Zona gri

„Whether they are ‘practising’, ‘homophile’, ‘initiates’, ‘unstraights’, ‘wordly’, ‘versatile’, ‘questioning’, or simply ‘in the closet’, the world I am discovering, with its 50 shades of gay, is beyond comprehension”. (Frédéric Martel, In the Closet of the Vatican: Power, Homosexuality, Hypocrisy).

Autorul are problema liberalilor atunci cand vorbesc despre religie. Zona gri nu apare in viziunea alb/negru. De unde socul celo 50 de shades of gay.

In ce ma priveste, cei 8 termeni folositi cu privire la varietatea tipurilor de homosexualitatea platonica sau dionisiaca la Vatican au punctat perfect suspiciuni si intrebari mai vechi din ograda proprie.

Atunci cand am luat decizia neasteptata de a da examen la seminarul teologic, cei mai multi dintre colegii tatalui meu, (si ai mei, mai tarziu), au decis ca motivele mele trebuie sa fie ca ale lor. Eram si eu un smecher care voia sa castige un ban la umbra, cu diferenta ca, spre deosebire de ei, nu platisem pretul copilului cuminte in biserica si, ca atare, trisam sistemul.

Daca printr-un accident al naturii sau al copilariei asi fi fost homosexual, ar fi gasit aici dovada ipocriziei mele. Dimpotriva, ar fi fost dovada sinceritatii.

Conformistul bisericos, la fel ca criticul liberal, crede ca intoarcerea cuiva, (un termen cu 50 zone gri), trebuie sa fie o decizie de intoarcere la morala de turma. De fapt, este o solutie existentiala. Cel care “se leapada de sine” (de Satana) o face ca sa scape de propriul eu. Este taierea unui nod pe care nimeni nu l-a putut dezlega. De aceea, un homosexual macinat de conflicte launtrice este mult mai tentat sa isi rastigneasca eul decat crestinul “bun”.

Nietzsche observa, cu finetea caracteristica, ca barbarul nordic, neintelegand setea de mantuire a efeminatei intelectualitati greco-romane, a inventat metode de auto-tortura psihologica si chiar fizica ca sa simta si el nevoia de a se arunca plangand la pieptul Mantuitorului. Cazul lui Luther, care a trebuit sa se auto-flageleze 10 ani la Erfurt pentru a traii ceea ce a venit natural pentru patronul sau, Augustin.

Insa evul mediu e mort, continua ganditorul german, si preotul/pastorul modern este la fel de efeminat si decadent ca cel al antichitatii tarzii, adica, la fel de nihilist.

Inainte ca psihologii liberali sa ne invete ca barbatii trebuie sa planga pe umarul aproapelui si ca testoteronul e toxic, am invatat asta in seminar. Aveam voie sa ne jucam cu mingea, dar nu impartiti in echipe, mancam high-carbo, preferam argumentele emotionale de “ora muzicala” celor abstracte, se cultivau relatii sentimentale intre studenti, incluzand confesiuni intime si plansul pe umar, la figurat si uneori la propriu, se spunea “te iubesc” ca in filmele de dragoste ieftine. Nu este acesta stereotipul homo-sexualului?

Aici intervine subtilitatea mintii teologice care inveneteaza cele 50 de nuante despre care vorbeste Martel. Insa, spune Nietzsche, asemenea subtilitati la preotul/pastorul modern ne amintesc mai degraba de panza paianjenului. Omul lui Dumnezeu foloseste limbajul neo-platonismului in era stiintei. Aici este ipocrizia. Preotul de la Vatican stie ceea ce stim si noi. Homosexualitatea poate fi reprimata dar nu poate fi “vindecata”. Stie ca reprimarea cronica a impulsului sexual poate da nastere la monstrii. Stie ca pacatul sexual nu este altceva decat conflictul intre natura evoluata prin selectie sexuala si rigorile civilizatiei.

Ca unul educat in filozofia moderna, preotul stie ca existenta este fragmentata, ca religia este un mod de a cauta unitatea pierduta a fiintei, ca lucrurile nu sunt in alb/negru.

Dar, in cele din urma, tanarul care s-a dus la seminar ca sa scape de un eu macinat de conflicte isi capitalizeaza experienta oferind paleative celor care cauta acelasi lucru si a caror psihologie o intelege atat de bine. De unde ipocrizia. Zona gri este pentru viata lui privata. La amvon se predica in alb/negru.