Nu, domnule profesor, Abel nu este un erou

Întorcând spatele kibbutzului post-edenic, unde Cain administra munca comună după criteriul ”from each according to his ability, to each according to his needs”, Abel devine primul capitalist. Apoi, face un pas mai departe, descoperă capitalismul religios, și devine pastor de mega-stână.

Cain hotărește să jertfească Domnului o parte din produsele muncii lui. Abel jupoaie câteva oi. Domnul, sau mâna invizibilă, cum vreți să-i spuneți, primește cu plăcere jertfa din sângele altora, dar se uită cu dezgust la jerfa din propria sudoare, căci Domnului nu-i plac looserii. Looserul este cuprins de invidie, devine marxist, post-modern, Incel, NEET, broscoiul Pepe. În loc să-și pună camera în ordine, Cain vrea să schimbe lumea. După ce își ucide fratele, Cain devine drifter, unemployed, immigrant, agentul haosului.

Abel, explică Jordan Peterson, este arhetipul eroului Jungian care pleacă de acasă să confrunte haosul lumii și crează civilizația prin jertfire de sine. Cain este arhetipul umbrei, omul care în loc să învingă partea întunecată a naturii umane o proiectează asupra fratelui său.

Toate bune și frumoase, domnule profesor, numai că am citit și noi Biblia și ne amintim că cel care a plecat de acasă și a creat civilizația a fost Cain. De fapt, acceptând de-mitologizarea istorică îmbrățișată de Peterson, conform căreia Cain și Abel reprezintă conflictul între agricultori și păstori în Epoca Bronzului, înțelegem clar că Geneza este de partea păstorului nomad, care răspândea haosul ecologic în Semiluna Roditoare și era văzut ca purtător de boli de egiptenii care se spălau zilnic, și împotriva civilizației urban-agrare, care ne-a lăsat moștenire geometria, scrisul, arhitectura, roata, și sistemul de irigații.

Aici profesorul își amintește însă că e catolic și ne trimite la Augustin. Cain a construit într-adevăr o cetate dar este Cetatea Pământească. Abel a construit Cetatea lui Dumnezeu.

Spune Augustin:

Vedem deci că cele două cetăți au fost create din două feluri de iubire: cetatea pământească a fost creat de dragostea de sine care a ajunge la punctul disprețului față de Dumnezeu, orașul ceresc din dragostea de Dumnezeu dusă până la disprețul de sine.

Întrebarea care se ridică acum este: cum se împacă disprețul de sine cu arhetipul jungian al eroului din inconștientul purtător de viitoruri care, conform psihiatrului german, îl face pe tânărul plecat de acasă să creadă că în el dorm puteri ascunse, care pot cucerii universul?

Peterson ar face bine să își amintească întrebarea retorică adresată de Jung lui Freud: nu ai înțeles nimic din național-socialism? Teza lui Jung este că metoda lui Freud nu se poate aplica la arieni pentru că inconștientul arian este romantic. Copilul visează să ucidă dragonul și să salveze prințesa, nu să doarmă cu maică-sa.

Nu este cazul să pierdem timpul discutând teza lui Jung. Nu există nici o dovadă că ADN-ul uman codează mituri, și, dacă ar face-o, acestea ar fi universale. Există însă un punct în care Freud și Jung sunt de acord: incompatibilitatea între monoteismul mozaic și cultul politeist al eroului. Biblia nu este despre eroi ci despre sfinți. Eroul apare în Biblie doar pentru a fi condamnat, sau, eventual, să se pocăiască de infatuarea lui.

Freud observă că eroul mitologic de obicei își ucide tatăl. Isaac reprezintă evlavia celui care se lasă legat de altar sub cuțitul tatălui. Păgânii credeau că eroii s-au născut din relația între zei și femei și le-au așezat legendele în constelații. Geneza îi condamnă ca urmași ai relațiilor ilicite între îngeri și femei și așează constelațiile sub puterea lui Elohim.

Peterson susține că Geneza și mitul sumerian al creației sunt versiuni ale monomitului. Marduk învinge haosul în persoana lui Tiamat. Elohim învinge haosul primordial în Geneza.

Diferența este că creația din Geneza nu este agonistă, deci nu poate fi eroică. Marduk este un erou pentru că Tiamat îl poate învinge. Marduk se confruntă cu universul așa cum este și îl transformă. Elohim zice și se face. Este atotputernic, deci nu este erou.

Mai degrabă, putem spune că interpretarea feministă, unde Marduk este condamnat ca reprezentant al patriarhatului, care identifică femeia cu haosul și o ucide pa mama primordială, este mai aproape de Geneza, pentru că condamnă mitologia în numele unei ordini morale anti-romantice. Am mai spus-o, mișcarea woke este noul iudeo-creștinism. Este ultimul om , cum bine a înțeles Peterson. Ceea ce ignoră el este dezgustul filozofului german față de amestecul de eroism păgân nordic și pietate catolică din opera lui Wagner, Parsifal, sau, am spune noi astăzi, Lord of the Rings. Un astfel de  amestec apare și în Geneza după Peterson.

De asemenea, într-o eră în care nativii din Hawaii protestează împotriva construirii unui observator care ne-ar oferii o privire unică în spațiul adânc și originea universului, pentru că ar profana muntele pe care strămoșii lor s-au născut din relația între tatăl cer și mama pământ, și protestul lor este susținut de fanatici ecologiști și ai multiculturalismului sau feministe new-age, Peterson ar face bine să își re-examineze teza despre mitul care corectează excesele rațiunii și salvează civilizația de excesele postmodernismului.

În sfârșit, în favoarea lui Peterson, aș adăuga că el nu este Abel ci Cain. Domnul a primit cu plăcere oițele jertfite de colegii săi pe altarul academic.  Ca dovadă, mulți dinte ei se vor pensiona ca multi-milionari. Profesorul post-modern este un model al succesului în capitalism. Vinde ce se cumpără. Indignarea lui Peterson se îndreaptă, în ultimă instanță, la fel ca a marxistului Cain, împotriva mâinii invizibile.

Spune Manifestul pe care Peterson l-a citit nu de mult:

Toate relațiile fixe, înghețate, cu trenul lor de prejudecăți și opinii vechi și venerabile, sunt măturate, toate cele nou formate devin vechi, înainte de a se putea osifica. Tot ceea ce este solid se topeste în aer, tot ceea ce este sfânt este profanat și omul este în cele din urmă obligat să confrunte cu simțurile treze condițiile sale reale de viață și relațiile sale cu semenii.

Sexul se topește, genul se topește, adevărul se topește, arhetipurile se topesc, pentru că banul e lichid și totul se reduce la bani. Nu e de mirare că lui Cain i se întunecă fața, devine Incel, sau NEET, are fața broscoiului Pepe, și își ventilează furia vizionând Peterson. Cain a îmbrățișat arhetipul umbrei.

Peterson ar face bine să își conducă urmașii la Cetatea Pământească.

16 Responses to Nu, domnule profesor, Abel nu este un erou

  1. Când eram copil și am început să citesc Biblia mi-a trecut prin minte următoarea întrebare: Cum p**a mea putea Dumnezeu să-l iubească mai mult pe Abel, pai Dumnezeu face diferențe? Dar au avut grijă frații de la biserică și părinții să-mi explice cum stă treaba.

  2. Ianis says:

    Everything is shit, zice un alt profesor multimilionar

    “In a traditional German toilet, the hole into which shit disappears after we flush is right at the front, so that shit is first laid out for us to sniff and inspect for traces of illness. In the typical French toilet, on the contrary, the hole is at the back, i.e. shit is supposed to disappear as quickly as possible. Finally, the American (Anglo-Saxon) toilet presents a synthesis, a mediation between these opposites: the toilet basin is full of water, so that the shit floats in it, visible, but not to be inspected. […] It is clear that none of these versions can be accounted for in purely utilitarian terms: each involves a certain ideological perception of how the subject should relate to excrement. Hegel was among the first to see in the geographical triad of Germany, France and England an expression of three different existential attitudes: reflective thoroughness (German), revolutionary hastiness (French), utilitarian pragmatism (English). In political terms, this triad can be read as German conservatism, French revolutionary radicalism and English liberalism. […] The point about toilets is that they enable us not only to discern this triad in the most intimate domain, but also to identify its underlying mechanism in the three different attitudes towards excremental excess: an ambiguous contemplative fascination; a wish to get rid of it as fast as possible; a pragmatic decision to treat it as ordinary and dispose of it in an appropriate way. It is easy for an academic at a round table to claim that we live in a post-ideological universe, but the moment he visits the lavatory after the heated discussion, he is again knee-deep in ideology.”

  3. Acum inteleg de ce nu a tras Zizek apa peste Peterson. Balcanicul a adoptat pragmatismul anglo-saxon. Sau e WC-ul turcesc?

  4. Teza dispare impreuna cu anti-teza. Mitul abstinentei care salveaza romantismul s-a dus, dar s-a dus si mitul anilor 60-70, o data cu aparitia sexului digital si red/black pill. Drumul eroului sfarseste in gaura iepurelui, care e black hole. No way back. No myth.

  5. EvR,

    „Cum p**a mea…”

    Raspunsul l-ai dat singur, cand ai jurat pe Milah, ca Eleazar si Iosif. Cain nu a fost circumcis. „Faci rau, vei fi rau primit”. Adam si Eva au jertfit preputul lui Abel, de aceea jertfa lui a fost primita. Spune-le parintilor sa citeasca Talmudul, nu P&P.

  6. Edi Constantinescu,

    Ce parere aveti despre acest text scris de Adrian Papahagi despre revolutia franceza si ziua lor nationala de 14 iulie ?
    ”14 iulie 1789 și tot ce a urmat

    Franței lui Ludovic al XVI-lea, pacificate, unite și prospere ca niciodată până atunci, i se urâse cu binele. În saloane, ducese apelpisite și avocați ambițioși, scriitorași fără scrupule și genii libertine, masoni (3/4 din deputații stării a treia, încurajați de eterna rivală, Anglia) și idealiști utopici se amuzau fantasmând la revoluție. De la Palais Royal, în plin centrul Parisului, Louis-Philippe d’Orléans, care se visează Ludovic al XVII-lea, și secretarul lui, Choderlos de Laclos (autorul romanului libertin Legături periculoase, 1782) întrețin agitația revoluționară. În plină criză a grâului, viitorul Filip Egalitate, distribuie bani și pâine parizienilor (aceasta nu-l va scuti să fie ghilotinat la rându-i, în 1793). Trupele sunt în disoluție, soldații dansează pe Champs Élysées și fraternizează prin cârciumi cu poporul. Arhiepiscopul Parisului se refugiază la Versailles. Regele cheamă detașamente din provincie, dar, la rugămințile arhiepiscopului și, fără îndoială, îndemnat de propria conștiință, le poruncește să nu tragă asupra poporului.

    Pe acest fond, în 11 iulie 1789, Regele face greșeala de a-l demite pe ministrul de finanțe, bancherul genevez Necker, idol al opoziției, ceea ce exacerbează agitația revoluționară. Necker este repus în funcție în 13 iulie, dar degeaba: nebunia se declanșase. În aceeași zi, poporul răzvrătit atacă Bastilia, citadela medievală devenită închisoare politică VIP, unde erau deținuți doar aristocrați. La acel moment, Bastilia număra doar șapte prizonieri; marchizul de Sade, autorul faimoaselor romane erotice care au consacrat noțiunea de “sadism”, fusese transferat la începutul lunii în altă închisoare. Se trag doar șapte salve împotriva Bastiliei, suficient pentru a-l demoraliza pe comandantul acesteia, Bernard René Jourdan, marchiz de Launay. Poporul, inflamat de diverși demagogi, printre care prosperul avocat Danton, voia sânge. Trupele fuseseră retrase, dezertaseră sau nu aveau ordine clare.

    În 14 iulie, răzvrătiții asaltează Palatul Invalizilor, de unde sustrag 32.000 de puști și 12 tunuri. Le lipsește praful de pușcă, care fusese transferat de la Arsenal la Bastilia. Citadela e încercuită de mulțime (954 de persoane primesc titlul de “cuceritori ai Bastiliei” în 1790; 863 vor primi pensii de revoluționari până prin anii 1830-1848); cuprins de panică și fără ordine ferme, de Launay predă Bastilia aproape fără să o apere: garnizoana trage în acea zi o singură salvă de tun. Sunt coborâte podurile, iar mulțimea pătrunde în fortăreață, distrugând totul în cale. De Launay, rănit de o lovitură de sabie, este transportat spre Hôtel de Ville: pe drum, este maltratat și, în cele din urmă, masacrat și decapitat cu un cuțit de buzunar. Capul lui va defila prin Paris în vâlful unei sulițe, spre satisfacția poporului revoluționar. Invalizii care mai rămăseseră în Bastilia sunt masacrați sau spânzurați, spre bucuria gospodinelor și a adolescenților excitați de sânge. Am sintetizat narațiunea din cartea lui Noëlle Destremau, Trois journées pour détruire la monarchie: 14 juillet 1789, 6 octobre 1789, 10 août 1792 (Paris: Nouvelles Éditions Latines, 1988).

