Nartex

În seminarele teologice, zice papa Francisc, c’é gia troppa frociaggine. Știe el ce spune.

Frocio vine cel mai probabil dintr-un fenocio rotacizat, adică din fenicul. Adică din tîrșul lui Dionis.

Secolul V înainte de Gezu Crișt e și secolul apariției thyrsos-ului în arta și literatura grecești.

În grecește, feniculul e narthex. Eu zic – nicio surpriză – că vine, cu metateză, din egipteanul nṯr.

Și că e fix tîrnul din tîrnaț (nartex) și tîrnosit. A face gard e a ridica steagul. A face curte.

Sînt pline seminarele teologice de masculi care fac curte zeului. În secolul V era treabă de femei.

Contează cine cum face Duhul să fluture? Scoală vînt, vino vînt, suflați! (Cîntarea cîntărilor 4:16)

Iov, Dumnezeu și țiganul comunist

În The Gulag Archipelago, Solzhenitsyn condamnă frecvent violența pe care o lasă în urmă ideea de egalitate economică. Voi largi critica pentru a observa cum lovește egalitatea și unde te aștepți mai puțin.

O apologetică tipică marxismului e că s-a desfășurat la timpul nepotrivit. Nu am avut dezvoltarea tehnologică care să permită implementarea comunismului așa cum trebuie.
Poți bineînțeles să te iei la trântă cu argumentul până ți se servește în față cum deflația și surplusul pe care-l determină inteligența artificială și robotizarea duce tocmai la egalitatea și liberarea economică imaginată de marxism. Astfel, într-o ironie cinică, marxismul coboară printre noi. Simultan, tot în momentul abundenței capitalismul întră în criză de identitate.
Să intrăm puțin în jocul lumii surplusului. Ne imaginăm de exemplu cum vom avea timp destul pentru alte lucruri decât grijile economice de zi cu zi. Dar mai tentantă e promisiunea că nu vom mai avea motive de conflict. Pentru că asta e așteptarea de la adventul lumii în care va fi din plin, de toate, pentru toți. Cel puțin în context materialist.

O.. ți-a fost furat ceasul?
Nici o problemă, uite altul la fel. Și hai să descurajăm cuvântul acesta atât de grav: furat. Că doar nu mai suntem în acele vremuri în care ceasurile existau doar în număr limitat.

Sună bine. Dar nu durează pentru că visul e întrerupt iarăși de un ghiont: bine, dar acela e ceasul de la străbunicu’. E ceasul meu.

Sau varianta unui rebel mai mic:
Poftim puiule un ursuleț la fel ca cel pe care l-ai pierdut.
Nu! Nu e ursulețul meu.

Perspectiva materialistă vedem cum eșuează pentru că în ciuda faptului că două obiecte se pot prezenta material „perfect” la fel, nu sunt totuși egale. Un paradox: perfect la fel, dar nu egal. Pentru că în identitatea obiectelor se strecoară un imaterial: semnificația. Semnificația pe care noi o dăm obiectelor. Doi ursuleți care se prezintă perfect la fel, nu sunt egali. Pentru că doar unul e ursulețul meu.

Astfel deși comunismul coboară printre noi, nu-l însoțește toată utopia. În ciuda oricâtui de mare exces materialist am obține, în ciuda la oricât de mult ‘exact la fel’ am avea, noi tot atribuim semnificații subiective lucrurilor. Le vom individualiza, discrimina, conceptualiza, categorisi, defini, idolatriza. Cât timp atribuim semnificații, vom ‘uniciza’ și va exista totdeauna un ‘al meu’. Deoarece pot particulariza. Pot numi. Pot a-propria. Pot imagina proprietatea privată. Proprietatea cu semnificație privată mie. Personală. A mea.

Prin urmare, egalizarea forțată pe care o pretinde materialismul e greșită. Semnificațiile pe care le imaginăm dau valoare subiectivă și determină conflict. De altfel, aici întâlnim și utopia științifică. Utopia că dacă putem defini obiectele exhaustiv din punct de vedere materialist, atunci putem face afirmații și propoziții obiective. Promisiunea propozițiilor obiective fiind similară: eliminarea conflictului. Din acest motiv știința insistă să fie separată de tot ceea ce implică semnificație, semantic și social. Nu poate obiectiviza semnificația. Mai mult, depinde de imposibilitatea de a obiectiviza semnificația.

Să subliniem în minte concluzia de până acum: egalizarea materialistă forțată este rea, iar comunismul este vinovat de ea. Puțin macazul bruscat și îndreptăm atenția către un subiect biblic: Iov.
Iov se dovedește atât de ascultător încât Dumnezeu îi pretinde sacrificiul suprem: să devină un materialist comunist împotriva conștiinței.
Vă izbăvesc de suspans și mă explic: numai de la un materialist comunist poți să pretinzi tăcere atunci când este curmată viața fiilor tăi pe motiv că primești mai târziu alții la fel. Numai pentru un materialist comunist primii fii nu au vreo semnificație particulară și pot fi diluați în ideea că sunt egali cu oricare alții.
Să-i servim lui Iov din aceeași treucă: Iov gândește egal și la fel ca un materialist comunist.

În ce-l privește pe Dumnezeu știm regula: nu poate fi mai prejos. De exemplu se spune despre mântuiți în ceruri că Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.
Interpretat în sensul că Dumnezeu va șterge amintirile cu/despre cei dragi. Pentru că atât timp cât le purtăm amintirea, vom suferi. Și asta e un necesar pentru că a fi în cer presupune că nu suntem niște egoiști care pur și simplu se pot bucura când cei dragi nu mai sunt cu ei. Ștergerea amintirilor e astfel necesară.
Cu alte cuvinte, eu cel cu amintiri sunt perfect egal cu cel fără amintiri. Nu e asta taman judecată și tupeu de materialist comunist?
Numai un materialist comunist are scurtimea și pretenția că atât timp cât fizic arăt la fel, eu cu amintiri sunt perfect egal cu cel fără amintiri.

Pare că la Iov și la Dumnezeu, merge ca în proverbialul cu țiganul primăvara: îi mai spălăm Pirando? Sau facem alții?

Cât despre Isus… mi-e egal.

Necuratul mai curat. Stalin vs Hitler

Dacă răsfoiți internetul veți baga de seamă reticența în ce privește dilema stabilirii răului mai mic între Stalin și Hitler. O ierarhie între aceștia însemnând dezabsolutizarea răului. Că răul ar putea fi nuanțat.

Întrebări similare pot fi: putem trece în contul lui Stalin un bine că a luptat împotriva lui Hitler? sau în contul lui Hitler un bine că a luptat împotriva lui Stalin?
Are două buline albe Stalin pentru că nu doar a luptat, dar s-a numărat și învingător împotriva lui Hitler? Faptul că răul care este Stalin a fost împotriva răului care este Hitler, reprezintă pentru noi astăzi un bine?

Până și postmoderniștii denunță astfel de întrebări. Adică întrebările există și fără teoretizarea postmodernistă. Că doar instabilitatea sensului răsare și peste cei buni și peste cei răi.

De exemplu după ce dansezi suficient în jurul sensului nu-i de mirare, nici de condamnat, să concluzionezi despre orice că: pare rău, dar nu poți ști cum în final e de bine.

E grotesc unde am ajuns nu? Să raționalizez răul. Dar să ne amintim unde auzim și mai des aceeași raționalizare: cum pare rău, dar nu poți ști ce bine iese din asta pentru că nu știi ce rău mai mare se putea întâmpla.
Cum pare rău, dar nu poți ști ce minune a făcut în final Dumnezeu.

Ce spun? Bineînțeles că deconstrucția nu-i loc de închinare. Dar mai bine înțeles e că religia nu se va opri vreodată din plecăciuni Deconstrucției.

Toți slujim Cuvântul.

Sisyphus. Din nou

Mitul lui Sisyphus e alegoria absurdului condiției umane.
Scena și tragedia conștiinței captive unei repetabilități veșnice. Idee surprinsă și în episodul White Christmas din Black Mirror.

Tragedia lui Sisyphus nu este dificultatea împinsului pietrei în amonte. Nici oftatul când aproape de vârf, piatra iarăși se rostogolește. Aceste evenimente nu ar avea impactul emoțional pe care-l au dacă nu l-am ști pe Sisyphus conștient că a mai făcut deja asta de nenumărate ori. Sau mai precis: de numărate ori.
Cu alte cuvinte, tragedia nu e captivitatea în sine ci faptul că reflectezi ca martor la aceasta. Tragedia e că tu, eu, ca subiecți, suntem simultan în interiorul și în afara captivității.

Dacă Sisyphus ar uita complet ce i se întâmplă, sarcina împinsului pietrei către vârf ar fi însoțită de fiecare dată de entuziasm. De fiecare dată nu ar avea umbră de îndoială că e nimica toată să ajungă în vârf. Și n-ar fi deloc un apogeu de tragedie când piatra o ia din nou la vale – ar reprezenta pentru Sisyphus doar niște timp în plus până să încheie toată treaba. Sisyphus nu ar avea motiv de îngrijorare.

Tragicul intervine doar când Sisyphus nu uită. Acum are conștiența continuității și acumulează numărul de repetiții care face posibil ecoul reflecției. Iar reflecția face din repetiție un paradox.
Repetiția conștientă de repetițiile anterioare formează un unic. Un continuum care nu se repetă. Îl formează pe Sisyphus care imediat ce este conștient de numărul de repetiții, nu o mai ia de la capăt cu entuziasm. Gustă acum și din săturat. Conștient de numărul de repetiții, Sisyphus începe să definească și pesimismul în privința vârfului de munte. Doar conștient de numărul de repetiții, Sisyphus își poate percepe și simți pedeapsa. Doar conștient înțelege condamnarea.

Culmea. Sisyphus e condamnat unei repetiții infinite. Dar de fiecare dată când o ia de la capăt, Sisyphus trebuie să nu mai fie același. Pentru că de fiecare dată trebuie să fie mai afectat, pentru a percepe prezența pedepsei.
În repetiția în care este condamnat, Sisyphus trebuie să nu se repete. Este excepția care scapă regulii. Singularitatea în repetabilitate. Unicul din la fel.

Camus spune că e necesar să ni-l imaginăm pe Sisyphus fericit. Eu spun că nu-i nevoie pentru că Sisyphus poate să-și imagineze ce vrea.