Argumente pentru existenta lui Dumnezeu?! Nu, multumesc!

Acest articol contine o serie de truisme, dar – cum bine observa o colega de-a mea – cateodata e mai bine sa spui decat sa nu spui. Si (cine stie?!) poate ca lucrurile spuse aici vor fi utile unor “cautatori”.

Sunt exasperat de amicii mei teisti care cauta argumente “pentru Dumnezeu”(sic!) si de amicii mei atei – care nu cred pana nu au argumente, dovezi rationale etc. Vestea ambivalenta pentru ambele categorii este: argumentele (valide si concludente) privind existenta lui Dumnezeu (e vorba de dumnezeul crestin) nu pot fi formulate, ergo nici gasite si nici oferite.

De ce nu se poate?

In primul rand, in vreuna din premise iti trebuie un “dumnezeu” si am ajunge intr-un cerc vicios sau (presupunand ca asa ceva ar fi posibil) nu te vei folosi de “dumnezeu” in premise – si atunci evident nu poti obtine (pe calea necesitatii logice) un “dumnezeu”, dintr-un “non-dumnezeu”. Partea asta i-a fost evidenta si lui Hume. Dupa cum remarca apologetii crestini, cei cu ceva mai mult bun simt decat flecarii de teapa lui W.L. Craig, crestinii ar trebui sa fie bucurosi  ca toate demersurile pornite pe calapodul argumentelor cosmologice esueaza, deoarece acestea pot conduce la un dumnezeu subcrestin, din aceiasi “zeama” cu natura/lumea.

Ajunsi in acest punct, se pune intrebarea: Ce termeni mundani ar avea vreo afinitate pentru a putea conduce (pe calea consecintei logice) la Dumnezeu? raspunsul e usor de dat: nici un termen nu e adecvat, nici macar existenta nu are vreo valoare epsitemica in cadrul unei afirmatii care o ataseaza inutil subiectului divin. Nu aveam nevoie de Marion (dieu sans l’etre) pentru a observa asta, Dionisie Pseudo-Areopagitul a remarcat, acum vreo cinsprezece secole, ca poate mai nimerit ar fi sa-l punem pe Dumnezeu in “conjunctie” cu non-existenta.

Aoleu! N-avem argumente… nu putem, de fapt, avea…Si daca am avea, ce am face cu ele? Nimic, ar trebui intai probat ca ceea ce este necesar din punct de vedere rational este inevitabil in realitate (amicii mei teisti stiu de unde am imprumutat verbiajul asta…). Astfel, pentru ca argumentele sa functioneze tesiti au nevoie de mai multe “scule” – o teorie a semnificatiei-referinta (vezi ideea din paragraful anterior),  de-o epistemologie si de o ontologie si (surpriza) acestea  trebuie sa fie impartasite cu cei ce trebuie convinsi.

Tocmai aici e, intr-un fel, problema – ca  “Dumnezeu” nu poate fi doar un obiect suplimentar prezent in worldview-ul unora si absent din al altora, ci este “acel ceva” care configureaza intreaga problematica filosofica. De aceea A.Kuyper avea dreptate sa afirme ca in principiu diferenta intre cei care “cred” si ceilalti este aceea ca primii cred ca lumea este intr-o stare anormala (etic si epistemic), pe cand ceilalti cred ca starea este normala si ca lumea poate fi explicata/citita/ inteleasa fara referinta la “nevazutul” din Evrei 11. In acest context, urmasii lui Kuyper au obsevat ca ceea ce poate asigura rationalitatea credintei crestine nu este un dispozitiv argumentativ neutru (autonom, lumesc sau cum am vrea sa-l numim), ci o maniera de a arata ca o alta conceptie despre viata, in afara teismului, este imposibila. Cum se face asta (pentru fratii mei crestini….)? Prin a arata imposibilitatea logica a pozitiei contrare folosind reducerea la absurd. Daca nu reusim in acest demers, e mai bine sa nu-i balacarim pe tovarasii atei, atunci cand ei “nu au nevoie de ipoteza noastra”.