Lui Dumnezeu îi plac pruncii

Lui Dumnezeu îi plac pruncii, adevăr confirmat, desigur, și de iubitorii preoți ai Celui Prea Înalt. Dar nu intenționez sa merg în acea direcție sensibilă și întortocheată, unde m-ar călăuzi Freud, și, unde probabil, m-ar așteaptă eticheta de sexo-marxist. Revista presei pe altă dată.

Mai întâi o salată de texte, adăugăm sarea și piperul mai târziu:

Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. (Matei 24:37)

Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopți în pântecele chitului, tot asa și Fiul omului… (Matei 12:40)

De aceea, cand veti vedea „uraciunea pustiirii“, despre care a vorbit prorocul Daniel, „asezata in Locul Sfant“ – cine citeste sa inteleaga …» (Matei 24,15)

Noe, Iona, Daniel (lista s-ar putea extinde, dar am suficient material cu aceștia).

Eroi ai Vechiului Testament, modele, profeți. Iar în gura lui Isus, mai celebri ca oricând. Un fel de manager pro bono pentru actori de telenovele fără sfârșit.

Un cărturar ar putea spune ca Isus* nu prea a fost un individ cu multă ințelepciune. Pentru că a luat niște personaje din opere de ficțiune (în același timp, patrimoniu sfânt evreiesc) și le-a făcut să umble în lumea celor vii. Le-a girat existenta. Nu zic nimic nou, e abc-ul apologeticii creștine.

Le-a pus pe piedestal, la umbra căruia stăm noi așteptând să se tulbure apele. Care nu mai sunt. Care n-au fost.

La pachet cu eroii, l-am primit pe Lazăr cel proletar, dar cu apartament la etaj, în sânul lui Avraam. Și mesajul cu ¨s-a împlinit vremea¨ Unsului lui Daniel. Întoarcerea morților vii, deja și încă nu. Chidren of the Corn.

Dumnezeu ne spune că pruncilor le plac povestirile horror dar cu happy-end. Un fel de muza Thalia, întoarsă din vacanța de vară de la unchiul iubitor de subteran.

Asa cum ne-a învățat și fratele de la Chicago, predicând din Faptele celor Trei Cucuieți, dar fără să promită vreun paradis gratuit și infantil, precum a făcut-o HaShem.

Alt cărturar, dimpotrivă, ar putea spune că Isus a fost un tip genial. A făcut-o calculat și intenționat! La urma urmei, maniera lui de lucru se baza pe parabole.

A spus poveștile atât de frumos încât ascultătorii lui, ca niște copii, le-au crezut iotă cu iotă. Și au rămas copii. Ca un ricoșeu nefericit al propriei lui profeții: să vă faceți ca niște copii ca să aveți parte de împărăție. Unde dai și unde crapă.

O fi fost el genial dar n-a anticipat infantilizarea în serie pe care urma să o aducă nevinovata lui tehnică literară. La 2000 de ani după, construim muzee ale lui Noe, visam balene și lei călăriți de îngeri, povestim despre cum Dumnezeu omoară copii la un pariu, dar compensează dând alții la schimb (ca și cum ar fi un iPhone mai nou).

Povești pentru adulți și copii. Sau pentru adulți-copii.

Al cui Isus o fi mai de preferat? Poate amândoi cărturarii au dreptatea lor, vorba anonimului rabin care, mai târziu, se va fi întrupat în Hegel.

Zăbovesc un pic la Daniel, unde avem un punct sensibil. V-ați întrebat vreodată de ce, în canonul ebraic, cartea lui Daniel este în secțiunea Ketuvim (scrierile) și nu în Nevi’im (profetii)?

Daniel este pus împreună cu textele istorice și cele de literatură evreieasca (Rut, Ester, Plângeri, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul). Parcă aud rabinul cel bărbos către tânărul creștin: nu te entuziasma prea tare cu cartea asta, nu visa apocalipse, dacă nu ai cheia, nu te apuca sa fabulezi. Dar nu, creștinul a pus Daniel în lista Profeților Mari…și dai și lupta: calcule, fiare, (re)veniri, răpiri, dez-răpiri.

Apogeul îl atinge Ioan Teologul, după ce a luat ceva lumină de la evangheliști (Matei pare expertul violării textelor Vechiului Testament ). Ăia care inventaseră genul apocaliptic intertestamental habar n-aveau cum se face. Nu e de mirare ca Apocalipsei i s-a găsit cu greu locul în canonul Noului Testament. Dar fiecare generație își merită poveștile.

Cu ceva imaginație, orice metoda de interpretare este legitima, din punct de vedere literar. Chiar și cea mistico-fantastică a la Origen.

Din punct de vedere logic, abordarea preteristă este singura cu sens: pe de o parte, avem un text despre succesul evreilor în ciuda ocupatorilor vremelnici, pe de alta parte un mesaj codificat cu privire la lumea contemporana. Vânătoarea infantila de împărați de la miazănoapte și de la miazăzi este un spectacol trist și grotesc.

În eventualitatea că, vreodată, vreo nava cosmica, ar ateriza pe aceasta planetă a maimuțelor, cu siguranță că și-ar găsi locul în profeție.

Paradoxal, textul lui Daniel promite, la citirea lui, creșterea înțelepciunii. Ăsta trebuie să fie un umor evreiesc de cea mai înaltă calitate.

–––––––

* fac diferență între Isus cel istoric (evreul real despre care habar n-avem) și cel kerigmatic, adică Isus, personajul literar creat de evangheliști și apostoli. În aparență, eu critic un personaj care distorsionează alte personaje literare. Evident, ma refer la limitele ¨evanghelistului¨ păpușar. Sau la trucurile lui. Bănuiesc ca un evreu școlit știa, de exemplu, ca textul Esterei este unul etiologic (How It’s Made Purim) și că istoria n-a auzit vreodată de vreun Ahasveros (oricati Xerxeși și Artaxerxesi au încercat să defileze pe acolo).