Psihoza noastră cea de toate zilele

Numele adevărat al spiritualității este psihoza. Psihanalistul s-a vrut uns cu darul deosebirii duhurilor. Oricine deosebește duhurile e psihotic. Pentru că nimeni nu-și transcende povestea. Logos-ul însuși e propriul său prizonier.

Singurul lucru pe care îl putem face – ca să nu ne scoatem unii altora ochii, la infinit – e să lăsăm poveștile să dialogheze. Dia-logos-ul. Între povești se naște calea, adevărul, viața.

Epistemologia lui Florin Lăiu e strict psihotică. Întrebarea la care caută el răspuns e cît din povestea mea trebuie să tai ca să nu mă fac de rușine în piața poveștilor. Există o psihoză mai bună – mai generoasă, mai iubitoare, mai spirituală chiar. Cea pentru care întrebarea devine – confortabil – însăși povestea.

Atît i se cere lui Florin pentru ca să intre în împărăție: să-și împartă avuția de certitudini la săraci. Împărăția e a celor care se împart. Care se lasă pătrunși de poveștile altora. Care se (de)convertesc – nu a misionarilor. Împărăția se ia cu asalt. Cu pofta iremediabilă a copilului pentru poveștile lumii.

Scepticismul nu e orbire. E viziune mai încăpătoare. Perihoreza poveștilor – v-am mai spus-o. Răscrucea povestașilor. Ghemul poveștilor e motorul lumii. Niciunul dintre noi nu iese vreodată din labirint. Dar labirintul însuși e ghemul Ariadnei.