    Fericită de aceste fapte glorioase, mulțimea se gândește să continue spre Versailles. “Nu vrem să-l judecăm pe Rege, vrem să-l ucidem”, spunea Danton. “Ucideți porcul”, îndemna elegant Legendre. “Trebuie să-l condamăm pe loc la moarte, în virtutea dreptului la insurecție”, credea Robespierre. În 21 ianuarie 1793, după numeroase atrocități revoluționare, va cădea și capul nefericitului Ludovic XVI. În drum spre eșafod, Regele strigă: “Poporul meu, mor nevinovat”, dar vocea sa este acoperită de tobele puse prompt la treabă. Călăilor le spune: “Domnilor, sunt nevinovat de lucrurile de care sunt acuzat. Fie ca sângele meu să cimenteze fericirea francezilor!” Regicidul e doar preludiul unei intense terori comuniste, precursoarea ororilor totalitare din secolul XX. “Amicul Poporului”, jurnalistul Jean-Paul Marat, în realitate un “maniac al crimei”, cum îl numește istoricul Pierre Gaxotte (La Révolution française, Paris: Fayard, 1970), îndeamnă poporul să își suprime dușmanii, să își lichideze victimele, să îi atace pe toți cei care posedă trăsuri, valeți sau haine alese. “Masacrați nobilii, preoții, bogații”, îndemna Marat.

    Furia revoluționară nu se îndreaptă doar împotriva monarhiei, ci dorește să șteargă toate urmele vechiului regim. În dorința de a face tabula rasa din trecut, revoluționarii năvălesc în bazilica Saint Denis, necropolă regală, și dezgroapă regii Franței – doar Saint Louis nu a fost găsit. Profanatorii de morminte sunt însă profund dezamăgiți, căci se așteptau să găsească în sepulcre bijuterii și coroane, ca recompensă a deranjului. Or, capețienii fuseseră înveliți, goi, în lințolii albe – simplitate demnă de regi creștini. Rămășițele regilor și reginelor Franței, vechi de sute de ani sau recente, sunt aruncate de mulțime în gropi comune săpate ad hoc. Episodul din 1 august 1793 este povestit în romanul Sire al lui Jean Raspail (Paris: Éd. de Fallois, 1991/Livre de Poche, 2001).

    Nu era destul. Poporul suveran, adorator al Ființei Supreme, trebuia să distrugă până la capăt. Așa se face că moaștele Sfintei Genoveva (c. 422-502), patroana Parisului, care îmbărbătase oștirile Luteției pentru a rezista hunului Attila, sunt arse și aruncate în Sena; aurul raclei este topit și transformat în monede. Povestea o relatează, printre alții, și Caragiale în schița “Sfânta Ghenoveva”. Pupătorii de moaște n-au mai avut ce să pupe.

    După cum probabil ați ghicit, cred că admirabila, măreața, glorioasa, geniala mea Franță, patria tuturor perfecțiunilor universitare, intelectuale, monastice, artistice, arhitecturale sau chiar gastronomice nu are nimic glorios de celebrat în 14 iulie. Urarea mea este deci simplă: vive la France éternelle!”

  7. Parerea mea este ca omul delireaza cand afirma ca Franta pre-revolutionara era ”prospera” ca niciodata, cand este stiut ca starea a treia care reprezenta peste 80% din populatie traiau in conditii total sub-umane. Nu stiu la cine se refera cand spune ca e prospera, poate la cler si la nobili, ca altceva nu vad.

  8. Are dreptate insa cand vorbeste de abuzurile iacobinilor si de teroarea instaurata dupa executarea regelui Ludovic 16.

  9. Ianis says:

    Textul lui Papahagi este un fel de Tragedia Veacurilor pentru habotnicii ortodocsi.

  10. Amaranthine Sophia says:

    La fel ca inainte de revolutia rusă. E lumea chinuita descrisă de Panait Istrati. Dacă viața e decentă n-ai cu cine face revolutie. Epoca revoluțiilor a trecut pt. ca azi aproape oricine are un acoperiș si mancare. Au fost incluși și popii printre dușmani pt. ca faceau parte din putere, din cei privilegiați. Omorârea lor nu are nicio conotație mistică sau spirituală pt. ca „lucrarea” lor nu avea nimic de genul asta.

  11. Franței lui Ludovic al XVI-lea, pacificate, unite și prospere ca niciodată până atunci, i se urâse cu binele.

    Taranilor li se urase cu binele. Seniorul era bun. In loc sa spanzure taranul flamand pentru ca a vanat un iepure, il pedepsea cu 100 de bice. Frantei i se urase cu privilegiile feudale si ale clerului. I se urase cu luxul de la Versaille, cu monarhia absolutista, cu un cler ateu sau deist care incuraja credinta oarba la popor. I se urase cu dictonul lui Madame de Pompadour: dupa noi potopul.

