Două lumi: mit și realitate

Știința pune întrebări la care nu se poate răspunde niciodată, religia predică răspunsuri care nu pot fi niciodată chestionate! Din Sean Caroll, cules de Dr ID, plus câteva idei imp.

Miturile sunt pentru omenire, ceea ce sunt visele pt om. Ele rezolvă tensiunile reale, indicând narativ, imagistic și metaforic, dinspre inconștientul individual sau colectiv, spre conștient, logic, propozițional și rațional – dezechilibrele și ceea ce este de făcut. Cambell are observații pertinente prin care îi taxează pe Frazer și Freud care n-au înțeles pe deplin natura și funcțiile mitului, ale credințelor, artei. Frazer, primul mare atropolog din sec XIX, ia în considerare aspectul magic – mecanicist al miturilor. Freud consideră religia și miturile – o nevroză. De fapt, miturile sunt un mecanism complex, cultural, spiritual, de adaptare!

Considerând, oarecum similar cu Genesa, că ceea ce deosebește omul de restul regnului animal, este conștiența de sine și că este muritor, iar aceasta l-a împins spre soluția spirituală, transcendentă, a mitologiei. Cele mai vechi forme hominide – homo fabilis – odată cu primele unelte, din Africa de Est, sunt însoțite de ceremonialuri ale înmormântării, cu speranța înveșnicirii. Mult mai târziu, au continuat cu piramidele.

Ființa umană a realizat de timpuriu că, prin ascendenți și descendenți, prin grupul social căruia îi aparținea, se autoperpetuează, se înveșnicește prin super–organismul social căruia îi aparține. Acesta are o structură, valori, cutume, specifice, markeri ai identității. Încă din copilăria lor, omul și omenirea, își reprezintă mama ca reprezentând natura, iar pe tată, ca structură socială, cultură, spiritualitate. Odată cu civilizația, Domnul Oștirilor, al mâniei și războiului, devine Tatăl nostru.

În încercarea de a defrișa complexul de atitudini față de narațiuni, va trebui probabil, să distingem între genuri literare narative, ca: ficțiune, istorie, relatare, reportaj, povestire, legendă, basm, articol științific, eseu filosofic. Nu cred că trebuie să le definim pe fiecare, dar cu siguranță, trebuie să fim conștienți de existența lor și de atitudinea noastră diferențiată față de aceste genuri. Este adevărat că mitul, mitologia, reprezintă mult mai mult decât literatura, genurile literare sau figurile de stil, de care se folosește copios.

Ce diferențiază literalismul, credulitatea, de analiză, gândire critică, luciditate? Ne situăm în interior, subiecți ai unui joc suprarealist, sau încercăm să obiectivăm întreaga procesualitate, să ne detașăm, încercând să înțelegem esența fenomenului? Să ne gândim puțin și să ne întrebăm: parabolele agricole au ca subiect agronomia? Samariteanul milos, pune bazele traumatologiei? A influențat Isus statistica morbidității sau mortalității în Canaan, Israel, Galileea sau Palestina? Chiar dacă evanghelia nesinoptică ne spune hiperbolic, că relatarea tuturor minunilor n-ar încăpea, prin terabiții ei, nici în suluri, nici în codexuri, nici în lume.

Este atât de comun și obișnuit ca, în orice formă de artă să acceptăm convenția, condițiile pe care le impune orice mediu artistic și să ajungem la mesajul, esențialul transmis.

De ce atunci, în cazul miturilor, pe care le-am transformat în crezuri, le-am proiectat și originat unor ființe cu trăsături ideale, absolute, trebuie să ne pierdem spiritul critic și să le acceptăm în mod idolatru, ca un mesaj absolut, sacrosant, infailibil? Mai ales că, la orice analiză documentată, științifică, se dovedesc a fi orice altceva, numai ceea ce ți se pretinde să crezi, nu – revelații – oricât de valoroase, înțelepte, cizelate multigenerațional și folcloric.

În interpretarea viselor – apropo de analogia vis / mit – există abordarea ericksoniană, în care totalitatea evenimentelor și personajelor din vis, sunt văzute ca referindu-se, în mod complex, la visător. Așa cum propune Campbell, cu referire la Jung și alții, miturile, vorbesc despre om, grupuri, etnii, culturi, având toate aceleași teme ancestrale și arhetipale: origini, sens și semnificații, valori, conflict, ură, dragoste, existență, moarte, suferință, viitor, veșnicie.

În acest caz, care este nivelul la care dorim să ne situăm în interpretarea miturilor, făcând analogie cu literatura? Luăm de bune, povestirea, jocul evenimentelor și al personajelor, le tratăm ca pe relatări, istorie și fapte, sau distilăm din aceste capodopere ale înțelepciunii și culturii universale, semnificațiile, mesajul, problematizarea, valorile neschimbătoare?

