Clericii, banii şi etica

Edi îmi adresa recent (şi mie) următoarele întrebări:

„1. Cum se face ca in orice biserica, baptista, penticostala, adventista, ortodoxa, etc., exista o neintrerupta lupta pentru putere in interiorul si, in masura in care este posibil, in afara ei.

  1. De ce este banul mai important pentru fiii imparatiei decat pentru fiii acestui veac?”

Prima precizare constă în a sesiza că aceste întrebări sunt una şi aceeaşi, unul din favoriţii lui Edi – Lenin remarca odată că chestiunile politice se reduc mereu la chestiuni economice. Iar acest tip de interogaţii sunt, fireşte, de nivelul, de ce vrea/are popa bani?

Evoluţionist vorbind, clericii vor şi ei să supravieţuiască – a folosi diverse promisiuni mai mult sau mai puţin evanghelice pentru a-ţi asigura un trai nu indică decât că ai găsit un mijloc de a trăi pe spinarea celorlalţi. Aceasta poate fi (şi este din punctul meu de vedere) imoral, dar în numele cărei moralităţi i-ar putea Edi condamna? Ca să nu mai vorbim că aici e vorba şi de faptul că, marxist vorbind, i-aş putea adresa lui Edi un tu quoque. (By the way, într-una din ocaziile în care Engels nu-i mai „împrumuta” bani de bere, Marx a câştigat nişte bani într-un mod foarte capitalist. Pentru a-i scuza acest gest, biografa Yvonne Kapp remarcă, din spusele neamţului, că acesta i-ar fi bătut pe capitalişti cu propriile arme). În aceeaşi problemă a eticii de pe podiumul căreia catalogăm anumite acţiuni, e amuzant pragmatismul lui Edi atunci când în apărarea miscărilor de „restaurare a creştinismului apostolic” susţine că acestea au contribuit, printre altele, la scăderea numărului de alcoolici. Nu văd nici cum face acest aspect, pur social, parte din vreun merit teologic şi nici în numele cărei etici ar fi greşit să te îmbeţi.

Cred că Edi nu se aşteaptă la o legitimare biblică a trăitului din evanghelie, are şi el Noul Testament. Ce observăm însă în practica bisericii apostolice este că apostolii nu îşi câştigau pâinea doar de pe urma kerygmei, ci mai aveau şi oarece abilităţi practice care îi scoteau din foame. Mulţi dintre predicatorii contemporani profită de următoarele modificări survenite în istoria bisericii:

  1. Transformarea comunităţii eccleziale într-un context social unde se prestează congregaţiei „servicii” religioase;
  2. Profesionalizarea corpului clerical;
  3. Epistemologizarea şi academicizarea teologiei.

Ca orice liberal, trebuie să fac următoarea precizare: atâta vreme cât vulgul percepe că i se livrează produse şi servicii este legitim ca acestea să primească un contra-echivalent, monetar sau nu. Din punct de vedere al legitimării teologice, punctul 1. nu poate fi însă separat de următoarele. Iar umrătoarele nu reprezintă altceva decât acomodari şi ajustări facute mai ales pentru păstrarea prestigiului social al bisericii.

Ce se întâmplă în cazul sectelor care, prin natura cazului, sunt doar nişte ghetouri intelectuale şi teologice? Aici chestiunea e mai stringentă, existând o corelaţie directă între a da zecimea rămăşiţei şi probabilitatea crescătoare de a accede la o viaţă viitoare fericită. Şi de aceea, în aceste contexte, viaţa aceasta poate fi lejer diminuată ca importanţă pentu că vorba `ceea: „If you’re living your best life now, you’re headed for hell”. Că unii clerici nu sunt ei înşişi în înşelare, ci se folosesc de pretinse eshatologii pentru a-şi lua un Lexus- nu este o probă că Hristos Iisus nu e Domnul.

Din punct de vedere al „adevărului” creştinismului (or lack thereof), cele două întrebări ale lui Edi nu au nicio importanţă. E creştinismul mai puţin adevărat dacă unii nu se ridică la nivelul eticii prezentate retoric? Relevantă istoric este şi observaţia că arghirofilia şi creştinismul au fost mereu contemporane. Şi acum strict pragmatic, doar dacă eşti romantic (sau nu ţi-a placut J.Habermas) nu remarci că nu poţi despărţi cunoaşterea de interes. Iar acest interes la rândul lui e mereu sancţionat de un cadru etic.

Indefinibilitatea religiei nu face bine

De ceva vreme pe O2 se foloseste termenul „religie”, iar încărcătura acestui termen este mai mereu negativă. Cum pe unii dintre noi nu ne mulţumesc definiţiile din DEX (a se vedea (in)utilitatea felului în care „licenţiatul în teologie” Ianis oferă definiţia din DEX a „dogmei”) să explorăm puţin cam ce ar putea însemna „religia”.

„Religie” poate fi la fel de bine un termen vid, dacă procedeul definirii vizează identificarea unui gen care să cuprindă obiecte ce au caracteristici comune. După cum vom vedea, goana după elementul comun al religiosului, constituie o problema în sine.

Dinte gânditorii români, Lucian Blaga a fost unul foarte preocupat de aceasta chestiune. Definiţia oferită de Blaga este următoarea:

„Religia circumscrie, în oricare din variantele ei, capacitatea de autototalizare sau de autodepăşire a fiinţei umane în corelaţie ideală cu toată existenţa, dar mai ales în corelaţie ideală cu ultimele elemente sau coordonate ale misterului existenţial în genere, pe care omul şi le revelează sau şi le socoteşte revelate prin plăsmuiri de natură stilistică.”

Caracteristic acestei definiţii îi este faptul că nu trimite nici la vreo constantă anume a fenomenului religios, nici la un conţinut specific al vieţii religioase. Blaga arată că a urmărit explicit obţinerea acestei caracteristici (vom reveni asupra acestui punct):

„Definiţia religiei, adnotată şi comentată în cele de mai inainte, are şi vrea să aibă întrucîtva o înfăţişare algebrică. Algebrică, întrucît în formularea ei intervin o seamă de termeni care exprimă valori abstracte, care de fiecare dată ar putea fi înlocuite cu alte mărimi.”

În discuţia sa despre sacru, Blaga porneşte ca şi Eliade de la constatările lui R. Otto. Blaga observă că: „[Otto] a dezvoltat ideea [de sacru] prefăcînd-o în fundamentală categorie religioasă şi chiar în nucleu al oricărei religiozităţi.”, pentru ca mai apoi să se întrebe: „Cum a ajuns Otto la această mirabilă filozofie a religiei?”

Răspunsul găsit de Blaga este dat de căutarea lui Otto după un element comun oricărei experienţe religioase. Blaga nu consideră însă că acest element comun poate fi identificat. În acest punct se constată şi diferenţa de metodă dintre Blaga şi Eliade, la Eliade tentativa este de a căuta ceea ce este comun fenomenelor religoase (prin medierea unor morfologii ale sacrului).Eliade:

 „Totuşi, ceea ce ne interesează nu este varietatea infinită a experienţelor religioase ale spaţiului, ci, dimpotrivă, elementele lor comune, de unitate.”

Sacrul este pentru Blaga doar un element al religiosului, o plăsmuire umană adiţională.

 „Sacrul, astfel încorporat de religie, dobîndeşte o nouă demnitate; el e înălţat, modificat, captat, canalizat, intrînd ca factor component într-un complex de plăsmuiri spirituale, care aspiră să fie o măreaţă revelare a misterului cosmic. Cu alte cuvinte, sacrul, oricît de constant ca factor, îşi face loc în orice religie numai ca element în subordine, integrat unui stil, unei viziuni, îndurind prin aceasta importante modificări de semnificaţie.”

Blaga revine astfel, în această chestiune, la „valenţele algebrice” ale definiţiei oferite de el:

„În adevăr, noi am arătat că fiinţa religiei nu constă într-unul din elementele ei, bănuit a fi constant printre variabile, ci într-un raport constant între diferite elemente, care toate fără de excepţie pot să fie variabile. Acest raport constant de elemente foarte variabile l-am fixat în definiţia pe care în capitolul precedent ne-am hotărît s-o dăm religiei.

Se impune aici o precizare importantă, este evident că Blaga vrea să imite în acest caz definiţiile mărimilor din ştiinţele naturale, context în care o mărime poate fi definită ca raport (sau orice alt operator matematic) între două sau mai multe variabile. Ceea ce îi scapă din vedere lui Blaga (confundând variabila ca mărime sau proprietate, cu variabilitatea acesteia) este că într-o definiţie unde se exprimă un raport între variabile, ceea ce se schimbă e valoarea variabilei, nu semnificaţia acesteia. Altfel spus, o definiţie în care variază inclusiv semnificaţia variabilelor, nu doar că e o definiţie eşuată, este de-a dreptul un non-sens.

Remarcabil este faptul că, deşi chestiunea definirii religiei nu pare să fi trecut în literatura de după Schleiermacher de stadiul iraţionalismului sentimental – oamenii continuă să folosescă „religia” în diferite alcătuiri propoziţionale ca şi cum cu toţii am şti la ce se referă. Spre exemplu, în ultima emisiune Edi şi invitatul său au făcut mai tot timpul referire la creştinism. Ceea ce implică a şti ce este o religie şi a presupune că creştinismul este aparţinător acestui gen.

Preocupările „religioase” sunt însă strict condiţionate de climatul filosofic din Germania postkantiana. Ciudat este că „religiosul” a devenit peiorativ nu doar în gura sovieticilor, ci şi a sectarilor „raţionali” ( ca de ex. „Judecătorul” Rutherford). La fel cum „hemoroizii nu face bine”, a te prezenta cu religia în gură, într-un mod în care ambiguitatea e la ea acasa, nu face cinste nimănui.

 

Oglinzi

În articolul său privind sfada dintre mine şi Petrof, Edi face oarecum o portretizare şi o oglindire (mai mult sau mai puţin falsificată) a stilului şi ideilor fiecăruia.

Ibrian este conservator şi violent în limbaj. Deşi e stupid să vorbesc, folosind cuvintele mele, despre mine şi despre limbajul meu, voi face câteva precizări. În primul rând, mi s-a întâmplat, nu de puţine ori, ca citind postările mele de pe O2, anumiţi cunoscuţi să tragă concluzia că sunt ateu. Iar în acest registru, al plasării într-un spectru al gradelor de fundamentalism, mă mulţumesc cu zicerea din popor „ Beţiv e oricine bea mai mult ca mine”.

Limbajul meu e intimidant. Dacă aş fi de rea credinţă, aş spune şi că a vorbi unor oameni neangajaţi în filosofia continentală contempoarană despre „homo sacer” (ups, asta era în latină), despre „deconstrucţie” sau „ontic”, e tot un exerciţiu de intimidare, la fel cum pentru gazda noastră a folosi o expresie latină (de dragul abrevierii) e un exerciţiu de intimidare. Eu mă mulţumesc să spun că Edi e nefamiliar cu anumite expresii şi are o aversiune puternică faţă de orice manifestare credală a convingerilor creştine (care or fi fiind alea). Referirile la Luther sunt anistorice, cât de deschis a fost în realitate Luther faţă de alte convingeri şi cum îşi impunea retorica – ne-o spune istoria, chiar şi la o privire sumară.

Se pare că toţi sunt deranjaţi de „flegmele” mele şi poate e oportună precizarea că Sorin folosise „scuipat”, ceea ce, scuzaţi-mi îndrăzneala, nu e la mare distanţă semantică. Acum e drept şi că nu poţi cita din ceva şters de către autor în semn de mare virtute.

Mă întreabă Edi: „De cand este Facebookul biserica, prietene Ibrian?”

Asta a fost chiar o întrebare amuzantă. Pai n-am aflat de la Sorin ce e biserica, aşa că orice contrastare e inutilă. Lasând la o parte ironia că vorbim aici despre cineva care e preocupat de felul în care, la o adică, media trimite la sacru. Să facem concesia, pe care nu ar trebui să o fac, şi să răspund: manifestările publice ale unui pastor sunt irelevante pentru ecleziologia lui, dacă, şi numai dacă, acesta îşi priveşte pastoraţia strict ca sursă de venit sau ca pe o specializare în muncă. Altfel, orice comportament social al unui pastor e o trimitere la „lumea” sa, iar Sorin ştie şi poate mai bine ca mine să arate de ce lucrurile stau taman aşa. Faptul că Poli pretinde că nu vede cum ajungi lejer de la FB la biserică, e pentru mine doar o manieră de a fi simpatic gazdei şi nu ar fi prima dată când colţii analitici ai lui Poli sunt ascunşi din smpatie, nu din acceptare intelectuală.

Dacă eu i-am aplicat lui Sorin eticheta de marxist, acesta a fost considerat un gest necuvenit. Atunci când Edi spune, făcând anumite calificări, că Sorin e marxist, lucrurile pare să fie situate corect. Prima precizare ar fi că nu ştiu de unde vine la Edi ideea că oricine contestă un status-quo este, prin natura cazului, în mijlocul unei contestări marxiste? De unde această echivalare a interogării unui aranjament social cu idea că această interogare se face dintr-un orizont marxist?

Edi face două afirmaţii despre marxismul lui Petrof:

„Spre deosebire de Marx, Sorin nu vede in mistificare o manipulare ideologica a realitatii ci o encodare a ei, care necesita o hermeneutica demistificatoare la capatul celelalt.”

Că să fiu consecvent cu maniera de punere a problemei voi începe şi eu de la capătul celălalt al afirmaţiei. A începe de la un „capăt” în analiza uni fenomen arată deja unde te poziţionezi atât din punct de vedere al demersului, cât şi al metodei.Îi lasăm lui Edi ocazia să ne spună dacă acest capăt este o bază sau suprastructură.

Edi spune cu propriile cuvinte („Un alt aspect….”) că Sorin e marxist în privinţa acceptării teoriei alienării în muncă şi a felului în care doctrina creştină este o manieră mediată de raţionalizare, în sens weberian, a producţiei de masă. Ori tocmai aici îl consider şi eu pe Sorin marxist.

La ce (şi mai ales cui) foloseşte această „hermeneutica demistificatoare” este evident în paragraful următor:

„Diferenta este ca el vede in mistificarea milenist-vizionara encodarea unui mesaj restaurator, si incearca sa ofere celor carora le predica mesajul demistificat, spre furia celor care nu inteleg sau care inteleg dar sunt legati prin interese politic-financiare de aspectul cultic.”

Da, domnule – dacă o perspectivă marxist-demistificatoare slujeşte bine cauzei spălării pionierilor adventişti, atunci, pe cale de consecinţă, este bună. Dacă ăsta nu-i un discurs ideologic, atunci nu ştiu ce e.

Edi spune: „Nu ma astept ca Ibrian cu instinctele lui conservatoare sa fie de acord cu Sorin.”

Dar, în cele din urmă, trebuie ca cineva să fie de acord cu altcineva? Nu este oare adesea un discurs pronunţat expozitiv mai de folos decât unul care încercă diverse stratageme persuasive?

Ecleziologia dubioasă a unui tele-evanghelist marxist

Într-un dialog on-line, un cunoscut pastor adventist (cunoscut din fericire doar în mediul oxigenat şi cvasi-oxigenat) îi sugerează unui preopinent că dacă nu-i convin mesajele livrate de la amvon atunci poate să-şi flegmeze cojile de seminţe pe covoarele altor biserici. Ce fel de viziune asupra bisericii are un asemenea om?

Ecleziologia prezintă un spectru cu variate opţiuni de la una mistic-sacramentală, la una  de tipul unei activităţi de grup în care unii prestează servicii ”divine” şi alţii le plătesc.

Este clar că în adventism, deşi optica este în general una de tipul asocierii libere a credincioşilor convertiţi – adică o poziţie tipic anabaptistă, această poziţie este în mod scârbos combinată cu accentele eshatologice care identifică acest grup cu o biserica a rămăşiţei, i.e. extra ecclesiam nulla salus. Însă pe ce considerente vizibile se identifică, în termenii marii lupte, biserica vizibilă? Pe unele legate de respectarea legii. Aspect care dacă nu ar fi atât de familiar, ar fi de-a dreptul de râs. Tot în registrul hilar al ecleziologiei adventiste este şi limbajul de obedienţă cazonă faţă de instituţiile adventiste – limbaj de care se face mişto şi în sovietica şi ilustra – Călăuza Ateului.

Nu trebuie să ne facem griji că marxistul nostru de la amvon ar fi avut conştiinţa că dă pe cineva afară din comunitatea rămăşiţei (deşi conform animus imponentis asta trebuia să creadă, ca unul aflat pe statul de plată al confesiunii sale), deoarece, ca orice bun progresist, el este anti-instituţionalist. Bine, acest anti-institutionalism ţine doar până la a accepta să fii remunerat. Ca şi în cazul lui Edi, biserica sunt doar unii – ăia care, cumlea, îşi vor biserica înapoi.

Well, în cazul omului deranjat de cojile de seminţe lucrurile sunt destul de simple: el nu îl predică pe Hristos, iar în cazul ăsta – cei care vin acolo sunt, chiar şi pentru el ca pastor, doar nişte societari care îl simpatizează personal sau cred că ce dă el pe plisc e al dracului (nu că ar crede în ucigă-l toaca) de adânc.

Şi ca să nu o ardem dilematic – articolul este despre Sorin Petrof.

Mecanica mingii şi mecanica minţii

În luna iunie a anului 1997, într-un meci Fanţa-Brazilia, Roberto Carlos înscria un gol din lovitură liberă. Datele problemei: distanţa faţă de poartă circa 35 metri, un zid în care apărea şi Zidane, dar brazilianul execută după un elan lung, cu exteriorul piciorului, o bombă care atinge 137 Km/h şi care sfârşeşte în plasa lui Barthez, după un efect de „covrig” care evită zidul. (Prezentarea şi explicarea mecanicii loviturii se găsesc, de exemplu,  aici).

Comentatorii internauţi discută mereu care este fizica din spatele reuşitei magistrale. Cunoştea Carlos cinematica şi dinamica execuţiei lui? Puţin probabil. Un lucru este sigur – execuţia este reuşită tocmai pentru că nu sfidează regularităţile prezente în fizică.

Într-un simulacru de răspuns oferit lui Gigi, gazda noastră face câteva afirmaţii remarcabile:

„Nu inveti sa gandesti memorand ca un papagal manualul de logica asa cum nu inveti sa inoti din carte. Amandoua sunt contraintuitive si se invata prin exercitiu si disciplina. Nu-mi spune mie ca mi-am uitat colacul cu cap de ratisoara pe mal. Elevii tai ar avea mai multe sanse sa invete logica din romane politiste decat din manualul pe care nu intentionez sa-l citesc.”

Logica se practică, pentru că orice practică discursivă implică un aranjament sintactic. Dar dacă eşti un pastor cu pretenţii de a ne spune ce fel de aprecieri şi judecăţi sunt meritorii a fi susţinute, atunci nu e suficient să oferi nişte eschive privind felul în care un manual ajută sau nu elucidarea unei probleme. Mecanica gândirii (a se citi logica) desluşeşte felul în care se întâmplă sa aducem în practică inferenţe corecte, în acelaşi fel în care manualul de mecanică arată de ce golul lui Carlos nu e supranatural. Pentru că aviz maestrului Ionică Aurel, la fel ca şi focul, logica e o descoperire, nu o invenţie.

Edi escamotează vădita incapacitate (provenită din lene sau …incompetenţă) de a-şi analiza logic discursul, printr-un apel la rolul practicii în exersarea abilităţilor argumentative. Ceea ce aduce aminte de veşnicile platitudini, din seria: Viaţa e mai largă decât logica…. Iar mai tot timpul când e la anaghie Edi ne aminteşte că el e un baiat trecut prin viaţă (care ştie să înoate) şi nu are timp de verificat manuale şi de aşa-zise fineţuri. Roberto Carlos ştie să „înoate” (ca să ne menţinem la nivelul glumei extrem de adânci evocate de Edi). Care este explicaţia fizică a acestei ocurenţe? Check out the manual, nu întreba şcoala vieţii.

În acest context, tot ceea ce ne-a oferit în acel răspuns gazda noastră a fost un exerciţiu de plasare a exteriorului labei piciorului în mufă. Acţiune care şi în varianta ei asertată nu are logic valoare (de adevăr).

Etica neîncrederii în om

În articolul său Edi are două traiecte: denuţarea libertarianismului, respectiv o aplicare şi extindere a unor concepte weberiene.

Să le luăm pe rând:

„Ce avem aici este o dogma economica care refuza orice compromis cu binele public sau nevoile comunitatii, atunci cand se ajunge la legile pietei, reducerea cheltuielilor publice, deregularea economiei, sau privatizarea serviciilor catre populatie. Dogma este impusa prin politica de santaj de institutii transantionale ca FMI sau Banca Mondiala, prin eludarea mecanismelor democratiei de catre elitele locale, uneori chiar prin lovituri de stat sau interventii militare.”

Binele public şi nevoile comunităţii sunt servite cel mai bine nu de o redistribuţie cu japca făcută de o şleahtă de birocraţi oportunişti, ci de un cost unitar redus al producţiei de scară. Asta nu e vreo dogmă. FMI sau BM nu par a fi vreodata pro-piaţă, iar apetitul lor pentru pârghii fiscale e marcă a acestei optici.

„Acestea permit corporatiilor transantionale sa ignore hotararile curtilor de justitie domestice, sa eludeze legile de protectie a mediului, sa faca politie pe internet, sa limiteze accesul consumatorilor la medicamente generice ieftine, si sa limiteze suveranitatea legislativa a tarilor semnatare”

Dacă lăsăm la o parte clişeele de stânga şi accente alarmiste din această frază, cu ce rămânem?

Să fac în acest punct o remarcă: Edi nu conteneşte să condamne legitimarea de către evanghelici a (apropae) oricărei nedreptăţi sociale pe seama condiţiei postlapsariene. Şi aici sunt de acord cu el. Ce apare apoi ca o inconsistenţă este vădita neîncredere a lui Edi în capacitatea oamenilor de a-şi coordona activităţile în lipsa vreunui tătuc supravegehetor. Edi dă astfel crezare mitului că fără „organe de ordine” oamenii şi-ar da în cap. Dacă schimbul liber a demonstrat ceva, aceasta este faptul că libertatea umană în apărarea unor interese exclusiv private conduce la bunăstare socială generalizabilă (nişte Adam Smith sau ceva …?!).

Partea legată de folosirea cadrului de discuţie a lui Weber este orecum de uzură, deoarece ceea ce spusesem eu in postarea precedentă nu depinde în vreun fel de teză lui Weber. Mă voi limita deci la următoarele consideraţii.

„Etica protestantă” ca sintagmă weberiană e o alcătuire foarte înşelatoare, pentru că nu se referă la etică (etica protestantă propriu-zisă, istoric vorbind, este cea a Decalogului) şi pentru că nu este protestantă, ci strict reformată (apelul lui Weber la Luther sau Wesley este derutant). Nu pot să iau de bună vreo corelaţie strictă (ori pentru Edi si amicul Petrof asta e chiar un fel de dogmă, chiar dacă una de metodă, nu de conţinut) între: a crede doctrina X, a avea pe cale de consecinţă efectul psihologic Y şi ca rezultat social apariţia unei serii de caracteristici a ceea ce numim capitalism. Weber reuşeşte de multe ori să echivocheze sensul raţionalităţii şi atunci când e nevoie de o oarecare disciplină în a face distincţii teologice, îsi declină competenţa spunându-ne că ceea ce contează nu este formularea doctrinară, ci efectul psihologic. De parcă acesta din urmă nu ar fi şi el tot un fel de pasăre de pe gard.

Edi îmi dă dreptate în privinţa unei oarecare incongruenţe între ortodoxie şi capitalism, doar că din motive pe care eu nu le-aş invoca. Spiritul capitalismului nu s-a nascut atunci când crede Weber că s-a născut, asta dacă am citit Eclesiastul. Iar faptul că Ortodoxia este inimaginabilă fără Bizanţ este fie o limită a imaginabilităţii noastre, fie o prejudecată. Obiecţia mea la convieţuirea dintre liberalism si Ortodoxie – exprimată în cel mai succint mod cu putinţă – este legată de dificultatea rezolvării tensiunii dintre individualismul metodologic/ontologic al constitutirii pieţei si comunitarianismul (deofiinţimea umană) ca dat revelaţional în Ortodoxie.

 

Anarho-capitalişti ortodocşi?

Diverse feluri de liberali şi libertarieni români (de la M. Neamţu la B. Glăvan sau N. Ganea) avansează fie discursuri economice cu accente moralizatoare, fie produc conţinuturi teologice sau etice ce glorifică liberul schimb.

Ceea ce urmează are oarecum şi un caracter confesiv – eu fiind un ortodox şi un libertarian. Cum pot aceste două opţiuni să relaţioneze sau este oare cazul sa o facă? Dintr-o strategie şchioapă, spun dintru-început că sper că nu se aşteaptă nimeni la altceva decât la o manieră de punere a problemei.

Abordarea standard pe care un economist o poate avea pentru susţinerea unei economii de tip laissez-faire este situată pe calapodul logicii adecvării mijloacelor la scopuri. Adică spune-mi ce vrei să obtii şi cu ce resurse, iar un economist ar trebui să iţi poată arăta ce cale se apropie de cea optimă pentru atingerea obiectivului vizat. Economia nu se ocupă deci cu moralitatea scopurilor şi, de fapt, nici a mijloacelor. Aranjamentul social al proprietăţii private şi diminuarea intervenţiei guvernametale asigură, pentru un libertarian, cea mai buna alocare de resurse şi cea mai buna soluţie la problema coordonării actorilor participanţi la piaţă (dacă mai era vreun dubiu că economia planificată nu e soluţia…it’s like … huh…been there, done that).

E nevoie de teologie, valori morale, etc aici? Nu.

Ceea ce se constată relativ lejer este caracterul anistoric şi non-cultural al schematizării de mai sus. Dincolo de acceptarea sau respingerea tezei weberine – capitalismul oricat de impur (i.e. dirijiat parţial) are nevoie de un fundal juridic instituţional al proprietăţii private la nivel societal şi de un set de trăsături morale ale participanţilor – aceste trăsături morale sunt a fortiori reclamate intr-o virtuală stare originar- anarhică.

Ori in acest punct, problema se pune in felul in urmator: Spune-mi ce mai crezi despre lume şi viaţă (scuzati clişeul), ca să iţi spun dacă fundamentarea etică pe care vrei s-o oferi capitalismului e suficientă pentru reglarea relaţiilor sociale?

Aceasta e o întrebare la care au drept de raspuns nu doar economiştii si nici nu îmi dau seama de ce i-ar mai lua cineva in seamă pe economişti, ca economişti, atunci când intră pe acest teren. Mulţi anarho-capitalisti işi dau seama că apelul la capitalism trebuie să fie de fapt proclamarea libertăţii individuale ca valoare supremă într-o axiologie de care leftarzii trebuie convinşi. Unii (precum V. Topan) riscă chiar o lectură a Căderii în care libertatea este definită ca parte a Imago Dei. Ori din nou, as vrea să citesc asta oriunde, dar nu într-o prefaţă la „Birocraţia …” lui Mises. Pentru că economia, ca disciplină, nu este o metodă de window-dressing pentru a mi se propovădui hermeneutici ale textelor sacre. W. Block, mai consistent, într-un eseu întarziat faţă de a sa Defending the Undefendable, ne informează că el nu legitimează moral activităţile celor de „ne-apărat” (curva, peştele, …), ci doar pledează, ca libertarian, pentru decriminalizarea anumitor fapte. Alţii, precum C. Marinescu, încearcă să puna direct pe masa de joc problema necesităţii unui cadru normativ in care discuţia libertariană să se desfaşoare ( şi nici acest autor nu se sfieşte să-l citeze pr Sf. Ioan Gură de Aur).

Dacă eşti ortodox, crezi că lumea este într-o stare nenaturală şi este, de dragul unui joc de cuvinte, nenatural să te imbraci când în hainele academicului, când în cele ale lui Ioan Botezătorul. Dacă eşti „austriac” esti strâns, în cel mai bun caz, de un inter-subiectivism care nu e o copie a vieţii Treimice. Dacă vrei să pastrezi ce e bun (confrom sfatului apostolului), ar fi indicat să vi cu o propunere integra(n)tă, nu cu bucatele care cad câinilor în bot. Sau poate nu iţi place nici actuala ordine care implică un agnajament constituţional în care, în cele din urma, pentru a influenţa masele va trebui să le evanghelizezi cu propriul program etic. Şi la acest punct nu vad cum te ajută faptul că eşti economist, iar la nivel uman treci drept un totalitarist sub alt nume.