ABC – Kant (Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs”)*

Kant consideră că mintea, acest agent al selecției și coordonării, folosește două metode simple de clasificare a materialului care îi este prezentat: simțul spațiului și al timpului. Pe măsură ce generalul ordonează informațiile în funcție de locul de unde provin și de momentul la care au fost aduse, pune ordine și un sistem… Spațiul și timpul nu sunt în ele însele percepții, ci moduri ale percepției, care dau sens… Ele sunt a priori, fiindcă întreaga experiență le presupune… Pentru că sunt a priori, legile lor, care sunt legile matematicii, sunt absolute și necesare, o lume fără sfârșit. Este sigur că nu vom găsi o linie dreaptă care să nu fie cea mai scurtă cale între două puncte, nici 2+2 care să nu facă 4 sau 3*2 care să nu facă 6. …

Motto

‘Senzația este reprezentată de stimuli neorganizați, percepția este senzație organizată,  concepția este percepție organizată, știința este cunoaștere organizată, înțelepciunea este  viață organizată.’

Legile gândirii sunt chiar legile naturii, pentru că natura ne este cunoscută tocmai prin intermediul unor gânduri care trebuie să se supună acestor legi, din moment ce sunt unul și același lucru; de fapt, după cum spunea Hegel, legile logicii și legile naturi sunt unul și același lucru, de aceea metafizica și logica fuzionează… Știința este absolută, adevărul este etern.

Totuși, această certitudine, acest caracter absolut al celor mai înalte generalizări ale logicii și științei, este în mod paradoxal, limitat și relativ; limitat la câmpul experiențelor efective și relativ la modurile noastre strict umane de cunoaștere…

Kant nu se îndoiește niciun moment de existența materiei sau a lumii externe; dar nu știm nimic sigur despre ele, cu excepția faptului că există. Cunoașterea noastră detaliată este cu privire la felul în care ne apar, cu privire la fenomene, la senzațiile pe care le avem cu privire la ele. Idealismul nu înseamnă, așa cum cred oamenii de pe stradă, că nu există nimic în afara subiectului cunoscător, ci că o bună parte din obiect este formată din percepții și concepte; cunoaștem obiectul doar în măsura în care-l putem transforma într-o idee. Cum arată el înainte de a fi modificat, nu putem ști. Știința, așa cum o concep cei mai mulți, este naivă. Filosofia este ceva mai sofisticată și înțelege că întregul material al științei constă mai degrabă din senzații, percepții și concepte, decât din lucrurile în sine. „Cel mai mare merit al lui Kant, spune Schpenhauer, este de a fi deosebit fenomenul de lucrul în sine.”

Decurge de aici că orice încercare, fie din partea științei, fie din partea religiei, de a ne spune care este adevărul absolut, nu va fi mai mult decât o ipoteză. „Înțelegerea nu poate trece dincolo de limitele sensibilității.” 

O astfel de știință transcendentală se va pierde în antinomii, iar o astfel de teologie transcendentală se va pierde în paralogisme. Dialectica transcedentală are sarcina dură de a examina validitatea rațiunii de a scăpa din câmpul cunoașterii sensibile a lumii aparente, în lumea imposibil de cunoscut a lucrurilor în sine.

Antinomiile sunt dileme insolubile născute dintr-o știință care încearcă să depășească experiența. Când cunoașterea încearcă să determine dacă lumea este finită sau infinită în spațiu, gândirea se va revolta împotriva ambelor presupoziții: dincolo de orice limită, suntem înclinați să concepem ceva mai mult, fără margini și totuși, infinitatea nu poate fi concepută în sine. Ne putem întreba iarăși: a avut lumea un început în timp? Iarăși, nu putem concepe eternitatea, dar, de asemenea, nu ne putem gândi la niciun moment din trecut fără a avea sentimentul simultan că a existat ceva înaintea lui. Are, oare, acest lanț de cauze și efecte, pe care-l studiază știința, un prim început, o Primă Cauză? Da, pentru că un lanț infinit este imposibil de conceput; nu, pentru că o cauză fără cauză este, de asemenea, imposibil de conceput. Există vreo ieșire din aceste fundături ale gândirii? Pot exista, spune Kant, dacă ne amintim că spațiu, timpul și cauzele sunt moduri ale percepției și gândirii (Mă întreb, dacă Einstein nu se răsucește în mormânt?! – n.c.), care trebuie conținute în orice  experiență, din moment ce reprezintă țesătura și structura experienței; aceste dileme apar din presupoziția că spațiu, timpul și cauzalitatea sunt lucruri externe, independente de percepție…

Așa stau lucrurile cu paralogismele ‘teologiei raționale’, care încearcă să arate, pe calea rațiuniii teoretice, că sufletul este o substanță incoruptibilă, că voința este liberă și este deasupra legii cauzei și efectului (determinismului), că există „o ființă necesară”, Dumnezeu, ca o presupoziție a întregii realități.

Dialectica transcendentală trebuie să reamintească teologiei că „substanța, cauza, necesitatea” sunt categorii finite, moduri de aranjare și clasificare pe care mintea le aplică la datele senzoriale și, prin urmare, valabile doar pentru fenomenele care apar prin experiență. Nu putem aplica aceste concepte lumii entităților noumenale (sau doar deduse și conjuncturale). Religia nu poate fi justificată prin intermediul rațiunii teoretice…

O carte de cca 800 pagini care își propusese, nici mai mult nici mai puțin, decât să rezolve toate problemele metafizicii și, dacă se poate, să salvgardeze adevărurile esențiale ale religiei și științei. 

Ce a reușit însă cartea? A distrus o viziune naivă asupra științei… A limitat-o la o lume care este una a aparenței și a suprafețelor, dincolo de care rațiunea s-ar împotmoli în antinomii…

Cele mai elocvente și mai incisive părți ale cărții argumentează că obiectele credinței – un suflet liber și nemuritor, un creator binevoitor – nu ar mai putea fi vreodată demonstrate de către rațiune; cam în felul acesta a fost salvată religia…

Nu e de mirare că Heine l-a comparat pe micuțul profesor din Konigsberg cu Robespiere… Kant, spune Heine l-a ucis pe Dumnezeu și a subminat cele mai prețioase argumente ale teologiei. „Ce contrast uriaș între viața exterioară a acestui om și gândirea sa distructivă, capabilă să arunce o întreagă lume în convulsii!  

Rog cunoscătorii să fie îngăduitori – pentru ei toate acestea sunt redundante. Nu sunteți prea mulți și sunteți o elită. Rândurile acestea nu sunt decât o invitație la studiu, la cunoaștere și gândire. În lumina acestor concluzii, realizăm că așa numitele -isme „științifice”, devin superfluue, nu sunt decât niște glume insipide. Ele nu au neapărat menirea să stârnească pasiuni sau controverse, ci doar să deschidem ochii. Este doar un flash, o sclipire. Pentru edificare, sunt necesare deschidere și efort continuu.

_______

*Întregul articol este o compilație de fragmente din Will Durant, Povestea Filosofiei, Ed Herald, 2019, trd după versiunile engl, 1927-1961. Comentariu la prima critică, Critica Rațiunii Pure, Immanuel Kant, 270-277.

2 Responses to ABC – Kant (Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs”)*

  1. A nu se uita avertismentul Diavolului catre Kant la micul dejun, in Maestrul si Margareta: „Profesore, lumea nu te va intelege.”

    L-am citit pe Kant, credeam ca pricep, dar ma inselam. La fel cum se insala Denish DeSouza cand spune ca trupul si sangele in transubstanierea painii si vinului sunt lucrul in sine sau prietenul LC cand spune ca lucrul in sine este supranaturalul.

    Acum pricepe si prostul de mine ca spatiul si timpul kantian sunt spatiul si timpul newtonian. Intrebarea pe care o ridica mecanica newtoniana este cum se face ca o forta numta G se transmite printr-un recippient gol numit spatiul. Sau cum se face ca un lant de cauze si efecte se transmit prin alt recipient gol numit timpul. Spatiul si timpul in mecanica clasica sunt abstractii: f(x)=y. Concluzia logica este ca sunt categorii apriorice ale mintii asa cum abscisa si coordonata sunt apriorice pe tabla profesorului.

    Desigur ca Einstein se rasuceste in mormant. Einstein arata ca spatiul-timp este un camp al masei-energie. Insa Einstein nu dovedeste ca metafizica sta in picioare ci ca nu exista lucrul in sine ci doar orizont de evenimente. Cred ca cel care trage ultima concluzie din Kant este Heidegger in Sein und Zeit, care este si mai frustrant decat Kant. Timpul exista in patru dimensiuni dintre care trei le numim spatiu. Fiinta -lucrul in sine – se reveleaza in timp – adica in istorie. Nu exista nimic anistoric – deci nimic metafizic.

    Daca Kant este Robeespiere, sa nu uitam totusi ca Robespierre a infiintat cultul Fiintei Supreme in Res-Publica si a impus morala kantiana. Pentru ca, asa cum remarca chiar Diavolul in Maestrul si Margareta, Kant a inventat propriul sau argument pentru existenta lui Dumnezeu in imperativul categoric.

    Marx si Nietzsche se afla intre Kant/Roberspierre si modernitatea deplina in secolul XX. Secolul XXI este religios, deci nu exista.

  2. Sorin Săndulache says:

    Mulțumesc, Maestre! Nu, nu semnează, încă, nici diavolul, nici Margareta.

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: