De 2000 de ani…

 

După ce am practicat religia, sub forma unei confesiuni neoprotestante, cufundat în ea necritic, toată viața, după șaizeci de ani (am aproape 67), mă întreb, pe bună dreptate, ce reprezintă acest fenomen?

Am asistat și am făcut eu însumi parte integrantă din viața cultică, în care un grup de oameni vorbesc cu și despre Dumnezeu, considerându-L un personaj cât se poate de real, dar acest obicei nu este întărit decât de o practică îndelungată, devenită stereotipie, obicei, a doua natură, de autoamăgire, fără nicio dovadă, decât mărturii la a doua mână sau trăiri exaltate și pline de subiectivism.

Apoi, acești oameni au dezvoltat ritualuri, jocuri, conversații, părtășii, moduri de petrecere a timpului prin care socializează, își ventilează cunoștințe, sentimente, trăiesc sentimentul apartenenței și se afirmă, au ocazia de a fi altruiști, devin membri marcanți ai grupului sau ai societății. Jocuri omenești de pretutindeni.

Bineînțeles că sunt și oi negre, exemple negative, profitori de profesie sau ipocriți patologici, oameni onești, naivi și de cea mai bună credință, dar și psihopați, sociopați, care își joacă rolul, fiecare, cu osârdie, fiindcă există un consens și așa a fost de la întemeierea lumii.

Există literatură – de calitate, pentru gusturile îndoielnice ale unei mase de credincioși, nu prea exigentă și mediocră. În primul rând literatura tradițională, milenară, iudaică sau creștină, canonizată. Ea este rezultatul unui proces de selectare și decantare folclorică, culturală, a gândirii colective rafinate de-a lungul secolelor. Bineînțeles că este un tezaur de cultură, crema gândirii cele mai sclipitoare, amestecată uneori cu cele mai comune truisme, sau interpolări, adăugiri de fragmente disparate, toate nivelate de traduceri, redactări și editări repetate. 

Toate acestea sunt preluate ca un corp sacru, intangibil, căzut din cer, sacralizat, autorizat, anistoric. Cum însă, secolele trec, omenirea se schimbă, cultura și civilizația au alte exigențe, apar la câteva secole, alte și alte adăugiri, revelații, interpretări, pe care jargonul de specialitate le numește ‘adevăr prezent’.

Sunt deja două mii de ani de când iudaismul și creștinismul au venit în contact cu filosofia clasică grecească și aceasta a pus ordine în gândire, cu oarecare succes, creând și cele mai mari dureri de cap, pe de o parte, în confruntarea cu ereziile, pe de altă parte în încercarea de a sistematiza corpul cunoștințelor care deveneau doctrine și dogme de teologie sistematică.

Multe din afirmațiile privind adevărurile cu pretenție de propoziții absolute, axiome ultime, desfid cele mai elementare reguli ale logicii formale, în numele unui tărâm ideal, utopic, imaginar, rămas până astăzi neverificat, dar foarte necesar ființei umane neliniștite, anxioase, confruntată cu suferința complexă a existenței, capabilă de conștiență și conștiință, deci de autoproiecție, gândire și, în ultimă instanță, cu propria moarte.

Toate acestea trebuiau explicate, digerate, asimilate, într-o formă culinară, culturală. Pe de altă parte conviețuirea presupunea reguli și norme, altele decât în sălbăticie. Astfel, a fost negată natura, instinctele și s-a născut morala, civilizația. Tot ce era natural, instinctual, prin care se obținuse supraviețuirea, dar care trebuia îmblânzit, normat, cizelat, a devenit păcat și îi era negată viața, oferindu-i-se la schimb moartea, ca pedeapsă. Rolul educativ și pedagogic era evident și s-a impus cu sau fără crâcnire.

Secole de-a rândul, aceste adevăruri au fost și au rămas incontestabile. Ele păreau evidente, erau de bun simț și făceau parte din constituția lumii. Numai că mintea iscoditoare a omului a descoperit că există adevăruri matematice, cantitative, științifice, care pur și simplu nu vor să se potrivească afirmațiilor intuitive, ci sunt profund contraintuitive.

A fost foarte dureros și bulversant pentru omenire să constate că adevărurile considerate eterne, de bun simț și care asigurau ordinea – nu întotdeauna cea mai perfectă, dar susținută de tradiție, sunt contrazise în modul cel mai flagrant. A fost o lecție de modestie și realism exemplară. Un moment de clarificare, o trezire la realitate, un cutremur și o reașezare tectonică. Ceea ce fusese bănuit încă din zorii istoriei, afirmat dar nedovedit, încă din antichitate, a fost confirmat și dovedit. De atunci, surprizele nu contenesc, ritmul dezvăluirilor crește, zonele albe se restrâng. Dumnezeu a devenit un Dumnezeu al găurilor. Teist, nepanteist.

Multe din orânduirile tradiționale s-au dovedit vetuste, nedrepte, imorale și au fost corectate, nu în numele vreunei autorități tradiționale, ci prin norme seculare, conform unui determinism ce se impune de la sine, cu necesitate.

Tot timpul, omenirea pare să fie pe buza prăpastiei, nori negri o amenință. Există catastrofe naturale, explozie demografică, amenințări ecologice, perioade de extincție, războaie și crize de tot felul, epidemii nimicitoare, dar viața omului și a celorlalte viețuitoare merge înainte de milenii. Există teorii pesimiste, apocaliptice, dar și o vitalitate, forță și frumusețe pentru care merită să fii optimist, să te zbați, să mergi înainte!