Specia amor fati

În materialul recent al lui Catalin Moise (despre cum și cu ce se mănâncă tragedia), face observația (trivială?) care ne-a atras atenția fiecăruia la un moment dat: moartea unui tânăr de 20 de ani e o tragedie, moartea unui bătrân de 90 de ani e non-eveniment.
De aici intru în altă intrigă care nu atrage la fel atenția dar poate trebuie: moartea omenirii e / ar fi o tragedie, moartea unui individ e non-eveniment.

Pentru individ acceptarea mortalității e un pozitiv, un necesar: firul cu „obsesia după eventualitatea morții ar însemna să nu trăiești”.
Până și motivaționistul afirmării vieții, Nietzsche, nu se poate abține de la sămânța fatalismului dintr-un „amor fati” pentru că na.. greu să negi că acceptarea morții face tocmai loc trăitului nu?

Dar al naibii, când vine vorba de specie, omenire, conștiință et all, acceptarea mortalității e un categoric tabu.

De ce nu și vizavi de specie acceptarea mortalității e necesară tocmai ca specia să poată trăi? Altfel, ca specie poate suntem în plin episod psihotic în urma obsesiei după supraviețuire.
Poate de asta suntem și ne lăsăm abuzați în numele națiunii, vestului, estului, creștinismului, islamului, conștiinței, SPECIEI și restul.
În numele speciei se fac dintre cele mai mari atrocități. Sacrificiul pentru specie concurează pentru cel mai mare dus de nas.

Da, am ajuns să plătesc bir și „rugatului la Dumnezeu în timp ce meteoritul se îndreaptă către pământ”. Cu diferența că momentul semnului crucii îl ocupă un deget mijlociu.

Nietzsche ne-a povestit despre cum ne castrează creștinismul. E totodată povestea modului în care ne castrează specia.

„Amor fati” e schizofren în evaluare psihanalitică, sublation în limbaj hegelian, undecidable/différance în grai derridean. Exprimarea contradicției că necesită maxim fatalism să exprimi un maxim de non/anti-fatalism.

Mult dintr-un fuck you. De exemplu, fuck you cu specia ta.