A muri putin pentru a nu muri de tot

Ion Vianu spune ca nevroza inseamna a muri putin pentru a nu muri de tot. Acelasi autor povesteste cum i-a citit pe Nietzsche si Freud in tinerete, fara sa-i inteleaga. I-a inteles mai tarziu, in clinica de psihiatrie, la sedinta de psihanaliza sau in biroul securitatii.

Si eu am citit definitia lui Vianu pe tren, si nu am inteles ce inseamna a muri putin pentru a nu muri de tot. Cand am coborat in gara, uitasem fraza. Insa problema cu cartile bune este ca, asa cum a inteles si psihanalistul roman (un animal rar), ele nu te uita. Fraza lui Vianu avea sa isi aminteasca de mine la timpul potrivit.

Adevarul ei m-a lovit atunci cand nu am mai putut evita unele intrebari incomode. Cum se explica teama de viata a celor care cauta viata vesnica? De ce raman mici oamenii care “cresc in Hristos”? De ce devin cu atat mai meschini cu cat il iubesc mai mult pe Dumnezeu?

Este usor sa oferi un raspuns simplist la prima intrebare. Omul renunta la “aici si acum” pentru “atunci si acolo”. Raspunsul ar fi corect daca reprezentarile vietii viitoare nu ar implica, in forme diverse dar fara exceptie, o existenta mult mai saraca decat “aici si acum”. Nemurirea nu este atinsa prin depasirea mortii, ci, la fel ca in discursul lui Socrate in Platon, prin vindecarea definitiva de boala numita viata.

Imaginatia plasmuieste fantezia unei vieti fara trauma schimbarii, in ritualul repetat la nesfarsit al cantarilor de lauda, intrerupte doar de plimbari prin peisaje monotone, cules de flori moarte si mangaiat lei de carton. Marea, orizontul deschis, aventura descoperirilor, “nu va mai fi”. Memoria este spalata si gandul se opreste. Cel care a murit putin aici moare de tot acolo, ca sa nu mai moara deloc.

Asta ne duce la a doua intrebare. De ce raman mici oamenii care “cresc in Hristos”? Pentru ca viata inseamna crestere, adica schimbare, adica trauma. In ultima instanta, cresterea este drumul spre moarte. Este posibil ca refuzul cresterii sa fie un mod de a muri putin pentru a nu muri de tot?

Prietenii nostri ne intreaba de ce ne-am schimbat.

Intrebarea corecta ar fi: cum este posibil ca cineva sa treaca prin viata fara sa se schimbe. Cum este posibil ca cineva sa gandeasca si sa nu-si schimbe conceptiile. A muri putin pentru a nu muri de tot.

A treia intrebare: de ce devin acesti oameni cu atat mai meschini cu cat il „iubesc” mai mult pe Dumnezeu? Raspunsul este ca iubirea de Dumnezeu este o scuza pentru ura fata de viata. Mai precis, este o masca pentru cultul mortii. De fapt, istoria religiilor ne arata ca fenomenul nu este chiar atat de rar. Se pare ca tendinta este in fiecare din noi. A muri putin pentru a nu muri de tot.