Dezgropind mortii

E de un comic absurd sa deplingi “teroarea morala” (Patapievici) a corectitudinii politice de la acelasi amvon de unde predici despre radacinile crestine ale modernitatii occidentale. In primul rind ca tertipul e perfect transparent pentru mai toata lumea – ce faci tu nu e sa ne predai o lectie de istorie, ci propaganda pentru crestinism azi (desi modernitatea ii reproseaza chiar mai multe decit ii datoreaza). Apoi, pentru ca religia este inevitabil intemeiata pe o forma de corectitudine politica. Zeul se naste si se nutreste din controlul drastic al limbajului si al imaginii (vezi decalogul). Iar monoteismele sint in mod expres opusul categoric al libertatii de constiinta, predicind fara menajamente ‘robia’ (pentru ca ‘legamintul’ e de vasalitate), ba chiar avind ’supunerea’ in nume (apropo, conceptul modern de ‘libertate de constiinta’ nu s-a nascut in crestinism, ci intre crestinisme). In fine, pentru ca zelatorii zeului, creatorul universului, nu pot face, pare-se, fata la un pic de „teroare morala”, desi n-au probleme sa ne mustruluiasca de cite ori se simt inspirati.

Face poate sa reiau aici un text pe care l-am scris acum doi ani si jumatate (pe care l-am postat atunci doar intr-un comentariu). Veti revedea cit de mica e dinstanta dintre dreapta crestina si terorismul islamic. Si cum e o nesimtire ipocrita ca un Patapievici (Baconschi, Neamtu, Plesu si cine mai vreti voi) sa denunte ‘corectitudinea politica’.

SATIRA SI DRUMUL CRUCII

Am fost dezamăgit să-l citesc pe Andrei Pleșu spunînd ieri, într-un interviu acordat RFI, că, „atunci când ştii că pe lume există asemenea fanatici, e lipsit de înţelepciune să îi provoci, jucându-te cu simbolurile lor… Nu-i normal să tratezi cu atâta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunităţi.” Opinii asemănătoare au fost enunțate și de alții, neîncetînd să suscite, acolo unde am sperat la mai mult, un sentiment de jenă. Sînt, pentru mine, trei probleme în aceste luări de poziție.

În primul rînd, nu e nimic frivol sau nonșalant în satiră. A pune sub semnul întrebării, eventual în limbajul accesibil al imaginii, atașamente și solemnități de tot felul e terapeutic și, cu minimă inteligență, profund. Reacția violentă la virulența satirei arată tocmai cît de serios atinge aceasta. Iar spiritul se naște și din a face spirite.

În al doilea rînd, libertatea de a rîde în fața zeului e sacră în “viața spirituală a unei întregi comunități”. Poate ar fi mai ușor pentru dl. Pleșu să-și înteleagă eroarea dacă ar privi caricaturile din CH ca pe niște icoane – obiecte de cult sfințite de o tradiție a rîsului caustic, înlesnind împărtășania din trupul fragil al libertății de conștiință (care e, înainte de toate, libertatea de a nu crede). Atacul criminal de la Paris a profanat un templu al negării echidistante a tuturor fidelităților transcendentale.

În al treilea rînd, colaboraționismul “înțelept” cu demența fanaticului e necreștin. Isus și Pavel n-au ezitat sa meargă pe drumuri despre care știau că duc la moarte. Și pentru ce? Pentru a contesta valori și simboluri religioase. Apostolul înfiera o intreagă tradiție identitară, recomandîndu-le celor care se taie puțin să taie mai mult. Iar Isus s-a specializat, în scurta lui carieră, în a scandaliza: “peșteră de tîlhari”, “morminte văruite”, “pui de năpîrci”, “aveți ca tată pe diavolul”, “înainte de Avraam sînt eu” etc. Ce altceva decît caricaturi sînt multe dintre pildele lui? Nu toți preoții trec nepăsători pe lîngă omul căzut între tîlhari, și nu toți samarinenii se opresc să acorde ajutor. Nu toți cerșetorii ajung în sînul lui Avraam, și nu toți bogații sfîrșesc în iad. Cît despre vicleanul care își ingroapă circumspect talantul, afară cu el!

Unora ne-a fost dat harul necredinței și lumina ironiei. N-o să le dezmințim nici măcar în umbra crucii.

Anunțuri

22 Responses to Dezgropind mortii

  1. cometa797 says:

    Polihronu are, ca si Edi, o gandire extrem de simplista vis-a-vis de tensiunea Occident vs. Islam. Politicienii occidentali sunt politicieni profesionisti, au in spate multinationale, lobby-uri puternice, consilieri de calibru. Dupa Edi si polihronu, totul este rodul evolutiei spontane. Politicienii s-au trezit tam-nesam ca politica lor sfideaza si umileste Islamul cu orice ocazie (vezi refuzul mitingurilor electorale ale lui Erdogan in Olanda, caricaturile anti-Mahomed, etc). Nicidecum nu este un demers constient „profetizat” de Albert Pike. De 1 an incoace, Edi nu se mai limiteaza la a dezavua dogmele falsilor crestini, ci lupta cu inversunare impotriva lui Iisus, a Bibliei. Foloseste termeni pe care i-am auzit doar in tinutele masonice: „arte liberale”, etc. Daca arata a rata, merge ca o rata, macaie ca o rata, se prea poate sa fie chiar rata…

  2. polihronu says:

    Stie cineva, cometa asta e tetragonofilu’ off his meds? Mai ca nu-mi vine nici sa pun link-ul asta.

  3. Sorin Petrof says:

    Spunea unu’ cândva că tragedia mistifică iar comedia clarifică și poate că avea dreptate. Acum, deși CH erau infantili la producția de icoane (estetic vorbind) totuși imaginea din spatele icoanei era cea care polariza reacțiile și pe care teroriștii n-au reușit s-o atingă. Icoana poate fi distrusă, imaginea nu. Satira e iconoclastul de serviciu însă unele icoane sunt mai sfinte și monoteiste ca altele, așa că nu tot ce se vede pe piață se poate ironiza. Doar să-i pui niște mustăți icoanei cu ramă de curcubeu să vezi atunci teroare morală și caricatura libertății de conștiință. Eu zic că satira e o iluzie, una frumoasă și seducătoare însă o iluzie. Și că omul nu va trăi doar cu pâine ci și cu iluzii …

  4. polihronu says:

    „să-i pui niște mustăți icoanei cu ramă de curcubeu”

    E chiar la moda mai nou stand up comedy pe seama gay-ilor si trans-ilor – vezi un Louis CK sau Dave Chappelle, ca sa ne uitam doar printre numele mari. So, nu stiu exact despre ce vorbesti.

  5. cometa797 says:

    polihronule esti ridicol. Pur si simplu nu poti mai mult. Daca la Edi mai gasesti ceva substanta, chit ca e impletita cu mult sarcasm „umanist”, la tine numai frunze. Fructe ioc. Andrei Plesu nu e contaminat de dogmatismul sectelor sau al bisericilor traditionale. Este, spre deosebire de tine, un intelectual angajat, un observator sensibil al evoutiei societatii. Din luarile lui de pozitii se degaja intelepciune practica, bun simt. Ca sa-l citez, imbecilii formeaza cea mai larga categorie din sanul ateismului. Ca si el am invatat sa ma feresc de cei care pretind ca L-au gasit pe Dumnezeu, dar si de cei care nici macar nu il cauta. Ai facut seminarul degeaba.
    Edi are avantajele si dezavantajele varstei. Daca a tinut pe aproape un mic imitator servil (un om mic dpdv psiho-afectiv) de-al sau care, in timp, si-a dezvoltat o dialectica marxista cu o oarecare consistenta intelectuala- Sorin Petrovski, e, totusi, lamentabil ca-si pune numele alaturi de un pierde vara ca tine.

  6. polihronu says:

    „cei care nici macar nu il cauta. Ai facut seminarul degeaba.”

    Acum imi aduci aminte de un fost general roman care, in loc de argumente, ne serveste, cu pantalonii in vine, timorate atacuri la persoana. Dar sa lasam nostalgiile.

    N-am facut seminarul degeaba, am ajuns fix unde trebuie sa ajunga orice seminarist care isi ia studiile in serios – la ateism. Si nu, nu poti sa spui despre mine ca nu l-am cautat pe Dumnezeu. Il mai caut inca – doar ca nu in pula groasa a zeului tau.

    Cit despre cautatul la fructe, be my guest.

    Sa nu-mi spui insa ca n-ai vazut imbecili printre credinciosi. Cacalau.

  7. cometa797 says:

    Edi nu este ratza pentru ca foloseste termenul „arte liberale”, ci prin intreaga lui filozofie care exagereaza valentele Iluminismului/secularismului si reduce toata metanaratiunea la o teologie naturala de pura esenta liberala, practic ateism pur. In acelasi timp si-n mod patradoxal pretinde ca a ramas loial legamantului facut fata de Galilean, negandu-I sistematic mesianitatea. Pot da exemple de inconsecvente: Trump era descris, pe buna dreptate ca un om rudimentar pentru ca apoi recentul val nationalist (al carui principal exponent este Trump), care a cuprins multe natiuni vestice sa fie descris ca expresie a „romantismului modern”. Rudimentar does not match romantic though…
    Casatoriile gay sunt treaba Cezarului, dar in acelasi timp activistii gay nu sunt constienti ca sunt sclavi.
    Satanistii il invoca pe Lucifer, tocmai pentru ca stiu ca nu exista, in intelegerea lui Edi. Chiar in una dintre prezentari, Edi a postat un fragment dintr-o invocare a demonilor, facuta tocmai pentru ca satanistii cu pricina sunt constienti ca Lucifer nu exista… Insusi satanismul are origini romantice recente de doar cateva secole in intelegerea lui Edi.
    Partea trista este ca intelectualii dezamagiti de biserica au vazut in Edi o alternativa, un debusheu luminos. L-am aprobat cand cocheta cu evolutia (pentru moment este singura paradigma viabila in medicina, biologie, etc), dar nu pot sa subscriu la enormitati de genul: satanistii se roaga cu voci infioratoare tocmai pentru ca stiu ca satana nu exista. Si un observator fara prea multa scoala, dar cu un minim de discernamant, poate observa incoerenta argumentelor. Culmea naivitatii, si aici Edi frizeaza ridicolul, este pretentia lui Edi ca Biserica AZS poate fi reformata, ca poate fi luata inapoi. Biserica AZS prin masa ei critica, prin politica deliberata a conducatorilor ei isi triaza membrii astfel incat cei care gandesc prea mult sa o paraseasca pentru a nu tulbura apele/paradigmele simpliste dar aducatoare de bani si de autoritate morala. Prin proiectarea si dogmatizarea limitelor culturale si intelectuale ale Ellenei White (aici Edi are 100% dreptate), biserica azs a gasit instrumentul imbecilizarii membrilor ei.

  8. polihronu says:

    „Edi… lupta cu inversunare impotriva lui Iisus, a Bibliei. Foloseste termeni pe care i-am auzit doar in tinutele masonice: „arte liberale”, etc. Daca arata a rata…”

    Hai, fii barbata! Si pune mina pe carte.

  9. polihronu says:

    „instrumentul imbecilizarii membrilor”

    Aha.

  10. cometa797 says:

    polihronule, am respect pentru atei. Niciodata nu am pretins ca pot convinge un ateu de superioritatea argumentelor mele. Cu un ateu decent, onest intelectual, se poate dialoga si chiar se poate ajunge la un consens pe plan etic, etc. Prin limbajul tau obscen arati cat de jos a ajuns Edi. E trist. Candva Oxigen chiar era oxigen.

  11. polihronu says:

    „Prin limbajul tau obscen arati cat de jos a ajuns Edi.”

    Limbajul meu e limbajul meu. Edi nu creste, nici nu scade din cauza lui. Iar eu am renuntat de mult sa mai menajez sclifosisme. Poti fi imbecil sau nesimtit si fara sa injuri. Iar acum, ca m-am intors ca fiara si pus pe demantelat idoli, e chiar musai sa injur. Numa’ ce-am spus mai sus ca zeul rezista doar prin corectitudine politica. Si e la moda sa fii incorect politic, nu?

    N-ar strica sa revezi niste comentarii din zorii oxigenului, sa vezi ca nu s-a schimbat nimic.

  12. cometa797 says:

    Bogdanel, ne separa cateva biblioteci. Daca ajungeai ateu, nu-mi faceam griji pentru tine. Era o scapare din imbecilitatea cultica azs. Dar tu ai ajuns cu totul altceva decat ateu. I let you figure it out, desi sunt sceptic vis-a-vis de discernamantul tau, esti destul de tocit si de harsit in lupta ta. In locul tau m-as intreba: de ce caut in continuare sa fiu inteles de intelectuali mai mult sau mai putin disidenti din mediul azs? Esti defensiv pentru ca stii ca te-ai desensibilizat. Obscenitatile si ofensele gratuite nu-ti pot umple golul. Si nu sunt expresie a fortei, dimpotriva. Vino-ti in fire. Viata are sens. Nu-ti pierde speranta.

  13. polihronu says:

    Bourel, mi se filfiie de cum tii tu sa-ti masori distanta de restul lumii. Sau de ce anume crezi tu ca-i aia ‘discernamint’. Nu sint defensiv, sint ofensiv. Si nu ma deranjeaza deloc daca sint cumva si ofensator. E intentionat (si nicidecum gratuit). Cit despre sensul vietii, n-a fost niciodata periclitat de o gura sloboda.

  14. duradrawde says:

    Poate ca sunt naiv, dar din aceasta prezentare, tind sa cred ca Patapievici s-a pocait. A constientizat pretul corectitudinii politice.
    Crestinismul lui e asemanator cu „evanghelia” lui EC (un crestinism „responsabil”, fricos, dostoievskian…cum ii placea lui Edi sa spuna).
    Prin urmare, daca nu ma astept de la EC sa priveasca in ochi o existenta cauzala, nu ma astept nici de la Patapievici sa ridice poalele crestinismului.

    „Pledoarie pentru dreptul de a ofensa

    de Horia Roman Patapievici – revista Idei în Dialog, 16 septembrie 2008

    Delictul de „denigrare a comunitatii‘‘
    As dori sa critic in acest articol o convingere a timpurilor noastre care pare a fi devenit opinia si dominanta, si obligatorie a discursului public considerat civilizat. Este vorba de convingerea ca nu trebuie sa ii judecam pe altii, ca valorile comunitatilor nu pot fi criticate, iar respingerea unor valori impartasite de mai multi oameni ar constitui fie un atentat la convietuirea pasnica, fie o forma de rasism si, deci, ar trebui tratata ca delict. Noul Decalog civil incepe cu porunca „don’t be judgmental‘‘. Nu doar opinia publica si-a insusit noul comandament, ci si justitia.
    De curand, in Franta, tribunalul corectional parizian a intr-odus delictul numit „dénigrement de communauté‘‘, identificat ca gravitate cu incitarea la ura rasiala. Delictul numit „dénigrement de communauté‘‘ se aplica celor care pronunta judecati negative la adresa unei comunitati sau a unei parti a acesteia[1]. In sine, definitia noului delict e ridicola. E in raspar cu toate traditiile europene de libertate, individualism si spirit critic. Dar, fiind sanctionat de justitie, ridicolul devine ingrijorator. Cum spunea Napoleon, la force n’est jamais ridicule. Cand justitia face politie din chestiuni grotesti, fie ne aflam sub teroare, fie sub dictatura ideilor false. Noi nu ne aflam sub teroare, prin urmare inventarea delictului numit „dénigrement de communauté‘‘ trebuie pusa pe seama contaminarii justitiei cu idei false. Ideile false par irezistibile cand sunt principii ale unei ideologii militante. Ca numim aceasta ideologie militanta corectitudine politica ori altfel e secundar. Important este sa identificam in aparent inofensiva regula de convietuire „don’t be judgmental‘‘ sursa morala a acestui mod de a vedea lucrurile. Daca aceasta sursa morala nu va fi criticata si respinsa, deciziile luate in numele ei vor crea jurisprudenta si, in curand, critica considerata a fi ofensatoare va fi stigmatizata moral si interzisa prin lege. Or, demonstrarea falsitatii lui „don’t be judgmental‘‘ atarna de posibilitatea de a fi judgmental: prin urmare, daca posibilitatea e interzisa, falsitatea triumfa. Un spatiu public dominat de regula „don’t be judgmental‘‘ nu este doar falsificat, blocat in raporturi de forta, amorf si incapabil de progres: el are toate sansele de a degenera, de la un echilibru supravegheat si tiranic de tip pace hobbesiana (cand regula facultativa a fost impusa ca lege obligatorie) la o stare de natura de tip hobbesian (in care consecintele nefaste ale penalizarii oricarei forme de critica genereaza in mod incontrolabil anomie).
    Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgmental‘‘ este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit, iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata. Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie atunci sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual. Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism. Totul trebuie sa poata fi supus criticii, inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e pretul pe care trebuie sa-l platim. Teza mea este ca, de dragul libertatii, al autenticitatii si al progresului intelectual, trebuie sa aparam dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru altii, ci mai ales pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobam, ci in special la adresa valorilor pe care le pretuim.
    In secolul al XVIII-lea, intr-o societate mult mai putin libera decat a noastra, lui Voltaire nu i s-a cerut sa nu fie judgmental: a fost extrem de judgmental cu crestinismul. Daca i s-ar fi interzis sa critice crestinismul, iar pentru teribilul sau „écrasez l’infame!‘‘ ar fi fost condamnat pentru „dénigrement de communauté‘‘ (argumentandu-se ca un om civilizat nu ar trebui sa practice un discurs ofensator la adresa comunitatilor, deoarece sensibilitatea comunitatilor trebuie protejata), atunci societatile europene nu s-ar fi angajat pe calea secularizarii, cum s-au angajat si datorita discursurilor ofensatoare ale lui Voltaire, iar progresele morale rezultate din separarea religiei de politic nu ar fi avut loc. Azi, probabil, Voltaire ar fi criticat Islamul. Diferenta paradoxala este ca societatea noastra europeana, care e incomparabil mai democratica decat cea in care a trait Voltaire, i-ar fi interzis limbajul de atunci, ca ofensator si judgmental. In felul acesta noi impiedicam progresul moral al convietuirii cu musulmanii si lipsim si Islamul de beneficiul criticii. Crestinismul a beneficiat de aceasta critica, iar rezultatul se vede: Europa traieste, din punctul de vedere al crestinismului, pacea confesiunilor. Islamul, in privinta caruia functioneaza, azi, regula „don’t be judgmental‘‘, nu poate beneficia de ea. Vom plati cu totii pentru aceasta interdictie: si asta pentru ca, abtinandu-se sa fie judgmental, Europa a intrat pe nesimtite in etapa de orbire unilaterala care face izbucnirea razboiului religiilor inevitabila.
    Argumentul meu are doua parti: o judecata si o critica. Voi porni de la o judecata asupra civilizatiei moderne, care ii pune in lumina singularitatea si valoarea. Apoi voi critica felul in care este inteleasa azi libertatea de expresie. Concluzia mea este dubla: libertatea de judecata este, in lumea noastra, insuficienta; regula „don’t be judgmental‘‘ e si inselatoare (pentru ca nu isi respecta promisiunea de a produce o societate lipsita de conflicte), si nociva (pentru ca produce o societate sterila si servila).
    Civilizatia moderna
    Mai intai judecata. Regula de evolutie a civilizatiilor este stagnarea. Faptul e constatabil empiric[2]: in ciuda unor certe avantaje initiale, India stagneaza incepand cu secolul VIII, lumea araba isi incetineste progresul dupa secolul XI si incepe sa regreseze doua secole mai tarziu, iar China ingheata incepand cu secolul XIV. De la aceasta regula empirica, Occidentul este o exceptie. Dupa cumpana invaziilor sarazine si vikinge, nu face decat sa progreseze continuu: cunoaste revolutia din secolul XII, inflorirea intelectuala a Evului Mediu tarziu, impulsul artistic al Renasterii, revolutia stiintifica in secolul XVII si revolutia industriala din secolul XVIII. Incepand cu secolul XI, in termeni de populatie, economie, prosperitate, cunoastere (descoperiri, inventii, arte), tehnologie, institutii (politice, sociale si culturale) si forta de raspandire, cresterea Occidentului este fara egal. Acest punct de vedere nu este europocentrist, este pur si simplu descriptiv. La toti indicatorii masurabili (indicatori care nu se bazeaza pe judecati, evaluari ori aprecieri, ci pe cifre), toate civilizatiile cunoscute si-au atins stagnarea mult sub pragul pe care Occidentul l-a depasit deja de cateva secole. De atunci, in termenii indicatorilor masurabili (cu exceptia notabila a demografiei, dupa 1970), el nu face decat sa progreseze. Exceptia occidentala nu se refera numai la absenta stagnarii, ci si la generalizarea culturii sale. Civilizatia occidentala a devenit mai intai europeana, apoi americana, iar acum este globala: ea nu mai reprezinta cultura unei zone geografice, ci spiritul non-local al unui nou tip de civilizatie, bazat pe stiinta, capitalism, rationalism, constiinta istorica, secularizare, spirit critic, individualism si drepturile omului, pe care, pentru comoditate, il putem numi modernitate. Exceptia europeana nu este rezultatul unei teorii: rezulta din comparatie. Miracolul european, insa, e consecinta unei judecati. Aceasta judecata rezulta dintr-o succesiune de intrebari, formulate de-a lungul timpului de mai multi istorici, care au fost intrigati de exceptia europeana: de ce, dintre toate civilizatiile, Europa este singura care a inventat stiinta si industria; capitalismul si statul de drept; prosperitatea si drepturile omului; critica nelimitata si garantiile libertatilor individuale? s.a.m.d. Miracolul european, considera Braudel, este problema esentiala a istoriei lumii moderne[3].
    O sumara investigare istorica arata ca nici una din trasaturile miracolului european nu ar fi fost cu putinta fara existenta unui spatiu de dezbatere critica, liber de constrangeri si falsificari. Oxigenul miracolului european a fost libertatea criticii. Am convingerea ca daca libertatea criticii ar fi pusa in primejdie, exceptia europeana va inceta, iar lumea moderna se va inscrie si ea, ca toate civilizatiile de pana la ea, in legea de fier a stagnarii. Or, in lumea noastra s-a raspandit convingerea ca nu exista nici un leac mai bun pentru evitarea conflictelor decat evitarea judecatilor transante. Este, in opinia mea, o enorma si funesta eroare.
    Critica regulii „don’t be judgmental‘‘
    Sa ne aplecam asupra felului in care este inteleasa azi libertatea de exprimare. Prima observatie a fost deja facuta: astazi nu mai e privit cu ochi buni faptul de a judeca. Viciul acestei atitudini a capatat si un nume, care a ajuns sa desemneze o atitudine reprobabila: sa fii judgmental e rau; sa nu faci judecati e bine. Dar de ce ar fi rau sa faci, in dezbaterea publica, judecati? In primul rand, pentru ca, se considera, a face judecati inseamna a discrimina, iar noi, oamenii civilizati, militam pentru o societate a non-discriminarii. In al doilea rand, pentru ca judecatile ofenseaza. Judecatile ofenseaza, ni se spune, atat daca se refera direct la oameni, ca persoane, cat si daca se refera la valorile in care oamenii cred, ori de la care acestia se revendica. Problema, se pare, este sensibilitatea oamenilor, care ar trebui protejata prin suspendarea benevola ori interzicerea silita a judecatii. Acest punct de vedere, in opinia mea, este deopotriva gresit in ordine morala, fals in ordine logica si periculos din punct de vedere social.
    De ce este gresita ideea ca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama de sensibilitatea oamenilor? Pentru ca, daca ar face-o, dezbaterea s-ar bloca imediat, intrucat toate argumentele ar putea fi (de fapt, ar trebui cu necesitate) interpretate ca argumente ad personam. De fapt, daca scopul discutiei este protectia sensibilitatii si nu producerea de argumente valide, atunci argumentele insele si-ar pierde autonomia, devenind functie de ceva arbitrar, pe care fiecare sensibilitate l-ar putea defini dupa plac. Daca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama de sensibilitatea oamenilor, atunci atentia fata de argumente s-ar transforma in grija fata de sensibilitati. Or, cum sensibilitatile sunt subiective, dezbaterea devine arbitrara. Asa cum nu poti face legislatie pornind de la sensibilitati, nu exista dezbatere publica daca in orice argument valid cel contrazis identifica atacul impotriva unei sensibilitati ulcerate.
    De ce este logic falsa ideea ca dezbaterea publica trebuie sa tina seama de sensibilitatea oamenilor? Pentru ca, daca scopul dezbaterii este cu adevarat gasirea unei solutii, atunci etica discutiei trebuie sa fie logica, iar morala ei adecvarea la fapte. Numai supravegherea prin logica si controlul prin fapte permit inlaturarea erorilor si corectarea falsurilor. Sensibilitatile nu joaca aici nici un rol. Fireste, cu exceptia rolului de a motiva ratiunea, pe care neurologii il recunosc azi sensibilitatii, in raport cu buna functionare a ratiunii[4]. In orice dezbatere decenta, participantii trebuie sa se abtina sa foloseasca argumente ad personam. Dar decizia de a te abtine de la atacul la persoana se bazeaza pe posibilitatea separarii valorilor in care crezi de persoana care esti. Daca persoana nu poate fi disociata de valori, atunci argumentul ad personam este inevitabil. Cei care, in vederea tolerantei ori a recunoasterii mutuale, ne indeamna sa ne abtinem sa formulam judecati asupra valorilor in care cred oamenii si comunitatile se bazeaza pe aceeasi premisa a imposibilitatii separarii omului de valorile in care crede.
    La rigoare, cei care ne cer sa nu judecam (don’t be judgmental) sunt condamnati sa admita ca singurele judecati posibile sunt atacurile la persoana, ca orice cearta este o crima si orice dezacord o perversiune. Insa, daca este asa, antropologia celor care ne spun „don’t be judgmental‘‘ este brutala si servila. Ea postuleaza faptul ca oamenii nu se pot intelege discutand, ci numai abtinandu-se sa mai vorbeasca unii despre altii si nu pot fi intelegatori unii cu alti decat supunandu-se unor reguli uniforme, situate dincolo de discutie (caci a le discuta implica riscul de a le condamna, adica de a fi judgmental). Ideea ca pacea sociala se poate impune numai prin interdictia „don’t be judgmental‘‘ implica o antropologie a tacerii, supunerii si separarii. A tacerii, pentru ca dezacordul nu poate fi exprimat decat tacand; a supunerii, deoarece daca dezacordul ar pretinde actiune, nu ai putea decat sa te supui; a separarii, deoarece comunitatile care isi interzic unele altora dreptul de a se judeca reciproc traiesc nu in comuniune, ci in izolare; nu in buna vecinatate, ci in indiferenta; nu in pace, ci in interdictia conflictului. Pacea, daca este, e una a separarii; toleranta, daca este, e una a indiferentei; buna vecinatate, daca e, este una a sentimentelor suspendate. Nu se poate cladi nimic pe o antropologie a tacerii, supunerii si separarii. Daca ea pare sa functioneze azi, in societatea noastra, este pentru ca s-a grefat oportunist pe o societate deja existenta, care functioneaza in virtutea unei antropologii contrare: a dezbaterii, a libertatii si a amestecului comunitar.
    E acum foarte usor de vazut de ce ideea ca dezbaterea publica trebuie sa tina seama de sensibilitatile oamenilor este periculoasa din punct de vedere social. Orice societate se bazeaza in mod esential pe vecinatate si pe schimburi. In plus, societatea moderna se bazeaza si pe prosperitate. Or, prosperitatea e mentinuta numai prin progres. Iar progresul depinde in mod esential de functionarea capitalismului si de promovarea stiintei. In fond, reducand tot ce poate fi redus, ansamblul societatii moderne depinde de numai doi factori: progresul stiintei si ordinea proprietatii private. Atat pentru progresul stiintei, cat si pentru ordinea proprietatii private regula „don’t be judgmental‘‘ este sinucigasa. Existenta societatii moderne sta sau cade impreuna cu falsitatea regulii „don’t be judgmental‘‘: daca aceasta regula triumfa, societatea moderna regreseaza (la formule premoderne ori tribale). In concluzie, nu vad nici o utilitate regulii „don’t be judgmental‘‘. Argumentul este acesta: regula „don’t be judgmental‘‘ se bazeaza pe o premisa care, daca ar fi adevarata, ar face dezbaterea reprobabila moral, iar progresul, tehnic vorbind, imposibil.
    Dreptul de a ofensa pentru care militez nu este nici dreptul de a jigni, nici o licenta pentru defaimare. Revendic acest drept in domeniul criticii. Critica poate fi si artistica, nu doar intelectuala. Critica poate imbraca si hainele malitiozitatii, glumei, canularului ori sarjei. Din punct de vedere juridic, cred ca se poate distinge o critica ofensatoare de o jignire sau o defaimare. In viata de zi cu zi, daca exista buna-credinta, cred ca se poate deosebi in mod rezonabil intre obiectie si injurie. Si anume, ceea ce separa critica de injurie este continutul rational. Critica este in esenta o judecata bazata pe argument, in timp ce injuria este exprimarea unei vehemente emotionale, fara suport analizabil rational. Slabiciunea acestui argument sta in faptul ca ceea ce numim ofensa este o emotie, iar emotia este revendicata subiectiv. Desi cuvantul ofensa poate fi inteles atat ca ofensa resimtita (subiectiv), cat si ca ofensa intentionata (obiectiv), in ambele cazuri limita obiectivitatii este fie rationalitatea, fie buna-credinta (mutual recunoscuta). Cel care ofenseaza poate pretinde ca nu a intentionat sa ofenseze, iar cel ofensat ii poate obiecta ca el chiar se simte ofensat. Daca ne limitam la emotii, este cuvantul unei sinceritati impotriva alteia. Trebuie, de aceea, sa depasim emotiile. Atunci criteriul care distinge critica ofensatoare de ofensa produsa de injurie este continutul analizabil rational al celor doua pozitii. La limita, critica este o judecata, in timp ce injuria, in ultima analiza, nu este decat o simpla interjectie. Fireste, critica poate fi resimtita ca ofensa, dar eu cred ca ar trebui sa ne refuzam ispitei (foarte umaniste si compasionale, in fond) de a construi reguli generale pornind de la sensibilitati particulare. Sensibilitatile au, fireste, toata indreptatirea, dar ele, cred, nu pot fi revendicate ca drepturi.
    Concluzia mea este ca noua libertate de exprimare, exprimata prin formula de limitare aparent politicoasa impusa de regula „don’t be judgmental‘‘, formula care pare a se fi impus azi ca norma de civilitate in cele mai avansate democratii liberale, este inferioara vechii libertati de exprimare, pe care au tolerat-o (de cele mai multe ori à contre coeur, dar fara masuri juridice de ingradire) statele occidentale in trecut – anume in acel trecut care a pus bazele civilizatiei modernitatii.
    [1] Vezi analiza facuta de Roger Heurtebise la condamnarea lui Brigitte Bardot de catre Tribunalul Corectional din Paris in 3 iunie 2008, pentru „dénigrement de communauté‘‘ . Ce este acest nou concept juridic, „defaimarea comunitara‘‘? Heurtebise: „une sorte de nouveau délit que le CSA mettait au même niveau que l’«incitation à la haine raciale» ‘‘. Autorul se intreaba daca, dupa instituirea unui astfel de delict, „Est-il encore possible de porter des jugements négatifs sur un dogme ou une coutume religieuse exercés par une «communauté » ou une partie de celle-ci?‘‘. Cf. http:// http://www.ripostelaique.com/Brigitte-Bardot-15- 000-euros-d.html. O analiza in acelasi sens face Gabriel Andreescu in articolul „Brigitte Bardot, intre drepturile omului si drepturile animalelor‘‘ (Timpul, iunie–iulie 2008, p. 4).
    [2] Urmez tabloul schitat de David Cosandey, Le secret de l’Occident. Vers une théorie générale du progrès scientifi que ´1997¨, „Introduction‘‘, Champs-Flammarion, 2007, pp. 97 sq.
    [3] Fernand Braudel, Grammaire des civilisations, 1987.
    [4] Vezi António Damásio, Descartes’ Error: Emotion, Reason, and the Human”

  15. polihronu says:

    Ma tem ca sensul ‘pocaintei’ e de la apologia libertatii spiritului critic, recunoscut ca fundamental(a) pentru nasterea modernitatii, facuta acum aproape un deceniu, la discursul fatis propagandistic de astazi. Pentru ca astazi, dl. Patapievici si-ar lua-o in freza de la colegii lui dreptaci chiar si pentru comiterea unei propozitii de genul „prosperitatea e mentinuta numai prin progres”. In fine, pentru ca sa celebram forumul de idei in care ne producem, merita retinuta formularea asta: „Oxigenul miracolului european a fost libertatea criticii”.

  16. duradrawde says:

    Desi apare gravat in text acel „16 septembrie 2008”, manifestul a fost (re?)postat in „September 14, 2016”

    Ca sa accentuez confuzia, este foarte greu de interpretat daca Patapievici este un critic al postmodernismului, sau il intregeste. (reintoarcerea la origini, fiind o trasatura definitorie in acest curent).
    „În „Omul recent”, Patapievici are o critică a ideologiilor moderne, inclusiv socialismul, multiculturalismul și post-modernismul, susținând că singura cale de separare a „răutății” din societatea modernă este de a reveni la creștinismul tradițional.”

    Daca Patapievici este de dreapta…poate fi intr-un sens occidental (clasificare conservatoare).
    In Romania, dreapta este disputata intre influientele liberalismului economic si ale neo-marxismului (corect politic).
    In curand n-o sa mai putem caracteriza nici un sistem (filozofic ori socio-economic).

  17. polihronu says:

    Poate ca s-ar mai lamuri treaba daca Pata ne-ar spune ce-i aia „revenire la crestinismul traditional”. Cum ar arata ‘revenirea’ asta? Si care dintre traditiile crestine ar trebui reimbratisata? Trebuie sa-i facem pe ortodocsi catolici? Si cum mai sintem moderni daca facem din Isus masura lucrurilor?

    Da, ma enerveaza si faptul ca Plesu &co dogmatizeaza capitalismul, ba chiar isi dau ochii peste cap (ignorant?) cind il vad pe actualul papa acceptind simboluri ale comunismului crestin (mai ales in America Latina). Dar cel mai tare ma irita minciuna asta, cum ca modernitatea E crestina (ambalata cel mai adesea in suspomenita falacie a originilor).

  18. polihronu says:

    Nu mai vorbesc ca n-am vazut niciunde in istorie vreo „revenire”, vreo ‘intoarcere’, nici macar vreo ‘raminere’. Si cum dracu’ mai vrei ca civilizatia ta sa reziste in timp prin ‘intoarceri’, cind tocmai ne-ai spus ca stagnarea e moartea civilizatiilor?

  19. ”Întoarcerea la creștinismul tradițional” este un termen codificat pentru privatizarea radicală a spațiului public și transformarea guvernului în corporație privată. Vezi triunghiul Trump-Ivanka-Jared în US, ultimii doi fiind evrei ortodocși. Mare ciudățenie în România să-i vezi pe ucenicii lui Noica predicând virtuțiile capitalismului. Cât despre tradițiile creștine românești, ele sunt opuse eticii protestante, adică capitalismului. Altfel, trebuie să recunoaștem că Pleșu, Pata și Liceanu au ridicat mult nivelul dezbaterii în România. Mai supărători sunt cei care se împănează cu fulgii lor fără să poată zbura.

  20. polihronu says:

    Sint cel putin trei propozitii in comentariul de mai sus care ar merita dilatate in trei editoriale.

  21. Ianis,

    Să nu uităm totuși că în Republica lui Platon nu există sclavi, există egalitatea între sexe, și autoritatea supremă este Rațiunea cu R mare. IMO este prima afirmarea a spațiului public al rațiunii, ce-i drept în limbaj metafizic. Pe Popper îl sperie metafizica Republicii, dar aici văd limitele filozofiei analitice mai degrabă decât limitele lui Platon (și Hegel).

    În ce privește grupul de la Păltiniș, suspectez că Pata urăște în adâncul inimii ortodoxia și românismul dar este conștient că nu are altă nișă. (La fel cum îl suspectez pe Tismăneanu că atunci când e beat cântă Varshavianka). Românii sunt un popor de șerbi, singurul popor din estul Europei (exceptând Albania) care nu a avut o opoziție anti-stalinistă de stânga. Intelectualul român e semănătorist sau moare singur. Nu este un accident faptul că vocea rațiunii este reprezentată la noi mai ales de evreul cosmopolit. Ar fi loc și pentru protestant dacă (toți) neo-protestanții români nu ar fi o adunătură de tâmpiți.

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: