Specia amor fati
17 mai 2026 3 comentarii
În materialul recent al lui Catalin Moise (despre cum și cu ce se mănâncă tragedia), face observația (trivială?) care ne-a atras atenția fiecăruia la un moment dat: moartea unui tânăr de 20 de ani e o tragedie, moartea unui bătrân de 90 de ani e non-eveniment.
De aici intru în altă intrigă care nu atrage la fel atenția dar poate trebuie: moartea omenirii e / ar fi o tragedie, moartea unui individ e non-eveniment.
Pentru individ acceptarea mortalității e un pozitiv, un necesar: firul cu „obsesia după eventualitatea morții ar însemna să nu trăiești”.
Până și motivaționistul afirmării vieții, Nietzsche, nu se poate abține de la sămânța fatalismului dintr-un „amor fati” pentru că na.. greu să negi că acceptarea morții face tocmai loc trăitului nu?
Dar al naibii, când vine vorba de specie, omenire, conștiință et all, acceptarea mortalității e un categoric tabu.
De ce nu și vizavi de specie acceptarea mortalității e necesară tocmai ca specia să poată trăi? Altfel, ca specie poate suntem în plin episod psihotic în urma obsesiei după supraviețuire.
Poate de asta suntem și ne lăsăm abuzați în numele națiunii, vestului, estului, creștinismului, islamului, conștiinței, SPECIEI și restul.
În numele speciei se fac dintre cele mai mari atrocități. Sacrificiul pentru specie concurează pentru cel mai mare dus de nas.
Da, am ajuns să plătesc bir și „rugatului la Dumnezeu în timp ce meteoritul se îndreaptă către pământ”. Cu diferența că momentul semnului crucii îl ocupă un deget mijlociu.
Nietzsche ne-a povestit despre cum ne castrează creștinismul. E totodată povestea modului în care ne castrează specia.
„Amor fati” e schizofren în evaluare psihanalitică, sublation în limbaj hegelian, undecidable/différance în grai derridean. Exprimarea contradicției că necesită maxim fatalism să exprimi un maxim de non/anti-fatalism.
Mult dintr-un fuck you. De exemplu, fuck you cu specia ta.
oxigen2 
Dacă acceptăm total perspectiva „fuck you cu specia ta”, cădem în extrema cealaltă. Dacă dispariția speciei e un non-eveniment complet, atunci și suferința umană prezentă își pierde din greutate. De ce ne-ar mai păsa că suntem abuzați în numele Estului sau Vestului, dacă oricum totul e o proiecție absurdă a unei specii care refuză să moară? Acceptarea mortalității speciei este una, dar cinismul total față de experimentul conștiinței umane riscă să ne lase fără niciun reper moral.
„Cinismul va salva lumea” e propoziție cât se poate de validă și de ce nu: foarte probabil deja un eveniment în multivers :). Dacă nu-i evident și în ‘ăst-vers.
Total cinic e sarcină la fel de dificilă ca deloc cinic iar „cât de cinic” e întrebarea de la facerea lumii.
E și cu cinismul la fel ca și cu reproșul că funcționăm pe principiul „cuțitului la os”: o fi de reproșat dar nu e amânarea „cuțitului la os” un alt „necesar” pentru împlinirea altor „pozitive” ca „eficiența” / „conservarea resurselor și energiei”?
Nu când fac „răul amânării până-i cuțitul la os”, fac „binele optimizării, eficientizării și conservării”? Binele ne-exagerării? Non-reacționismului? Deci câtă amânare până e cuțitul la os? Câtă eficientizare? Cât cinism? Câtă lipsă de cinism?
„De ce ne-ar mai păsa că suntem abuzați în numele Estului sau Vestului, dacă oricum totul e o proiecție absurdă a unei specii care refuză să moară?”
Pentru că a-ți păsa e calea mai ușoară. Iar nepăsarea e tocmai ce unora le trebuie.
„Pentru că a-ți păsa e calea mai ușoară.”
Și nu sunt cârcotaș. De exemplu ia contradicția între Romani 13 „stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu” și credincioșii care cârtesc cu nemulțumiri politice.
Tehnic ar trebui să fie nepăsători pentru că totul se întâmplă conform voii lui. Practic nu sunt nepăsători pentru că nepăsarea e calea mai grea.
Un fuck you cu orânduirile tale e atitudinea mult mai cinstită și respectabilă decât fredonarea „Domnul iubește copiii cuminți”.