    Si potopul a venit. Dar vai, bucataria de la Versaiile, moastele, perucile pudrate, barocul, tocurile inalte…

    Republica, stoarsa de foame si sange, a devenit mai puternica in Europa decat a fost pe timpul Regelui Soare. Franta ne-a dat Europa moderna. Da, am pierdut rafinamentul claselor inalte. Era bine sa-l fi pastrat, dar vina este a lor, nu a Revolutiei.

    Vive la Revolution Francais.

  12. Abuzurile iacobinilor si domnia terorii au fost rezolvate de Revolutie. Sa nu uitam ca intr-un an Franta a abolit privilegiile feudale/clericale si a proclamat egalitatea cetatenilor. Devierea iacobina s-a autocorectat. Pe de alta parte, Robespierre, nu a fost ateu, ba chiar a instituit cultul de stat al Fiintei Supreme.

    Un alt aspect este ca printre republicani au fost nobili si clerici catolici. Preotii executati au fost executati pentru tradare. Papa le spusese sa nu accepte republicanismul si democratia pentru ca monarhia de drept divin este picata din cer.

  13. Bunica avea bustul lui Louis XVI si Marie Antoinette pe vitrina cu bibelouri. Tatal meu a fost arestat pentru ca a participat la demonstratia pro-regele Mihai in 47. Familia mea este monarhista si ortodoxa cu o minoritate adevntista. Uneori discut cu sora mea despre monarhismul familiei si radem.

    Exista o continuitate intre monarhia bizantina si absolutismul ceausist asa cum exista intre fanariotism si coruptia post-comunista. Pro-monarhismul romanesc este un delir. Targovetul roman s-a imaginat aristocrat francez. E ridicol.

    Dar apoi, este si propaganda aristocratiei anglo-saxone din care s-a inspirat Marea Lupta. Redneckul american se crede si el un aristocrat detronat. Vezi Alr-Right. Romanii si americanii care il bocesc pe Louis XVI imi aminteste de „regele” si „ducele” din Huckleberry Finn.

  14. Sau de Maxim Gorki. FWIW, Rusia a inaugurat era spatiala la numai o jumatate de secol de la Revolutie si a ajuns la sapa de lemn sub oligarhia lui Eltin si Putin. Romania avea 40% analfabeti in 1945 si taranii se tratau cu babele. Am lucrat ca palmas la irigatii in Dobrogea si imi amintesc ca infrastructura de irigatii o depasea pe cea a US. Nu sunt pro-comunist, dar istoria e ca placile tectonice. Uneori se auto-corecteaza violent si face victime. E bine ca avem libertate, dar in multe ne-am intors in trecut in numele credintei si traditiei.

  15. Amaranthine Sophia says:

    Că tot vorbeați de Cain ca erou civilizator si in contextul metaforei cu plăcile tectonice: suntem de acord ca civilizația e buna, dar odata cu ea, revolutia agrară a adus de la dinți stricați si oase deformate de la munca repetitivă, până la sclavie si tot tacâmul, știți mai bine ca mine. Apoi sclavia ideologică, feudalismul și tot coșmarul istoriei pt. ca noi astazi sa ne bucuram de arta, cultura, știința și să putem zice abia acuma că civilizația e bună.
    „Ca să schimbăm, acum, intâia oară
    Sapa-n condei şi brazda-n calimară
    Bătrânii au adunat, printre plavani,
    Sudoarea muncii sutelor de ani.”
    Nu binele (comunismul) invinge răul (monarhia, feudalismul), nu binele (democrația) invinge răul (comunismul). Aș compara toate astea cu dezvoltarea embrionului. El trece prin diverse transformari dar acele transformări nu sunt metamorfoze ca la omidă ci apare un grup de celule cu o anumita funcție si când nu mai e nevoie de ele mor. Mor multe părți din embrion ca sa ajungă deplin. Cineva zicea despre asta ca e ca si cum moartea sculptează in viața ca să producă copilul nou născut. Orice pas inainte vine la pachet cu un preț mare, de aia ii o crimă sa ne intoarcem in trecut in numele credinței si tradiției pt. ca ar însemna sa aruncăm la gunoi toată suferinta și sacrificiul platit pt progresul facut. In prezent ar fi teoretic posibilitatea sa se facă progres fara suferință. Avem tehnologia si intelegerea istoriei necesară. In practică acum plătește prețul planeta cu speciile ei. Poate ca istoria e mișcarea browniană a maselor de oameni care se ciocnesc ca plăcile tectonice si e neutră din pdvd moral, cum sunt neutre legile fizicii.

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: