarii de Dumnezeu: „Cum îți permiți, după tot ce-ai făcut, să afirmi că iubești pe Dumnezeu, pe care L-ai trădat?”

Fiindcă sunt țărână! Vorbesc pe limba voastră! Pământul însuși, din care am fost săpat și scos, are o traiectorie contradictorie, care ar fi putut fi sferică, dar nu e, și e rezultatul conflictului dintre forța de gravitație și forța centrifugă.

Și asta, știți de când? De miliarde de ani!

Da! Îl știu pe Dumnezeu. Îl iubesc pe Dumnezeu! Este Dumnezeul meu!

Și al vostru! 

Vorbesc cu El! Îmi spune lucruri! Mă conduce! Mă iubește, fiindcă și eu Îl iubesc! Ca un copil, ce sunt și am rămas!

Nu știu cum e. Nu știu cum arată. Dar îmi umple sufletul. Și conștiința! 

Asta înseamnă iubire! 

Și tot ce voi spune de acum încolo sunt niște truisme, fiindcă alți oameni, mult mai deștepți decât mine, le-au spus deja de multe ori și încă din vechime!

Nu mi-e teamă să mă întâlnesc cu Dumnezeu! Fiindcă știu că este adevărat, este puternic, este corect și simt că mă iubește.

Este atât de puternic și de cunoscător că nu Se teme de întrebări, provocări, confruntări! Face pasiune pentru ele. Este tema celor mai frumoase Scripturi!

Și ce-am să-I spun când mă voi înfățișa la judecata oamenilor și la judecata Sa, în ziua de apoi? Care va fi apărarea mea? 

Probabil, n-am să-i spun nimic, ci mă voi lăsa îmbrățișat de El! Fără cuvinte! Ca un fiu risipitor, ce am fost și sunt!

„Doamne, ce făptură minunată m-ai făcut! Își mulțumesc că sunt, că exist! M-ai așezat în mijlocul miracolelor și în mijlocul misterelor!

M-ai pus într-o situație imposibilă!

De ce, Doamne?!

Ai umplut lumea de frumuseți și de bunătăți! 

Mulțumesc, Doamne! 

Apoi m-ai lăsat s-o descopăr. Treptat. Mi-ai dat o minte iscoditoare.

M-ai învățat să fiu bun. M-ai învățat să iubesc. N-am reușit întotdeauna! Dar nu sunt vinovat de păcate mari!

Apoi, spun oamenii, semenii mei, pe care îi prețuiesc și îi iubesc, mi-ai cerut să cred! Normal! Dacă nu știu – ce-mi rămâne – decât să cred?

Și ce să cred, Doamne? Fiindcă totul este confuzie! Totul este o cârpeală, plastografie, bâjbâială, eroare, fals și minciună crasă! Totul este contradictoriu! Interese și ideologie! Fărădelegi și nedreptate. Amestecată de-a valma cu crema culturii omenirii.

Nu, Doamne, Tu nu poți avea nimic de a face cu fărădelegea și păcatul! Tu ești perfect, transparent, ideal, fără nicio contradicție! De aceea Te iubesc!

Sau nu ești?

Unde ești, Doamne? De ce Te ascunzi, Doamne? Ți-am spus că te iubesc! Nu am pe nimeni, decât pe Tine! De ce întârzii? Mi-e dor de Tine!

Tu mă cunoști. Îmi cunoști fiecare dintre clipele vieții! Îți mulțumesc! Pentru viața pe care o trăiesc! 

Dar eu nu Te știu!

Mă voi strădui în continuare să fac o legătură între viața pe care o trăiesc, oamenii pe care îi iubesc, profesia în care muncesc, casa în care locuiesc, grădina pe care o îngrijesc, și Tine, Doamne! 

Uneori, nu reușesc! Pentru că am motive să mă îndoiesc! Sunt sigur că Te poți folosi de necredința mea!

Nu-mi răspunzi! 

Mă voi întoarce la viața mea. Îmi voi vedea de ea. Ajunge zilei, bucuria și necazul ei.

Ți-am scris această scrisoare, ca să știi că sunt pregătit să Te întâlnesc, împreună cu toți ceilalți. Și că Te iubesc! Ca în ziua în care Te-am cunoscut!

Prima și ultima zi!

Amin!”

P.S.

Am primit un răspuns!?

E secret!

__________

“Ce ciudat că, atunci când e vorba de chestiuni religioase, trebuie să se simtă prost nu cel care îți vorbește inspirat și cu suficiență de “unu în trei” și “trei în unu”, de reînvieri in integrum și de alte asemenea produse ale imaginației luate drept realități de dragul împlinirii unor dorințe! Nu, nu cel care dă credinței statut de cunoaștere trebuie să se simtă prost, ci acela care are de partea sa rațiunea. Însăși libertatea în numele căreia ceri dreptul de a judeca cu mintea ta, este un păcat. Ceilalți s-au cățărat pe superioritatea autodeclarată a punctului lor de vedere și de acolo, de sus, de la înălțimea unei mântuiri inventate, te privesc cu milă, când nu cu repulsie, ca pe un rebut afectiv al speciei umane.” Gabriel Liiceanu, Isus al meu,Humanitas, 2020, 150-151.

Mister & Miracol

Dedicație: ‚Infantei’ S.Z. Fiica prietenului meu.

Ce a fost mai întâi? Misterul sau Miracolul?

Depinde de noi. Dacă suntem drept credincioși, vom afirma că miracolul este primordial. Dacă suntem iscoditori și vrem să știm cum este alcătuită lumea, vom afirma fără rezerve: misterul a fost, este și va fi primordial.

Există un mister al realității, treptat demistificat și un mister al anecdoticului, povestit și repovestit. Există un miracol al realității, dezvăluit treptat și un miracol legendar, mitologic, de basm, povestit și repovestit din străbuni, niciodată verificat, fiindcă ar fi anihilat.

Nu e simplu să trăiești în preajma misterului, incertitudinii! Nouă ne plac lucrurile clare, transparente. Un fel de claustrofobie intelectuală. Ne place să punem ordine, să avem valori și semnificații. Lumea devine inteligibilă.

Și totuși, misterul va continua să existe. E o lighioană care nu se lasă răpusă prea ușor. Mutilat, ciopârțit, are mii de vieți, persistă. Și anxietatea noastră. E rău? E bine? E real!

Legendele. Lângă un sat românesc ancestral crește un gorun secular. După o sută, două de ani, oamenii îți vor povesti cum gorunul este un mire înlemnit în durerea pierderii miresii sale. Sunt niște stânci antropomorfe în Bucegi? Ele se vor numi Sfinxul, Babele – și ce frumoase sunt babele astea!, Colții Morarului. 

Creativitatea și fantezia noastră dă nume, spune povești – e un joc artistic. Are adevărul lui! Sunt frumoase. Pline de tâlc. Și înțelepciune. Acesta este un domeniu al miracolului. El se întâmplă întotdeauna foarte departe, în timp sau spațiu, este de fiecare dată relatat, povestit, uimitor, dar niciodată văzut. Nu ține de real.

Dar nu numai lucrurile mari, maiestuoase și frumoase, trebuie să aibă nume, explicații și trebuie cunoscute. Ci, mai ales, cele mici, inframicroscopice, care se pot găsi în structura universală a lumii. Ele nu sunt mai puțin importante, chiar dacă numai pentru unii ciudați sunt foarte interesante, iar pentru majoritatea oamenilor sunt foarte aride. 

Acesta este adevăratul miracol: al infinitului mic, al lumii cuantice care îi fascinează pe savanți, și pare să conțină misterul lumii și al existenței. Al lumilor infinit de mari, sau finite, dar suntem noi copleșiți de ele: miliarde de galaxii cu miliarde de sori, stele, supernove, găuri negre, pitice albe și planete, sateliți. 

Al lumii vii, cu temperaturi și presiuni normale, la care se petrec reacții biochimice, metabolice și fenomene biofizice, fiziologice, care în mediul artificial pot fi realizate doar la parametri colosal diferiți.

Cunoașterea. Când oamenii au început să cunoască lumea cu adevărat, această cunoaștere autentică a început să dubleze – nu neapărat să înlocuiască – explicațiile existențiale ale miturilor și legendelor. Au fost descrise, în intimitatea lor, procese aparent miraculoase, în complexitatea și totuși simplitatea lor dezarmantă, misterul s-a retras, totul e limpede și nu mai este loc pentru nimic miraculos, supranatural. Miturile, legendele și basmele au rămas, pentru frumusețea și înțelepciunea lor. 

Știința a devenit indispensabilă pentru precizia, exactitatea și utilitatea ei. Știința vorbește sec, dar nu mai puțin grandios, despre realitate. Legendele, miturile și basmele vorbesc despre noi, autorii lor. Deseori, le confundăm!

Există o tradiție respectabilă a acestei confuzii instituționalizate. Plăsmuirile devin realitate. Realitatea devine neimportantă, este neglijată, pentru că devine credibil absolutul, frumosul, aspirațiile, ritualurile, ceremoniile, festivul, evadarea, addicția. 

Avem nevoie de puțină detașare. Și umor.

Gândim, judecăm, analizăm, sintetizăm, generalizăm, abstractizăm – dar parcă tot mai frumos este anecdoticul! Curge de la sine! Nu e necesar un efort deosebit! Tânjim după puțin timp liber! Și morala unei fabule e la îndemâna oricui! 

Viața, formele ei și misterul. Oricât de incomod ar fi, trebuie să acceptăm misterul. În timp ce ne luăm câte o porție de cunoaștere din el, în fiecare clipă. 

Cât mister a mai rămas, omului? Mult! Și cum se mai numește misterul cel mai adânc, cel mai întins, cel mai nepătruns, al lumii și existenței? Îl puteți numi oricum! Orice înșiruire de vocale sau consoane, va defini aceleași aspecte misterioase și absolute sau absolutizate, fiindcă sunt încă, necunoscute. În toate limbile pământului.

Oamenii îl tratează cu venerație, cu respect și închinare, până într-o zi, când dispare. Zona albă este umplută cu știință, fizică, astronomie, fiziologie, chimie și misterul dispare. Nu de tot. Este captivant, palpitant, cum se va termina această cursă!

Dar cine se bucură de mai mult mister, tu sau pisica ta, sau câinele tău, sau o moluscă? Ne putem imagina sau știm precis astăzi, cum văd sau miros, sau pipăie cu radarul lor, fac ecolocație, ființele din jurul nostru. Câinele, care este un macrosmat, ar avea un miros de patruzeci de ori mai sensibil ca al nostru. Multe animale și păsări văd în infraroșu sau ultraviolet.

Dar, cum simt ele realitatea? Cât de mare este universul unei pisici sau al unui câine? Ce crede o antilopă despre lumea asta, în timp ce este sfâșiată de vie de o felină? Suferă mai mult sau mai puțin decât noi?

Mister! S-a constatat (oamenii de știință!) că pisica mea poate deosebi cca 150 de tonuri și ritmuri. Alte animale sunt mai deștepte. Uneori, se înfiripă un dialog afectiv, dar o comunicare reală, între noi și pisica noastră. Maimuțărește un tip de limbaj articulat și ne povestește exaltată ce experiență incredibilă a avut în livadă. Dacă nu e convinsă că am înțeles, ne aduce probe materiale: șoareci, șopârle, păsări, pe care le pune pe prag, le bagă în casă sau reușim să le salvăm la timp. Sunt cadourile ei. Atențiile ei. Mă tem că pricepe mai multe! Sub masca amabilității, o pisică poate deveni un tiran!

Cât am descoperit din misterul lumii acesteia? Un bun prieten al meu, mi-a spus că s-a fixat un procent al cunoașterii dobândite. 5%! Foarte puțin, zice el, ca să putem trage concluzii edificatoare! Obiecția mea a fost că nu cunosc întregul ca să fiu sigur de procent sau de cifre absolute. Și apoi, ce este acest procent? O cifră cantitativă, una calitativă, un număr de biți? Un punct din spațiu? Un jalon pe longitudinala timpului? Mister! Câți terabiți are tot misterul?

Și totuși, știm foarte multe despre lumea noastră, cel puțin la scara ființei noastre. Poate că nu avem mirosul unui câine, nici agilitatea unei pisici, nici vederea unei păsări de noapte, nici ecolocația liliecilor, nici gps ul migratoarelor, dar universul cunoașterii noastre este destul de mare. Prea mic, în raport cu ceea ce a mai rămas de cunoscut. Suntem pe drumul cel bun! Sunt optimist!

Unii cred că au dezlegat misterul veșniciei, eternității, absolutului și au un răspuns pentru toate. Au tot adevărul! Se amăgesc. Se înșeală amarnic. Dar, până una, alta, se cred fericiți și superiori! Este o alternativă. Prefer luciditatea, libertatea și o conștiință împăcată cu misterul. Nici misterul, nici starea de împăcat, nu este un păcat.

Noi…

Noi, Oamenii, buni și răi, cu bune și rele, trăim în cea mai frumoasă și bună lume posibilă, într-o grădină a Edenului, planeta Pământ cu atmosfera și cerul ei albastru, cu norii săi de un alb strălucitor sau de un plumburiu mohorât, cu flora și fauna sa de o diversitate și frumusețe răpitoare, dar devorându-ne în lanțuri trofice, fiindcă asta este legea vieții, cu natura și formele sale de relief ce ne atrage irezistibil și ne oferă o încântare inegalabilă, dar și catastrofe ucigătoare.

Noi, oamenii, noi înșine, putem fi capabili de eroism, dar și de lașitate, de cele mai profunde și înalte gânduri și sentimente, dar și de cele mai îngrozitoare fapte, de ură, răzbunare și invidie. 

De creația și admirația splendorilor artelor plastice, de muzica atât de înălțătoare, de gândurile cele mai sublime ale înțelepciunii și frumuseții ideilor, cuvintelor, metaforelor, dar și de atrocități, cruzime, crime inimaginabile.

Ne-am ridicat cu greu din caverne, pietre, mizerie și noroi, ne-am luminat cu viteză crescândă, am crescut, am dat înapoi, ne-am cutremurat, am plătit tribut fricilor, spaimelor, ne-am închinat neștiinței și puterii misterioase care ne copleșea, misterului care ne împresura, catastrofelor care ne mușcau și ne răreau, suferințelor și morții care terifia cu implacabilul ei.

Și totuși, cu fiecare zi, viața devenea tot mai frumoasă, pruncii se nășteau la echinocții, natura reînvia și rodea la solstiții, iar noi prindeam curaj, începeam o nouă zi de trudă și cădeam seara frânți de oboseală, dar cu sentimentul mulțumirii pasagere, ca să ne trezim iarăși cu ruminația proiectelor tot mai luminoase.

Am învățat să deosebim binele de rău, adevărul de eroare, frumosul de urât, dragostea de ură, viața de moarte, clipa de veșnicie, deși uneori puteam exploda într-o frântură de clipă, cât într-o eternitate.

Am devenit conștienți de noi înșine, am cunoscut angoasa, tristețea, dar ne-am perfecționat personalitatea, inteligența, rațiunea și conștiința. Am inventat defensele am pus capcane și am reușit ueori, să le evităm pe ale altora.

Iscoditori, am căutat explicații pentru misterele existenței, orânduirii lumii, ce va urma și cum se va sfârși totul. Pentru că simțeam că aspectele acestea sunt esențiale, fundamentale.

Valorile amestecate și contradictorii erau plămada din care era alcătuită realitatea înconjurătoare, fiecare dintre noi înșine, sau luați ca familie, grup, gintă, trib.

Pentru a le deosebi, primul efort în folosul analizei, a fost acela de separare. Ceea ce era important, trebuia să fie pus deoparte – sacru. Pentru a fi deosebit de profan, de cotidian.

Dar ce te faci cu gândurile și simțămintele noastre amestecate, cu gesturile, actele noastre contradictorii? Cu grupurile de interese și influență.

Influența și forțele puteau fi binefăcătoare, favorabile sau stihinice sau dăunătoare. Acționau, păreau să aibă un plan, intenție, finalitate. Spirite, zei. 

D’Holbach: „Dacă vrem să ne dăm seama de ideile noastre asupra divinității, vom fi obligați a recunoaște că prin cuvântul dumnezeu, oamenii n-au putut numi niciodată decât cauza cea mai ascunsă, cea mai îndepărtată, cea mai necunoscută a efectelor pe care le văd; ei nu se folosesc de acest cuvânt decât atunci când jocul cauzelor naturale încetează să le mai fie vizibile; de îndată ce pierd firul acestor cauze… își sfârșesc cercetările numind dumnezeu pe ultima dintre cauze… de fapt, nu fac decât să înlocuiască întunericul propriei minți cu un sunet pe care s-au obișnuit să-l asculte cu venerație.” Paul Heinrich Dietrich, baron von Holbach, Systeme de la Nature, Londra, 1770, din Sagan, Cosmos, Ed Herald, 2018, p 205.

Apoi, de voie de nevoie, am explorat spațiu, am devenit tot mai conștienți de timp și scurgerea sa, am dat gesturilor, sunetelor și interjecțiilor, sens, semne și semnificație. Fiecare gând s-a îmbrăcat în cuvinte, ființele și lucrurile trebuiau numărate, cuantificate și valorizate, valorificate. Au primit nume. Contabilitatea a fost prima limbă vorbită și mai ales scrisă!

Apoi au fost scrise lucrurile importante. Regulile, valorile, cele sfinte, amintirile importante. Și iar au fost separate fiindcă nu puteau fi amestecate. Dar tot amestecate au rămas, oricât ne-am străduit, fiindcă noi înșine eram un amestec de contradicții.

Cele mai sacre, mai profunde, mai frumoase povestiri, cele mai importante discursuri, cele mai diverse istorii, erau pline de contradicțiile interioare și relaționale care ne animă.

Autorii înșiși, s-au dovedit într-adevăr, talentați, inspirați. Dar și tendențioși, partinici, eronați, cu sau fără bună intenție. 

Findcă oamenii pot să fie sinceri, onești, dar pot fi și cinici, ipocriți, înșelători – cu sau fără rea intenție, pentru o cauză bună sau rea. Și astfel s-a scris istoria.

Undeva în estul Mării Egee, acum cca 2500 ani, în Arhipelagul Dodecanoic, se înfiripa Cosmosul din Chaos, o pleiadă de minți strălucite, a căror inteligență și minte iscoditoare nu se rușina să aibă ca simbol mâna, meșteșugul, experimentul. Civilizația ionică, din insulele Samos, Cos, născută prea devreme, ca să nu perpetueze și să fie reluată abia după două mii de ani, ca renaștere, iluminism, umanism, știință și modernitate. Nu putem spune că am ratat startul, totuși ne putem întreba: unde am fi fost, dacă renașterea ar fi avut loc din anul 500 î.Hr.? Thales din Milet, Anaximandru, Pitagora, Anaxagora, Empedocle, Hipocrate, Democrit… Ei au fost primii care au descris exact realitatea.

Din nefericire, disprețul față de experiment și munca fizică – poate indusă de practica sclaviei, o plagă ce avea consecințe nefaste, așa cum astăzi consumerismul, ar putea avea același gen de urmări. Avânt, emulație, stagnare, decadență și ciclul se reia… V Sagan, Cosmos, p 232, ed Herald, 2018.

Au trecut secole, milenii chiar, lucruri transmise ca importante – istorii, neamuri, mai întâi oral, social, transgenerațional, au fost puse în scris, pe lut ars, în piatră, papirusuri, pergamente, codexuri.

Scribii erau inițial niște amatori, apoi tot mai specializați, profesionalizați. Ei putea reprezenta interese afective, convingeri proprii, de grup, partinice, confesionale, instituționale, naționale.

Astăzi, când comparăm istoria, documentele, arheologia, analiza textelor, constatăm că există relatări posibile, reale, istorice, imaginare, supranaturale, mituri, legende, ficțiuni literare. Uneori, conform modei timpului, putem avea de a face cu un gen sau altul, profetic sau apocaliptic, evaghelistic sau epistolar.

Lucrurile relatate pot fi posibile sau imposibile, reale sau imaginare, relatări exacte sau construcții provenite din aspirații, imaginație, dorințe, relatări retroactive ca previziuni și profeții ale viitorului, autori anonimi care au scris pseudoepigrafic în numele unor personalități reale, mitice, legendare sau fictive, din epoci anterioare, dar la o dată succedentă.

Noi, oamenii – confruntați cu misterul, cu nevoia de sens, cu suferința și moartea, cu conștiința dramatică a realului, am izvodit idei, narațiuni, povești. Oameni inteligenți, convingători, au crezut că au descoperit un sens, o cale și le-au strigat semenilor de care le păsa – călcați pe urmele noastre, vă vom arăta o cale mai bună! 

Entuziasm, speranță și totuși, dezamăgire. Oamenii continuau să sufere, să se bucure, să se nască, să trăiască și să moară. Același ciclu, aceleași mituri, repovestite într-o altă matrice, actuală, și totuși veche de când lumea…

Privești oameni în toată firea, clamând și declamând cu glas sfios, infantilizat – protecție, mângâiere, atașament, totul față de un tărâm, o ființă, o posibilitate, imaginare, himerice și te crucești. Schema este atât de simplă, mecanismele atât de uzate, eroarea atât de evidentă și totuși, nu se poate face nimic. Poți să-i iei omului, dar nu poți să-i dai nimic, prin silă.

Impenetrabilitatea, suficiența, claustrarea, autismul, te duc cu gândul la sociopatie, addicție – culturală, spirituală.

Faptul că oamenii au procedat dintotdeauna așa nu e atât de surprinzător, dar ca oameni competenți, care cunosc toate detaliile acestui proces, ale acestor stări de lucruri, continuă să le ignore, să le ascundă sub preș, să pretindă ineranța, exactitatea literalistă, să clameze revelația divină, când amprenta imperfecțiunii umane este prezentă la tot pasul, ba mai mult, falsuri grosolane, superpozabile giulgiului din Torino, sau edictelor lui Constantin, etc., te fac să te întrebi: Ce reprezintă asta? Cinism, ipocrizie, inconștiență, complezență, ignoranță, neglijență, oportunism, interes?

Aceste aspecte vor fi tot mai disecate, analizate, puse sub microscopul optic și cel electronic, verdictul va fi tot mai necruțător. Servere tot mai puternice, fac analiză lingvistică, statistică, structuralism. Procesul a demarat de secole. Se întâmplă deja de trei sute de ani. 

Va trebui ca universitarii și administratorii, deservenții și înalții demnitari, să se întrunească în concilii și să recunoască adevărul documentat, să ofere o soluție operațională controverselor vădite, pe care omul modern nu le mai poate tolera, în condțiile unei informări tot mai precise, exacte, cu audiență tot mai largă la marele public. Aspecte cunoscute doar de inițiați, devenite deja de notorietate!

Mitul ca dietă

La interfața dintre lumea ideală, absolută, imaginară, a lui Dumnezeu și lumea reală, va apare, omniprezent: paradoxul, contradicția, nonsensul. De aici și zădărnicia: credința promițătoare de semnificații, eșuează în iluzie, în nonsens.

Compoziție

Principii existențiale, vitale: viață, moarte, suferință, naștere, bucurie, iubire, ură, conflict, luptă, etc.

Condimente, amelioratori: miraculos, ciudățenii, bizarerii, surprize, suspans, tragism, happy end, etc.

Preparare: autor, povestitor talentat.

Structură: Mitul are coerență internă, dar premisele izvorăsc din convingere, nu din cunoaștere. Esența lor originează și trimite spre lumea de dincolo – de jos, sau de sus – chiar dacă personajele imită, acționează parțial, ca în lumea reală. 

Tâlcul lor este ideal, privește sensul, semnificațiile, valorile, nu realitatea, concretul, exactitatea, utilitatea. Din această cauză, a pretinde o coincidență ontologică mitului, o expresie literală, este o eroare capitală – uciderea lui. 

Lumea reală, cunoscută are coerență, logică – de fier, chiar, obiectivă, dar este neutră, indiferentă. 

Or, narațiunile noastre, ale oamenilor din toate timpurile, sunt despre ceea ne interesează în mod ideal, despre aspirații, temeri, origini și finalitate. Despre valori, despre sens și semnificații. Adică o lume, o realitate subiectivă.

Maturare: Folclor, repovestire, modificare, metamorfozare, variante. Decenii, secole.

Verificare: Timpul, perioada după care se regăsește, ca o legendă plină de sens și semnificații, emoționantă, ancorată în memoria individuală și colectivă. Secole, milenii.

Confirmare: Includerea în istoria identitară, recunoașterea ca patrimoniu, introducerea în lumea cultă, citarea, referența, analiza, compararea, sinteza privind ideile transmise. Secole, milenii, ere. 

Semnificație. Omul reflectă realitatea obiectuală și fenomenologică prin idei și limbaj, alcătuite din semne și simboluri, noțiuni, concepte, metafore.

Ele se pot structura, organiza în imagini, modele, reprezentări ale realității.

Când atribui un sens unui element din realitate, îi pun, îi atribui un semn, o semnificație. Este actul meu subiectiv, pe o realitate indiferentă.

Lumea modelelor, paternurilor, ideilor este stilizată, abstractizată, esențializată, eliberată de aproximările, limitele și controversele realului. 

Prin aceste trăsături, fascinează, conduce la imaginea unei lumi ideale, armonioase, noncontradictorii, pe care o putem confunda cu realul. 

Există mai multe paliere existențiale care par a funcționa după același model. Atunci când realitatea are aspecte indezirabile, inacceptabile, respingătoare, organismul, conștiința sau funcțiile noastre de relație, pot recurge – in extremis – la răspunsul “Veto!” – de respingere a acesteia.

