Criminalul legendar. Un David

Menționam în articolul anterior despre cum răzbunarea / tortura / pedeapsa, cu cât mai intensă, cu atât face să te apropii de poziția abuzatorului. Adică pe spectrul răzbunării față de un condamnat – criminal să zicem – există momentul când ajungi „egal” condamnatului, un abuzator, alt abuzator. Continuând procesul, depășești în cruzime cruzimea abuzatorului iar cu destulă răzbunare tinzi spre a deveni un unicat în cruzime: Abuzatorul. În dilema asta s-a cam găsit sistemul de justiție în urma iluminării Iluminismului. Grozăvie de inversiune. Splendoare hermeneutică în fizicul palpabil. Duh întrupat.

Faucault descrie substanțial circumstanțe similare în care tortura ajunge contraproductivă pentru domeniul justiției.

Alt exemplu ar fi fenomenul „criminalului legendar” (expresia îmi aparține). „Criminal legendar” fie prin prisma „renumelui” faptelor condamnatului, ori din perspectiva duratei îndelungate de „supraviețuire” torturii.

Criminalul legendar ajunge subiectul unui proces de „divinizare”, „sfințire”, „eroizare”. De ce?
Pentru că în mintea omului intervine calculul cu „nu degeaba îl îndură Domnul / e un plan ascuns al Domnului cu el / e piesă în șahul cosmic al lui Dumnezeu”.
Relele cuiva (multe, grave, sau ambele), „normal” nu puteau fi înfăptuite deoarece Dumnezeu le-ar fi împiedicat. Prin consecință au fost îngăduite de Dumnezeu. Dumnezeu are deci un plan. Criminalul e parte din plan. Nu avem voie să intervenim în planul lui Dumnezeu. Criminalul devine „criminal sfânt”. Cumva în afara justiției. Un sacru. Un homo sacer.

Ceea ce îmi amintește de David. Ceea ce îmi amintește de Hitler. Ceea ce îmi amintește de Trump. De criminali legendari și sfinți.

David, personaj biblic, fapte condamnabile. În ciuda lor, e pe placul lui Dumnezeu. Dumnezeu are un plan cu el.

Învățătura din David: un condamnat – în ciuda faptelor – se poate întâmpla să fie pe placul Domnului. Ba cu cât mai grave și / sau multe faptele, cu atât mai mult nu se poate pur și simplu să fi scăpat condamnatul intervenției divine, ci cel mai probabil e sub protecție divină. Pe placul Domnului, în planul Domnului.

Așa ajunge un Hitler care scapă de tentative de asasinat să tragă concluzia că nu există altă explicație decât a Providenței care-i ține pumnii.

Tot așa ajunge imaculat mânjitul de Trump. Că doar nu poate cineva să scape cu atâtea parșivenii decât prin mită divină. Adaugă că scapă unui asasinat și bineînțeles e cu binecuvântare orice genocid împărtășește domnia lui.

De altfel tot de asta și adventiștii noștri salivează la poveștile aventuroase împărtășite cu falsă umilință de „foști penitenciari”. Condamnați sfinți traficați printre amvoane.

Este scris: omul nu trăiește numai cu pâine ci mai ales cu legende. Cu adevărat legenda, opiumul poporului.