Aplauze în Permanență

Ironia și satira pe care nu mi-o inhib, nu are de-a face cu lipsa insensibilității la tragedia care ne este istoria. Are de-a face cu naivitatea că ar exista vreun refugiu care să te protejeze din a repeta același grotesc. De exemplu că ar fi un refugiu convertirea la creștin-patriot-anti-marxist și astfel garantează că nu poți repeta aceleași oribilități.

În The Gulag Arhipelago este relatată o scenă memorabilă. Merită citită întreaga parte. Pe scurt, exista un obicei ca la conferințele lui Stalin să nu te oprești din aplaudat. Pentru că așa se identificau trădătorii. Primul care se oprește din aplaudat are mâinile libere să primească biletul spre Gulag.
Aplaudatul așadar se ființează singur în propria tragedie comică. Subiectul se întoarce către sine ca obiect.

Aceeași tragedie comică se ființează când credincioșii nu iau pauză de la slăvit pe Dumnezeu. Bătutul permanent din palme îi menit să țină mintea credinciosului ocupată și ferită de dubii cu privire la ce înseamnă sau trebuie să însemne divinitatea.
Oricât ai detalia grotescul din jocul stupid al minunilor ca răspuns la rugăciuni, aplaudatul continuă surd. Cel care ia pauză de la aplaudat, e osândit vârtejului nihilist.

Temeți-vă deci și dați-I slavă pentru că Tătucul pândește ezitările.