Am putea enumera experiențele NDE – near death exp, mecanismele biochimice, neurofiziologice, de atenuare a durerii: retro acțiunea feedback negativă, de inhibiție, mecanismul “porții”, substanța P, morfinoidele, suprimarea conștienței, chiar comportamentele escapiste, addicțiile chimice, comportamentale – ca reacție inadecvată, a demisiei, procesualitatea psihotică, formele delirului colectiv, cultural, spiritual, întreaga mitologie, chiar unele forme de artă, industria divertismentului, misticismul, isihasmul. 

Granița nu este precis delimitată, nu se poate spune cu precizie, până unde este adaptare, mecanism de coping și unde începe patologicul. Aprecierea complexității, intensității, calității sau aspectelor cantitative, se bizuie pe criterii pur culturale, subiective și rezultat al consensului.

Modelul care se degajă, este următorul. Avem de a face cu părți din realitatea fizică, chimică, fiziologică, care pot modifica starea psihică: hipoxia la limita supraviețuirii, stimularea fizică, chimică sau mental-meditativă a structurilor și funcțiilor neuro-fizio-psihice, cu trăiri interioare, plus-minus manifestări exterioare, de tip oniric, psihotic, halucinator, delirant, extatic, transă, care pot fi semnificate cultural prin conținut, dar care au modalități tipologice de reacție neurofiziologică neutră, identică, indiferent de cauză. V șamanismul, invocările magice, descântul, etc.

În religie, simboluri transcendente sunt reificate, resimbolizate după modelul impunător al pagodelor, instituționalizate, prin simboluri din lumea reală: mielul de jertfă inocent, țapul ispășitor, păstorul cel bun, bobul de muștar, pâinea și vinul, lumina și ochiul, grâul și neghina, etc.

Mitul face translația pe un tărâm imaginar și crează personaje, intrigă, dramatizări, ca și cum ar aparține unei lumi concrete, pentru a desluși, fixa, detalia concepte, abstracțiuni, valori, semnificații.

Citit în cheie literalistă, el devine religie, credință, superstiție. Totuși, el rămâne ceea ce este: ficțiune! Oricât de bogat ar fi în semnificații reale – mai mult, realiste!

Prin alegorie, parabolă, sunt preluate simboluri transcendente sau imanente, valori etice și/sau mitice, metafizice, sunt ancorate în raporturile naturale ale lumii reale, realizând o îngemănare a celor două lumi, sporind sentimentul de familiaritate, firesc, verosimil.

Luciditatea păstrează totuși, distincția dintre simbol și simbolizat, recunoaște valabilitatea universală a valorilor etice și conceptelor metafizice, dar nu confundă termenii analogiei, nici realitatea cu imaginarul și ficțiunea – fie aceasta oricât de fecundă!

Mă fascinează această tentativă de sudură a lumilor: reală și imaginară! Avantaje și dezavantaje! Se încearcă transferul de vrajă în real – din imaginar, prin mijlocirea, intermediul miracolului, ca și reificarea imaginarului, prin altoirea, ancorarea, transplantarea sa în real!

Simbolul – realitate abstractă, cu valențe bogate în semnificații, este vehiculul între cele două lumi! Numai că, în timp ce lumea abstractă a ideilor și valorilor, este cât se poate de reală și realistă, lumea imaginară, fictivă, a mitului, există doar prin bogăția semnificațiilor sale!

Acest proces de translație până la confundare, care nu poate semăna decât confuzie, se regăsește chiar în sfânta sfintelor eucharistiei, când confuzia până la coincidență a simbolului cu simbolizatul, dobândește un termen – consacrat – cum altfel – de transubstanțiere (IDee împrumutată, cine citește să înțeleagă).

Aș zice că, mai nou, perpetuăm aceeași confuzie în forme moderne, mai subtile. Un termen specific unui domeniu, având conotații și semnificații clar înrudite acestuia, este asimilat, considerat similar, deși nu este așa, cu un alt termen, din cu totul alt domeniu.

De pildă termenul de suflet, are conotații mistice și nu poate fi suprapus până la identitate cu termenul psihologic de psihism, psihic.

Este păcatul supraspecializării, multidisciplinarității, care cer distincție sporită.

De luat cu discernământ, prudență, circumspecție, în doze infinitezimale, homeopate, ruminat îndelung.