Opiumul intelectualilor

“Religia este suspinul creaturii asuprite, inima unei lumi fără inimă și sufletul condiției fără suflet. Este opiumul poporului” Karl Marx , Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie, 1843.

Cea mai faimoasa (si de loc originala) sintagma a ateismului marxist este de fapt apararea religiei omului de rand impotriva intelectualului ateu. Tinerii hegelieni invatasera de la Feuerbach ca religia este proiectia fantastica a potentialului uman nerealizat. Adevarul relgiei ar fi filozofia pe care o discuta studentii din clasa de mijloc in cafenelele din Berlin. Omul de rand este inlantuit in superstitie si este rolul intelectualului sa il lumineze. Dar, se stie, poporul e greu de cap.

Pentru Marx, lucrurile stau invers. Omul de rand nu are iluziile intelectualului. Opiumul este anestezia celui care traieste fara iluzii. Poporul stie ca lumea nu are inima. Religia este plantarea unui suflet intr-o conditie umana caracterizata prin lupta brutala pentru supravietuire. O lume in care realizarea potentialului despre care vorbeste Feuerbach costa banii pe care nu-i are.

Crestinismul este “suspinul creaturii asuprite, inima unei lumi fără inimă și sufletul condiției fără suflet”. Pentru sclavii din secolul I, Isus a fost sufletul Imperiului fara suflet. Dumnezeul a fost rastignit si a primit consolarea intr-un burete de otet, opiumul celor rastigniti. Intelectualitatea emasculata a antichitatii tarzii a reinventat Creștinismul ca Neoplatonism. Filozofia nu aseaza un suflet in lumea fara suflet ci comunica cu sufletul ceresc.

Reprosul pe care il aduce Marx ateilor germani este neoplatonismul pe dos. Extazul intelectual-umanist inlocuieste extazul mistic. Omul de rand nu are timp sa cada in extaz. El are nevoie de opium.

De la germanul ateu din secolul XIX la intelectualul crestin contemporan.

Cei care cred că cred ilustrează tipul de derapaj pe care părintele Andrei Scrima îl numea „ortopraxie”. Sînt sîrguincioşii „gesticulaţiei” religioase, cei care se simt „în ordine” pentru că pontează birocratic la oficierea liturghiei, mănîncă de post şi se roagă doar „cu buzele” (Matei, 15, 8). Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!” (Matei, 7, 21) şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai…. Credinţa… poate fi degustare extatică a fulgurantei Prezenţe divine, dar poate fi şi înţelepciunea de a aştepta răbdător, disponibil, pregătit, momentul manifestării ei. Andrei Plesu, Cei ce cred și cei ce nu cred, Dilema veche, 28 Mai – 3 iunie 2020.

Si iarasi avem frustrarea intelectualului fata de poporul greu de cap care nu pricepe ce e aia “degustare extatică a fulgurantei Prezenţe divine”. Omul ponteaza la biserica fiindca vine ziua de salariu. Vorba cantecului: “Du-te fa la colectiv, ca la iarna ingheti de frig”. Degeaba explica intelectualul de tip nou taranului ca la colectiv te duci din entuziasm pentru socialism si ca idealul tine de cald mai bine decat ciocanii de porumb. Taranul e greu de cap.

Si degeaba explica noul intelectual de tip nou aceluiasi Gheorghe capos ca la biserica mergi pentru fulgurante nu sa pontezi pentru ziua de apoi. Pentru fulgurante Gheorghe merge la carciuma dar spune muierii: “du-te fa la biserica ca nu ne face popa slujba cand murim”. Numai de fulgurante duce lipsa romanul ca in rest le are pe toate.

Lumea cartilor, lumea filozofilor si teologilor, lumea fotoliilor rezervate la concerte, este o lume cu suflet. Sufletul este un lux. Costa bani. Pentru omul de rand, lumea nu are suflet. Pentru el, religia este suspin, este inima care bate intr-o lume fara inima. Concluzia?

Critica (Feuerbach) a smuls florile imaginare pe lanț, nu pentru ca omul să poarte în continuare acel lanț fără fantezie sau consolare, ci pentru ca el să arunce lanțul și să smulgă floarea vie.

Floarea vie. Ce este floarea vie? Ce poate transforma suspinul in bucurie si lumea fara suflet intr-o lume cu suflet? Este o intrebare teologica.