oxigen2

Umilința lui Dumnezeu

A avut vreodată Dumnezeu experiența umilinței? Sau a fost Dumnezeu vreodată impresionat?

Dacă da, atunci Dumnezeu e nesincer și ipocrit. Pentru că doar se preface din moment ce nimic nu îi este superior și necunoscut. Nu poate fi impresionat și nu poate simți în mod sincer umilința pentru că este unic atotștiutor și atotputernic. Și deja știe asta.

Dacă nu, atunci Dumnezeu are cel puțin alte două probleme:
1. Rămâne că e arogant și plin de sine?
2. Suntem noi superiori lui Dumnezeu prin faptul că avem ceva în plus față de el? De exemplu că putem fi impresionați și știm în mod sincer ce-i umilința?

Poate măcar acum Dumnezeu are puțină umilință din moment ce nu știe ce-i umilința.

Articularea obiectivului

​Cei pentru subiectiv articulăm pentru recunoașterea că obiectiv e că orice obiectiv e subiectiv. Cum greșeala e de partea noastră, se întâmplă să mai articulăm și noi obiectivul.
Cei pentru obiectiv articulăm pentru obiectiv. Pentru că obiectivul trebuie susținut. Nu stă singur în picioare și trebuie articulat regulat ca să-și amintească obiectivul că e drept.

E obiectiv că încă e subiectiv dacă obiectivul progresează sau dacă progresăm spre obiectiv.

Socul ontologic

Raiul, veșnicia care nu se repetă

​Una din criticile pe care le aduce religia științei și filozofiei e că acestea nu scot nimic la capăt. Sunt într-o veșnică deschidere.
Culmea: promisiunea raiului e că-i o veșnicie care n-o ia niciodată de la capăt. Pentru că dacă s-ar repeta, la un moment dat ne-am prinde și ne-ar lua groaza.
Deci și raiul, ca și știința și filozofia, are motivele lui să fie într-o continuă deschidere. Să fie o veșnică sursă de nou. Raiul mereu va trebui să ne amăgească cu un capăt la hotarul căruia vom cunoaște pe deplin și mereu va trebui să ne refuze capătul pentru că altfel n-ar mai fi nimic nou și ne-ar lua groaza.
Raiul, nu face diferență. ​​

Addendum:
Printre altele, raiul e acelora care-l vor cunoaște din plin pe Dumnezeu dar își inhibă întrebarea despre originea lui Dumnezeu. Pe veci.
Iată cum raiul ar fi iad pentru unii, cum Dumnezeu minte (nu e atotștiutor) și cum nu-i de mirare că Dumnezeu e atât de fascinat de sine. E atât de special încât nici măcar el nu se poate explica (defini). „Absolut în criza de identitate” ar face titlu bun unui editorial separat.

​Poftim coerență

​Dacă nu explici/demonstrezi totul, metafizicul ia forma misterului din necunoscut. Derivarea infinită a sensului păstrează mereu gaura pentru Dumnezeu.
Dacă explici totul, metafizicul ia forma violenței. Lui Yahweh îi este plăcut și arderile pe altarul științei.

Poftim întrebare: a fi incoerent înseamnă a fi niciodată coerent sau a fi uneori coerent dar nu totdeauna?

Nu mi-e clar dar ce e clar (adică ce putem abstractiza, adică mitologiza), e că incoerența trebuie să aibă o anumită coerență în incoerența ei. Adică trebuie să fie coerent incoerentă.

Și treaba cu incoerența negația coerenței. Intuitivul care deduce că incoerența nu poate exista fără coerență din moment ce incoerența presupune a fi cel puțin uneori coerent. Argument pentru care coerența devine primordială, originală, originară. Ceea ce este. Realul.
Incoerența, negația devenind o născocire din dorință sau necesitate. Imaginarul.
Dar n-o fi intuiția asta manipulată de forma unui prefix? De un ‘non-‘ sau ‘in-‘? In-coerență. Non-coerență.

Ce e atât de neconceptut ca frustrarea inițială, care a dat naștere conceptului de coerență, să fie tocmai prezența incoerenței? Apriori conceptului de coerență, era deja incoerența?
În sensul că sunt atât de frustrat de prezența haosului (incoerenței) încât îmi imaginez (doresc) ordinea (coerența).
Imaginarul, virtualul, dorința, utopia e tocmai coerența. ‘Realul’, originea, e incoerența în care ne scăldăm.
Coerența e numele (aliasul) imaginat (inventat) pentru negația incoerenței în care existăm. Coerența e invenția. Un mic pattern, repetabil, coerent, în interiorul unui eveniment unic, irepetabil și incoerent. Contextul unei secvențe de zecimale care se repetă în acel pi care nu se termină niciodată într-o repetiție.

Cu alte cuvinte.. poftim coerență. Poftim în toate sensurile.