Lupo-fobii de ziua a saptea

Am învățat recent un cuvânt nou: agalmatorhemaphobia adică frica de statuile vorbitoare, o fobie despre care credeam că s-ar putea clasa lejer în fruntea unui top al stărilor patologice. Și uite asa am început să-mi arunc privirile în jur (și prin mediu virtual) îincercând să identific potențiala concurență. Și pentru că circulă vorba prin folclorul urbano-duhovnicesc, cum că biserica ar fi un fel de spital iar enoriașii ar fi pacienții veniti la tratament holistic mai ceva ca în sanatoriul lui Kellog, dintr-o dată m-am trezit în paradisul căutatorilor de fobii, locul unde pescuitul în acvariul cu obsesii și repulsii n-a fost niciodată mai usor (momentan să ignorăm faptul că unii dintre pacienți ar fi trebuit să primească la internare o dungă roșie pe certificatul de botez, că să țina departe căutatorii de senzații tari)

Pe când meditam adânc la acest adevăr veșnic, duhul proorocilor m-a purtat prin niște locuri pustii și fără apă, tocmai pe site-ul unui fost coleg care, în vremuri de mult apuse, părea baiat cu scaun la cap (mobilier la care n-am apucat să verific totuși prezența tuturor picioarelor, mai mult ca sigur ca a ieșit din garanție). După câteva lecturi constipate în stanga și în dreapta, cu o mână pe mouse, cu una făcându-mi cruce cu limba, și cu ultima masaj cardiac digital, la vederea atator fobii mi s-a blocat nomenclatorul de nici măcar invocarea sfântului Linaeus nu l-a mai putut urni. Asa că le-am bagat și eu la angro: lupo-fobiile de ziua a șaptea. Citește mai mult din acest articol