Dileme polare
14 iulie 2017 11 comentarii
Acum trei saptamini lasam un mic comentariu, ba retoric, ba sarcastic, la un articol din Dilema Veche in care dna. Anca Manolescu lua la refec niste politicieni preadimboviteni care se dadusera in spectacol cu nu-stiu-ce briu grabnic facatoriu de minuni. Doua numere de revista mai tirziu, ma trezesc citat si combatut de autoare, la aceeasi rubrica „din polul plus”. Cum fiara sint si in viata ‘reala’, nu doar pe coclauri oxigeniste, am ridicat manusa cu textul de mai jos. Nu am cerut un ‘drept la replica’, pentru ca sint curios de amploarea disponibilitatii dialogale a distinsei dilematice. Deci.
Că „Biblia nu e coregrafie roză” era temeiul reacției mele la textul doamnei Manolescu (a cărei disponibilitate pentru dialog surprinde plăcut). Orice scriptură aspiră să fie un text totalitar, o carte a „întregului real”. Iar principalul motor al acestei aspirații e tocmai promiscuitatea hermeneutică a receptării textului sacru – lucru care se poate vedea deja în relația dintre cele două testamente ale Bibliei creștine. Secretul deschis al multiplicării imposibil de îngrădit a interpretărilor este prejudecata potrivit căreia a rămîne la „intenția textului” e de fapt „a-i distorsiona mesajul”. Vorbește Isaia 7 despre un prinț ierusalemitan de secol VIII precreștin, născut pe cale naturală? Vorbește. Ne spune evanghelistul că de fapt „sensul lui orientat transcendent” vizează un nazarinean partenogenetic din zorii Imperiului Roman? Ne spune. De ce să nu pretind și eu că Isus al lui Matei e doar schema tipologică a unei noi umanități? Sîntem doară „mereu mai departe pe drumul sensului”, nu? Nu spunea Tertulian că Pavel e haereticorum apostolus? Și cîți creștini sînt oare conștienți că teologia paulină nu are nici cunoștință, nici trebuință de nașterea din fecioară? Să te smintești, nu alta!
Jertfele din Legea lui Moise sînt totuși circumscrise unor „interese prea umane” – preoția, adică administrația de stat (în teocrație), trebuie să aibă ce mînca. Ba chiar dijmuiește prizoniere de război. Și templul, și tabernacolul sînt guvernate de aceeași topologie religioasă a centrului greu accesibil – căci orice jertfă e qorban, adică „(mijloc de) apropiere”. În Sfînta Sfintelor intră doar un om, doar o singură dată pe an. Crucea aruncă în aer această paradigmă a sacrului, deschizînd în Hristos un drum liber, accesibil oricui, oricînd, oriunde, către focul îmblînzit al slavei Tatălui (a se revedea teologia Epistolei către Evrei, cu accentul ei obstinat asupra discontinuității legămintelor). Cheia simbolică a acestei rupturi e sfîșierea catapetesmei. Iar a spulbera paradigme ale sacrului într-o teocrație este, evident, a face politică. Vameșul, curva și samarineanul intră mai degrabă în Împărăție decît preotul, levitul și fariseul. Pentru că Împărăția a și venit, e „în(tre) voi”. „Glasul inspirat” al Noului Legămînt a „dinamitat închiderile”.
Istoria creștinismului este însă prea adesea povestea „insensibilității față de noutatea cu care divinul se adresează omului”. Biserica redevine prea ușor „instituție-închidere” – de la reinventarea catapetesmei ca iconostas la excluderea femeilor de la altar. Nu e o coincidență că țările cele mai religioase ale Europei creștine sînt și cele mai antisemite. N-au trecut nici două veacuri de cînd papa numea libertatea de conștiință “absurda illa ac erronea sententia, seu potius deliramentum”. Creștinii ardeau cărți în Fapte 19, iar monumentele intelectuale ale modernității sînt mai toate la Index. Apropo, nu și cărțile lui Darwin, pe care însă le digeră greu creștinismul răsăritean. Să recapitulăm și celelalte orori, mai vechi sau mai noi, ale Europei creștine? Nu e cazul. Ajunge să ne amintim că mulți europeni se întreabă de ce există și azi, încă, un stat teocratic pe continent. Stat a cărui conducere tocmai a decis că anafora nu poate fi gluten-free. Suferă greu Europa că nu se laudă cu creștinismul! Lucru cît se poate de fals, de altfel. E la modă de cîteva decenii ca filozofi atei să-l redescopere pe Pavel, apostolul. Duhul încă înmulțește sensurile, iar noi, europenii ambivalenți față de creștinism, încă ne numărăm anii de la Hristos.
oxigen2 
Magistrala argumentare!
Mai ales cand nu se adreseaza doar oilor pierdute ale c(l)asei azs!Dialogul cu marea societate/cultura este testul pe care trebuie sa l treaca orice pretentie interpretativa asupra lumii.Asta incerc sa i sugerez si lui Edi ,care se uita prea mult inapoi,spre un spatiu inchis (aproape) ermetic.
Nu i mai putin adevarat ca societatea romaneasca,pe ansamblu sufera un proces de regresie in raport cu modernitatea,dar nici asta nu este un motiv sa ne tot uitam in urma .Lasati mortii sa si ingroape mortii!
PS
Recomand,in acest sens ,articolul lui S Voinescu din Dilema V de saptamana asta-„Ne predam sau ne retragem?”
Leon Trotsky face un comentariu despre români, probabil prea materialist să poată fi digerat pe Dâmbovița, în timpul păcii de la București. Spre deosebire de alte popoare balcanice, la români războiul din ’77 nu a dus la emanciparea țărănimii, al cărei stăpân nu era turcul ci boierul/ciocoiul autohton. Boierimea a îmbrățișat Apusul cu entuziasm, în timp ce țăranii au rămas (au fost ținuți?) mai departe în Răsărit. La mijloc se află o burghezie precară formată din evrei, armeni, greci, muscali, și românii urbanizați, de care îi bate joc Caragiale, adică Levantul cu fumuri bonjouriste.
Este interesant de remarcat, în lumina acestei observații, că boierii pașoptiștii și junimiștii din secolul XIX își construiesc naționalismul pe modelul romantismului apusean, fără alt interes pentru religie decât cel strict estetic.
Ortodoxia devine centrală în timpul emancipării social-politice a țăranilor, reprezentată mai ales de Mișcarea Legionară. Deși doamna Manolescu respinge fascismul Legiunii, există o continuitate spirituală de la aceasta la Păltiniș și la Dilema. Nu că ași avea o problemă cu asta.
Bănuiesc că instinctul de a respinge mistica teologică/politică la Poli/Bogdan, ca și la mine, vine mai degrabă din educația protestantă din copilărie, chiar dacă a avut loc într-un ghetou intelectual (avantajul Ortodoxiei).
Rădăcinile teologice ale modernității europene pe care le amintește doamna Manolescu sunt străine de teologia răsăriteană. Atât inteligentia română din sec XVIII-XIX (Școala Ardeleană, Masoneria) cât și cea Rusă (seculari, anarhiști, nihiliști, marxiști), care au îmbrățișat Europa, au respins mistica religioasă. Cei care au acceptat-o (Dostoyevsky, Berdiaev, Bulgakov, Gândirismul), au fost reacționari.
Doamna Manolescu merită respectul și admirația noastră pentru statura intelectuală și ”disponinbiltatea de a dialoga”, însă catârul mistică-neoliberalism va muri fără să lase urmași.
Mi se pare că, o dată (doamne ferește) schimbată alinierea geopolitcă prezentă, intelectualul român va găsi mai degrabă un aliat natural într-o axă Putin-Trump decât în Europa.
daimonel,
Probabil ai dreptate în mare măsură. Nu știu de ce, dar titlul lui Severin Voinescu îmi amintește eseul lui Lenin: Un Pas Înainte, Doi Pași Înapoi. Pohta pe care o pohtesc eu nu este însă opțiunea Benedict ci mai degrabă ieșirea din enclavă și întoarcerea fiului risipitor la marea familie umană.
” în timp ce țăranii au rămas (au fost ținuți?) mai departe în Răsărit”
Fix aici e discutia aia clasica despre nenorocul de a fi fost tara ortodoxa – ca taranii n-aveau cum sa se occidentalizeze de unii singuri. Or, ortodoxia n-a avut protestantism, deci modernitate, deci revolutie (daca e sa gindim liniar).
„intelectualul român va găsi mai degrabă un aliat natural într-o axă Putin-Trump decât în Europa”
Asta se vede deja foarte clar (vezi indivizi precum Aligica sau Neamtu – primul e de altfel think-tank-ist platit din bani fosili). Dar ma bucura ca se contureaza chiar si pe „dreapta” o aderenta clar europeana.
Apreciez ruperea catapetesmei cultice (azs, ortodoxa, you name it). Polihronu arata o remarcabila capacitate de sinteza, un verb percutant. Deci se poate. Si Edi a adus contributii care pun puntul pe i.
Daimonel, in schimb, are o logica la fel de obscura ca si ortografia lui. Oare nu l-a invatat nimeni sa lase spatii dupa semnele de puntuatie? Si nu asta ar fi problema. Sa aduci in discutie un om atat de marunt ca Sever Voinescu, cu ideile lui ponosite, spune multe despre discernamantul tau…
Oriunde in lume, intelectualitatea adera la secularism si este apropiata de modernism, baleind intre neo-liberalism si neo-socialism, pozitionandu-se fie pe centru, fie pe partea stanga a esichierului politico-cultural.
Numai in Romania se pozitioneaza cu obstinatie de partea ortodoxismului radical, al extremei drepte pro-legoinar (mi-e greu sa-i numesc intelectuali dar, in acceptiunea opiniei publice sunt formatori de opinie: Dan Puric, Marian Munteanu, etc).
De la pasoptisti, Romania nu a mai avut o intelighentia consistenta. Daca atunci intelectualii masoni ouneau bazele statului secular modern roman, acum intelectualii sunt reactionari fata de exact aceleasi idei promovate atunci: separarea bisericii de stat, imbratisarea europenismului, alungarea icoanelor din scoli, etc. Atunci am beneficiat de simpatia lui Napoleon fata de latinii din Est, Cuza a fost ajutat de Anglia (consulatul din Braila l-a ascuns intr-un moment critic), etc- acum in schimb intelectualii au oroare fata de UE, fata de secularism („vine UE sa ne scoata icoanele!” Dan Puric, UE ne cere si sa nu ne mai batem sotiile, sa etc).
Romania nu se poate moderniza daca masa critica a formatorilor de opinie este inca tributara pan-ortodoxismului. La fel, nici biserica azs nu se poate reforma. Prin mesajul ei purtator de catapeteasma, atrage numai oameni inclinati catre o viziune legalista, simplista, centrata le Lege/biserica, viziunea incurajata si intretinuta constient de o conducere super centralizata.
Vezi contextul în care daimonel menționează articolul lui Sever Voiculescu – opțiunea Benedict. Este vorba despre ispita de a te retrage în enclavă cu privire la care daimonel mă avertizează – și nu pot spune că greșește.
Populația rusă este mai seculară și mai modernă decât românii, deși au un regim clepto-teocrat. Revoluția rusă a fost un fiasco, dar a fost. În România singurii revoluționari în secolul XX au fost intelectualii evrei. Dej, Stoica, etc. erau agenți NKDV cu salarii grase. (Să nu-l uit pe Wurmbrand). Bodnăraș, ucrainean-german și câțiva unguri cu nume schimbate (ex. Apostol, Luca), sunt excepțiile. Am spus-o și o repet, dacă românii ar fi avut o revoluție autohtonă aveau și dizidență comunistă, ca ungurii, cehii, rușii. După ce l-au împușcat pe Ceaușescu, cei care i-au lins tălpile au descoperit moaștele și icoanele. Nu există moș gerilă, există moș crăciun. Crăciunul sinistru din 1989 este ziua de naștere a
Rromâniei noi.„Populația rusă este mai seculară și mai modernă decât românii”
Nu stiu cit de adevarat e asta. Ce stiu sigur e ca acum 20 de ani, intr-un orasel rural (da, da) din Oltenia, preotii tineri m-au dat afara din biserica (stiau ca eram seminarist adventist), la slujba de duminica, da’ mi-au luat apararea si si-au cerut scuze in numele lor enoriasii lor mai virstnici. In rest, am invocat o discutie clasica, pe care am auzit-o prima data intre profesorii mei din liceu – pe vremea aia aflam cu stupoare si ca adventistii sint ‘mai apropiati’ de catolici decit de ortodocsi (a trebuit sa-l citesc pe George Knight ca sa incep sa inteleg).
Wow.
Wow. Vaticanul acuză protestantismul american de ”nostalgii teocrate”? Cine este acum antihristul?