Prospețime wokeistă?

Separarea dintre legislativ și juridic e fricțiunea dintre deontologie și etică. E fricțiunea dintre lege și spirit. E fricțiunea dintre tehnic și semantic.

Ați auzit de exemplu tropul cu „și un ceas stricat e corect de două ori pe zi”. Adică te poți afla în postura celui care din întâmplare la ora două, se uită și vede ora două pe un ceas stricat oprit la ora două. Tehnic ceasul a spus adevărul. Semantic ceasul minte. Semantic ceasul de fapt n-a indicat nimic – pentru că e mort. Semantic ceasul de ceva ceasuri nu mai e ceas.

Separarea dintre legislativ și juridic mai e și fricțiunea dintre egalitate (lege) și echitate (spirit).
Egalitate în fața legii versus echitate în fața legii.

Un exemplul la îndemână e o trivială amendă. O contravenție atrage cu sine o anumită penalizare.
Contravenția cutare = x sumă amendă.

Spunem despre acest aranjament că este egalitarian deoarece e aplicat egal tuturor. Nu degeaba și semnul de echivalență între contravenție și amendă: Contravenția cutare egal x sumă amendă. Numim asta „egalitate în fața legii”.

Dar lucrurile se complică atunci când observăm că valoarea amenzii nu afectează pe toată lumea la fel. De exemplu dacă „îți permite capitalul”, tratezi amenda pur și simplu ca un preț premium pentru un serviciu premium: pentru Bentley-ul parcat neregulamentar pe locul rezervat celor cu dezabilități, amenda semnifică un preț premium pentru un loc premium. Dacă Mitică cu Dacia ar îndrăzni același lucru ar fi un gest de neiertat pentru că sacrifică mâncarea copiilor.
De unde scărpinatul în cap al legiuitorului despre cum să exprime amenzile mai „relativ la puterea de cumpărare”. Adică amenzile să aibă un impact mai echitabil nu doar egalitarian.

Problematica echității în exemplul amenzilor ne ajută să observăm același fenomen în alt context: al taxelor.

M-am crezut deștept juma’ de viață pe motiv că dom’le din moment ce taxele sunt exprimate în procente, am atins astfel apogeul posibil în corectitudine. Câștigi mai mult, plătești mai mult, câștigi mai puțin, plătești mai puțin. E un criteriu deja superior inechității din contextul amenzilor. Adică în ce privește taxele, lucrurile sunt mai echitabile pentru că procentele împlinesc criteriul exprimării de „mai relativ la puterea de cumpărare” (care a fost neajunsul și critica în contextul amenzilor). Suplimentar se poate menționa și taxarea progresivă ca o altă iterație în efortul de a „produce mai multă echitate”.

Astfel în urma „împlinirii echității” în privința taxelor putem declara dreptatea și corectitudinea înfăptuită. Am atins maximul matematic și rațional posibil nu? Am dat de un capăt. Avem un adevăr – un criteriu stabil, dogmatizabil, valabil veșnic. Sau ba? Ba.

Tehnic vs semantic, lege vs spirit. Tehnic da, se poate argumenta că „într-adevăr dom’le, am făcut tot ce se poate”. Taxele exprimate în procente alături de taxarea progresivă integrează și criteriul egalității și al echității. Deci gata, corectitudinea, dreptatea și raționalul sunt împlinite.

Din nefericire persistă încă probleme. Cineva taxat chiar și cu 90% (păstrează 10%) poate însemna în continuare o influență și putere disproporționată asupra tuturor celorlalți.
Industrializarea și tehnologizarea sub autoritatea capitalismului fac posibil acest fenomen iar exemplul la îndemână este Elon Musk.
El însuși menționează despre așa numita „recursivitate a roboților care produc alți roboți” ce ar permite o monopolizare disproporționată a „pieței muncii”. Prin consecință într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat, cu oricât de mult l-ai taxa e posibil totuși să monopolizeze în continuare un nivel disproporționat de putere și influență asupra tuturor compartimentelor vieții majorității. Și nu e neclar nimănui că în ce privește „d’ale vieții” omul nu e tocmai competent decât în nișa ce ține de capital și execuții.

În fine, morala: preocuparea și conflictul în jurul echității și egalității nu-i deloc o prospețime wokeistă.

În altă ordine de idei, dacă doriți să aflați cum pozitiva „preocupare pentru echitate” se inversează și ajunge un negativ, urmăriți firul pe care Faucault îl prezintă în jurul „individualizării sentințelor”. Cum „dorința de echitate” naște „necesitatea ‘înțelegerii’ / cunoașterii individului”. Adică observarea / monitorizarea /supravegherea / „cobai-izarea” individului. Adică Palantir – pardon, Panopticon.