Campbell deplânge pierderea miturilor și face referințe sumbre asupra destructurării civilizațiilor invadate intempestiv de modernitate. Parțial, este de înțeles. Ni se spune că odată cu miturile pierdem mesajele lor, modul în care ne-am structurat ca oameni și civilizație, spiritualitate.

De altfel, apariția miturilor urbane, o formă de kitsch, pare să îndreptățească această opinie.

Totuși, să tentăm o analiză mai profundă. Avem tendința de a idealiza trecutul, deși oamenii rămân aceeași, dintotdeauna. Astăzi, când omenirea începe să înțeleagă – imperfect, desigur – natura și motivațiile acestor creații, când înțelegem mai bine resorturile conștiente și inconștiente ale psihismului uman, comportamentele sale sociale, nivelurile culturale, dimensiunile antropologice și spirituale, cu evoluțiile lor, n-am putea sugera sau găsi o rezolvare, prezentă sau viitoare, ceva mai apropiată de realitate, de tendințele omului modern? Vom fi urmăriți încă multă vreme de umbră, pulsiuni inconștiente, ghemul de instinctualitate, frică și groază, nevoia de mângâiere și siguranță, certitudine.

Oricât de valoroase și pline de înțelepciune ar fi narațiunile, miturile, poveștile, ne vom agăța în continuare de această lume ireală, de basm, pentru a putea trăi pe deplin, valoros, pentru a ne găsi temeiurile, sensul și semnificațiile cele mai înalte?

Este oare necesar să ne populăm existența și conștiințele cu mituri, când avem capacitatea de a ne autoanaliza, de a le analiza, de a înțelege nevoia și motivațiile care au dus la creația acestora?

Nu este existența, imperativele ei, nu sunt misterele sale, suficient de complexe, motivante și mobilizatoare, ca să nu ne mai refugiem în mitologic, imaginar, ci să devenim, în sfârșit mai realiști, orientați, eficienți și lucizi.

Înțelegând în profunzime, destinul milenar al omenirii, al fiecărui om pe pământ, cunoscând fie și parțial, fenomenele și procesele din natură, mai este necesar să ne agățăm de fantastic, de narațiuni imaginare? Nu cumva ne-am atins maturitatea necesară, pentru a ne accepta destinul cu serenitate, a trăi și a admira frumusețea, bucuria și fericirea pe care le oferă viața reală, natura înconjurătoare, misterele existenței? Sagan spunea că monotonia science fiction este cu mult depășită, pe toate planurile, de superbia structurală și morfologică, funcțională, a detaliilor, inclusiv electrono-microscopice, ale formelor de existență și de viață.

Dacă visele, visurile și miturile nu sunt decât proiecții ale noastre și de către noi înșine, spre noi înșine, dacă ele ne vorbesc în mod indirect despre noi, într-o formă narativă, alegorică, metaforică, nu sunt ele concomitent, o expresie a vechiului adagio: „Cunoaște-te pe tine însuți!” sau îndemnul sacru: „Cercetați-vă pe voi înșivă!”.

Percepția noastră senzorială, simțurile noastre, sunt orientate spre exterior. Dar lumea noastră interioară? Îi înțelegem mai bine pe semeni, decât pe noi înșine. Deseori, în terapie sau în relații, avem insight–ul, revelația motivațiilor, impulsurilor care ne caracterizează, ne definesc. De obicei suntem blindați cu mândrie, vanități, defense, complexe. Dacă am opta pentru a fi mai deschiși, mai transparenți, mai vulnerabili?! Ce-am avea de ascuns? Cu ce suntem deosebiți de toți ceilalți muritori? Am avea parte de o atmosferă fresh, de sinceritate, onestitate, autenticitate.

Dar la nivel de grup, colectivitate, confesiune, neam, societate? Punem mare preț pe tradiții, ritualuri, cutume, dogme, ca specificații ale identității și originalității. Din cele mai vechi timpuri și până astăzi, oamenii se ucid, se urăsc, sunt torturați, umiliți, discriminați, în numele lor. Și totuși, Creatorul ne-a numit simplu: iș – ișa. Om.

Cum vom trata miturile și credințele? Cu detașare. Ca pe vise. Este, totuși, de datoria noastră să le deslușim, să le interpretăm sensul profund! Temerile, dorințele, trebuințele, înțelepciunea, din spatele lor. Este profund contraproductiv și dovada unei ignoranțe crase, să le tratăm ca pe adevăruri literale. E ca și cum te-ai mulțumi cu acțiunea, narațiunea și n-ai înțelegeo boabă din mesaj, din morală.