Reforma lui Desmond Ford s-a născut moartă și motivul nu este teologic

Impactul neașteptat al celor 95 de teze s-a datorat faptului că burghezul saxon era capabil să vadă în comerțul cu indulgențe dovada că pontificatul lui Leo X era doar o sucursală a băncilor Medici. Însă comerțul cu indulgențe stătea pe picioare teologice solide. Penitența prescrisă de biserică era actul prin care cineva putea să scurteze timpul petrecut în Purgatoriu, dar biserica avea dreptul să ofere opțiunea amenzii. Prin urmare, papa avea tot dreptul să publice tichete de amendă, adică să vândă indulgențe.

Martin Luther a lovit colosul la picioare redescoperind doctrina paulină a justificării. Electorii germani nu au acceptat teologia lui Luther ca pe un răspuns la o frământare spirituală ci ca pe o declarație de independență față de politica fiscală a papalității.

Leo X a pierdut banii pentru că a pierdut batălia teologică pentru justificare.Nu ar fi pierdut-o însă un secol mai devreme. Nu pentru că oamenii erau mai proști, ci pentru că erau orbi. Ceea ce a deschis ochii contemporanilor lui Luther a fost noul modus operandi pe care îl numim capitalism. Baza lui Luther, breslași, negustori, cămătari, fermieri, înțelegeau destul de bine de ce o bancă căreia îi mergeau prost afacerile în lumea asta a cumpărat concesiunea Purgatoriului.

În Evul Mediu, noțiunea contractului social ar fi fost neinteligibilă și Reformațiunea imposibilă. Capitalismul a eliminat scuza transcendentală în relațiile de putere, le-a desacralizat, reducându-le la relația profană între cel care plătește și cel plătit, și astfel a făcut lumea transparentă pentru omul de rând. 

Idea că Neal Wilson a acționat ca un papă medieval la Glacier View este greșită. Dimpotrivă, a acționat ca un director de corporație: eu te plătesc, eu îți spun ce să predici și ce să nu predici. Și totuși, în mod straniu, dacă contemporanii lui Luther au putut să vadă interesul financiar în spatele bulii papale, contemporanii noștrii văd apostolat în loialitatea de salariat. Până și argumentul vechi, sunt omul lui Dumnezeu și mănânc partea Domnului, a fost înlocuit cu: am un master în teologie deci merit salariul corespunzător. Nimic rău în asta. Trăim în capitalism. Problema este că că sistemul care a deschis ochii burghezilor din Wittemberg la începuturile lui ne orbește la zenit.

Explicația nu trebuie căutată în biserică. Anul 1980 este opusul anului 1517. A început resacralizarea lumii, auzim tot mai des scuza transcendentală în spatele puterii, banul este considerat har și harul se contabilizează. Chiar și Dumnezeu face tot mai puțin sens în afara circuitului financiar. Am intrat într-o nouă eră a comerțului cu indulgențe, dar afacerea este condusă acum în stilul capitalismului de mafie.

Nu voi încerca o explicație a fenomenului, sunt prea multe de spus, mă voi mulțumii să fac o observație cu privire la starea prezentă a celor 95 de teze. Hans Kung remarcă faptul că, departe de a predica justificarea lutherană, bisericile evanghelice predică și practică acum o formă de emotional self-redemption. Voi merge putin mai departe decât teologul catolic, afirmând că aici avem o religie care face imposibilă nu numai conceptualizarea teologică, dar și conceptualizarea lumii.

Eșecul lui Ford trebuie înțeles în acest context.

Slavoj Zizek povestește o anecdotă în care cineva comandă o cafea fără lapte și ospătarul îi răspunde: ne pare rău, nu vă putem oferii cafeaua fără lapte pentru că ni s-a terminat laptele. Vă putem în schimb oferii o cafea fără frișcă.

Zizek vrea să spună că nu poți livra un concept dacă îți lipsește conceptul opus. DA fără NU este dadaism.

Exemplul lui Zizek ne ajută să înțelegem de ce a eșuat încercarea lui Desmond Ford de a corecta Adventismul apelând la conceptul protestant sola fide. Explicația obișnuită este că Adventismul nu este destul de Jesus freak. Dimpotrivă, cafeaua neagră a lui Ford nu a fost servită din cauză că dadaismul mișcării born-again a înlocuit perfecționismul conceptualizat al pionerilor, făcând imposibilă analiza teologică a conceptului din direcția opusă.

Argumentul cel mai bun este Robert Brinsmead, care a împins până la ultima concluzie logică conceptul Judecății de Cercetare. Hiper-ortodoxia lui Brinsmead a speriat elitele bisericii, nu din cauză că ar fi fost eretic, ci tocmai pentru că mergea până la capăt. Scheletele familiei nu trebuie așezate la masa din sufragerie. A fost însă suficient ca Ford să îi recomande lui Brinsmead lectura reformatorilor din secolul XVI pentru ca acesta să înțeleagă de ce Judecata de Cercetare și Perfecționismul nu fac sens.

Avantajul lui Brinsmead a fost că avea la bază o bună conceptualizare teologică și, ca atare, a fost în stare să își analizeze poziția. Astăzi, suporterul cel mai înverșunat al doctrinei Judecății de Cercetare nu știe să o explice și cască atunci când este predicată. Judecata de Cercetare se servește cu frișcă, adică îndulcită cu auto-mântuire emoțională: Isus te iubește, dadada. Conceptul sola fide nu a putut fi livrat pentru că aspectul de Jesus freak a neutralizat perfecționismul tradițional. 

Dar motivul nu este teologic la origine. Comerțul cu indulgențe a devenit o paradigmă, în contextul în care Purgatoriul însuși devine paradigma și este concesionat de mafii diverse. Perfecționismul este doar unul din purgatoriile cotidiene pentru care cumpărăm indulgențe.

„Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”.