Ce-i place lui Dumnezeu?

5 Responses to Ce-i place lui Dumnezeu?

  1. alterego1968 says:

    Prezentarealui Edi vadeste o preocupare continua de-a lungul istoriei, pentru Dumnezeu, in operele tuturor marilor ganditori. Nu stiu pe vreunul care sa nu fi abordat subiectul, sub o forma sau alta, si e in picioare chiar si azi.
    Acuma, ceea ce nu inteleg eu, e de unde vine aceast interes ce nu pare sa fi ostenit, cu atat mai mult cu cat e hotarat deja, de-o buna bucata de vreme, ca Dumnezeu e mort.
    Cine mai stie?!

  2. Ratiunea omului, atat cat am putut eu sa-mi dau seama, are acea proprietate ca se desfasoara la nesfarsit. De aceea, nu exista nici un sistem teologic sau filozofic pe deplin coerent si inchis dpdv rational, fiindca orice subiect ar aborda, ratiunea ajunge la paradoxuri. E valabil inclusiv pentru cunoasterea stiintifica. Nu putem ajunge doar prin ratiune la unitate, asta vreau sa spun. Trebuie sa ne multumim cu intuitii, sau chiar cu acel common sense in legatura cu anumite aspecte ale realitatii, fiindca la o conceptie unica si unitara nu putem ajunge. Cu alte cuvinte, procesul dialectic al gandirii e nesfarsit, nu are capat. Nu se odihneste niciodata si , in concluzie, nici noi nu putem gasi odihna in el. Acest fapt, daca e privit cu maxima luciditate, poate sa conduca la disperare pe cel care initiaza un asemenea demers intelectual. Descartes , in opinia mea, a facut aceasta gresala majora ca a facut o separatie prea drastica intre ceea ce el a numit spiritul sau substanta ganditoare si trupul, materia sau substanta intinsa. A mai gresit cred si cand a identificat persoana doar cu sufletul. Un neurolog portughez, Antonio Damasio, a scris o carte numita ”Eroarea lui Descartes” in care a analizat acest clivaj intre suflet si trup, intre minte si afectivitate, care caracterizeaza gandirea filozofului francez. Damasio arata ca in mod normal gandirea noastra, daca e sanatoasa si buna, e unita cu afectivitatea. Nu exista clivaj intre ele. Noi cand gandim in acelasi timp simtim, dupa cum atunci cand simtim si gandim.

  3. Eu cred ca chiar si antropologia lui Descartes e profund gresita fiindca in conceptia lui ratiunea e libera de pasiuni , putand sa se situeze total deasupra lor si sa le judece, sa le neutralizeze. Or eu cred ca omul la care exista un clivaj total intre afecte si ratiune este de fapt un nebun. Tot secolul 17 a fost influentat de conceptia asta rationalista a lui Descartes care s-a reflectat si in literatura secolului respectiv, la autorii clasici precum Corneille, Racine sau Calderon. Dar ea este total gresita. Din pacate insasi dogma crestina a luat-o aici pe aratura cand la sinodul 2 ecumenic de la Constantinopol in 381 a afirmat dualismul crestin trup-suflet. Aici crestinismul a luat-o pe panta platonizanta si a facut o dogma dintr-o conceptie platonica. Aceasta greseala a parintilor bisericii din acea vreme a daunat mult atat crestinismului cat si demersului stiintific de intelegere a omului, a structurii sale psiho-fizice. Acum stim ca toata dogma cu pricina e o inovatie fiindca crestinismul predicat de Hristos si de apostoli nu are nimic din aceasta conceptie platonica. Avem aici dovada clara ca nici dogma NU e infailibila.

  4. Amaranthine Sophia says:

    pe mine m-a dus la disperare cand dialectica a încetat prin îmbrățișarea creștinismului, cand eram adolescent. Atunci aveam răspunsul la orice întrebare. Aventura cunoașterii se terminase și viața era un deșert dominat de un zeu al deșertului. Dar când nu am fost creștin viața era un mister și misterul e f placut. Cred că dialectica poate duce la disperare dacă pierdem acel sentiment de uimire, mirare, mister, dacă pierdem copilul din noi și rămânem numai cu „mecanica” gândirii. Prefer să iau o piatră în mână, să nu știu nici geologie dar să stau uimit intrebandu-ma toata viața cum a aparut decât sa-mi zic că Dumnezeu a făcut-o și cu asta am strivit corola de minuni.

  5. Cred ca crestinismul deja a platit pretul acestei ”disectii” analitice facute pe Dumnezeu si dumnezeire. Dogmele insesi, daca e sa le pui cap la cap, NU formeaza un sistem coerent ci unul profund contradictoriu. Daca crestinismul ar fi fost mai ”smerit” si s-ar fi marginit sa vorbeasca despre relatia lui Dumnezeu cu noi, cu lumea, mai degraba decat sa-L disece pe Dumnezeu analitic, poate ca lucrurile ar fi stat mai bine. Asa insa falimentul e vizibil de la o posta pentru cine are ochi sa vada.

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: