Liber in Axioma sau sclav in Dogma?

Sonata ma intreaba daca nu cumva am schimbat o dogma cu alta dogma. Raspunsul meu este ca face o confuzie fundamentala intre dogma si axioma. In sens largit, este confuzia intre metafizica si stiinta, intre cunoastera ca contemplatie si cunoasterea ca putere, intre abdicarea in fata kosmosului si cucerirea lui.

Diferenta intre Dogma si Axioma este diferenta intre lantul prizionierului si ciocanul care il sparge. Ca sa fiu eliberat de Dogma trebuie sa cred in Axioma. De aceea scepticismul postmodern si fundamentalismul religios sunt aliati in axa tiranilor.

Dogma este reconcilierea marturiei bisericii cu logica si metafizica grecilor. Contradictia logica cu care se confruntau parintii bisericii era: cum poti impaca notiunea ca dumnezeu este unul singur cu afirmatia ca Isus este dumnezeu.

Raspunsul parintilor satisface relatia intre subiect si predicat in propozitie. Substanta – ceea ce sta dedesubt – “este ceea ce este todeauna subiect intr-o propozitie” (Leibniz). Pentru ca prin definitie subiectul Dumnezeu este egal cu sine, manifestarile particulare ale dumnezeirii nu pot fi simple predicate ale subiectului ci ipostaze ale lui. QED. Pentru cine nu poate sa inteleaga subtilitatile limbajului, avem exemple cu lumanarea si trifoiul. Pentru cine nu vrea sa inteleaga, avem excomunicarea.

Care este problema cu aceasta demonstratie? Bertrand Russel o numeste “greseala grecilor”. Analiza sintactica a unei propozitii despre ceva nu adauga nimic la cunoasterea acelui ceva, asa cum analiza tehnica a unei picturi nu este analiza obiectului pictat. Dogma este reconcilierea logica a unei contradictii intr-o marturisire de credinta, dar nu ne spune nimic despre natura realitatii.

Diferenta intre dogma si axioma nu este aceea ca axioma este de la sine inteleasa. Asta este o alta greseala a grecilor. Pentru matematicianul modern, axioma este o propozitie matematica fara de care toate celelalte propozitii matematice isi pierd valoarea de adevar. Principul 2+2=4 este o axioma. Trebuie sa credem ca 2+2=4 in toate circumstantele posibile ca sa credem in inteligibilitatea matematica a lumii.

Aici este si relatia intre Descartes si Popper. Cand Sonata incearca sa gaseasca o contradictie intre deductie matematica si falsificare experimentala se joaca iarasi cu vorbele. Falsificarea poppereana implica stabilirea unei masuri exacte (carteziene) care, la randul ei, nu poate fi observata prin simturi, ci prin instrumente a caror credibilitate este legata tot de axioma 2=2=4. Filosofii din timpul lui Galileo se indoiau de ce vedeau prin telescop pentru ca refuzau sa inteleaga legile opticii. Cine se indoieste de deductiile lui Einstein se va indoii si de tehnologia care ne permite sa masuram unde gravitationale. Ambele cer credinta in axioma 2+2=4.

Libertatea carteziana – libertatea de a spune ca 2 + 2 =4 – este libertatea de a intelege lumea independent de autoritate. Partidul lui Orwell vrea sa credem ca 2+ 2=5. Biserica vrea sa credem ca 1=3. Autoritatea va apela la “greseala grecilor” pentru a crea un simulacru de legitimitate logica. Orice lupta pentru adevar este lupta pentru putere. Axioma este instrumentul adevarului in contextul unei cunoasteri limitate a lumii. Axioma ne face slobozi.