Ei, drăcie!

Pentru că sînt genul de ateu care se joacă cu cuvintele (nu doar cu Cuvîntul) și ar prefera să nu plătească impozit la niciun munte sfînt (fuck Dan Alexe), vă mai spun o poveste.

Darshan este în scripturile hinduse theoria – vederea (preferabil de dumnezeu). E, în unele lecturi (ele însele darshan), un fenomen reciproc – așa cum e în Iov (care se tot plînge că Yahweh îl trece cu vederea) sau în evanghelia ateului. E deschidere polifonică – nu doar yoga e școală de vizionarism hindus, ci și, la limită, budismul, taoismul sau jainismul.

Midrash-ul e și el un soi de vedere. E lectura nesățioasă a scripturilor care face textul inepuizabil. Și nu e deloc monopol iudaic. Și musulmanii au madrase. Așa cum indienii au Madras (poveștile sînt, înainte de toate, țesături, mreje, dreamcathers). Și da, Dan Alexe o să zică „ce-are Ierusalimul cu Atena?” Iar eu știți ce-o să zic.

Toate vedeniile astea, toate însăilările astea de ochiuri au în comun (fuck you, Dan Alexe) un etimon care a dat în greacă, și apoi în limbile moderne, Dracul. Pentru că ochiul e drăcia. Ambiguitatea vederii e temeiul ființei. Ochiul rău, ochiul bun.

Să-l dezghețăm, despietrim pe Dumnezeu. Locul geometric al sinelui e ochiul celuilalt. Și da, poate că terafimii și terapia descind din același pîntec. Pămîntec.