Transsubstanțieri ci(bi)nice

Pe la 1500 și ceva, transilvanul Nicolaus Melchior Cibinensis, probabil dintr-o familie de aurari, scria Processus sub forma missae. Processus, adică algoritm alchimic. Missa, adică liturghie. Să convertești taina bisericii în deschidere către tainele lumii pare să fie specialitatea sibienilor – fie ei și de ocazie.

Miracolul acestui orizont deschis nu ține doar de apetitul pentru amploarea și diversitatea bibliotecii. Privirea pătrunzătoare, asumată programatic, exersată consecvent și liberă să se întoarcă asupra ei înseși, e încă mai importantă. Edi stă aici sub semnul înțeleptului cinic – neconstrîns de sofisticăria rigorii formale, convins de nevoia de a străpunge pîcla iluziilor de tot felul, prizonier al îndrăznelii de a vorbi de jos în sus. În parrhesia cinicului întîlnește nebunia Crucii.

Edi a înțeles – și pentru că a făcut experiența ei directă – „dimensiunea autohipnotică” a teologiei creștine (Sloterdijk). Drept pentru care, pentru a salva omul de sub ruina ideologiei, l-a redescoperit pe cinicul, corozivul Isus. Azi, ca întotdeauna, singurul creștinism viabil este cel care îi permite lui Isus să fie cel mai mare critic al creștinismului.

La 70 de ani, Edi încă ne provoacă, ne contrariază și ne farmecă. Efectul cel mai spectactulos al acutizării privirii e reîntregirea terapeutică a realului. Uneori, voyeurismul – ca să nu zic, cu destulă îndreptățire, vizionarismul – suprarealist e mai realist decît orice icoană. Max Ernst îl bate la fund pe Botticelli.

PS Acesta e doar primul dintr-o serie de editoriale, de diferiți autori, ce vor apărea săptămîna aceasta, la aniversare.