Vina iubirii: Iubirea Lui e MULT prea mare

De Sărbători, am ocazia să merg la biserică în orașul meu natal, unde întâlnesc prezența unei persoane admirabile, pe care eu o respect mult (e unul dintre foarte puținii oameni pe care eu îi respect mult). Relația mea cu persoana în discuție este una profundă în sensul că deși aparent ne vedem foarte rar și ne vorbim extrem de puțin, între noi plutește un soi de reciprocitate pe care ne-o mascăm prin vorbe ironice aduse unul altuia, vorbe care însă nu deranjează, ci dimpotrivă. Așadar, merg acasă și-l întâlnesc pe acest om. Îl salut, ca de fiecare dată în stilu-ne ștrengăresc, și primesc din partea lui o privire categorică și-o replică tăioasă: ”Te-ai dat cu dușmanul!”. Neînțelegând unde bate afirmația lui și îndoindu-mă de faptul că omul ar fi internaut, îl întreb: ”Ce vreți să spuneți?”. Prefăcându-se puțin contrariat de întrebarea mea, răspunde: ”Scrii pe site-ul ăla, ăăă…” (părea că-i uitase numele). ”Oxigen – spun eu! Dar de unde știți?” ”Păi doar nu publici sub masă…!”. Nu mai țin minte ce am răspuns, dar, în orice caz, nu am vorbit despre lucrurile care mă interesau pe mine cu adevărat: de ce asociază acest spațiu cu ”dușmanul” (deși am niște bănuieli, hehe) și, în consecință, de ce încă îl frecventează. În schimb, senzația care a persistat în mine după această scurtă întâmplare a fost una de surprindere – nu m-aș fi gândit că persoana respectivă, care e un intelectual (aparent) conservator, ar vizita spațiul ăsta atât de conștiincios încât să remarce postările mele aici (care nu sunt multe la număr) – îmbinată cu entuziasm (că totuși urmărește ceea ce se întâmplă aici). Aș fi vrut să-l întreb niște lucruri (încă mai vreau), dar emoția momentului a spulberat orizontul unei discuții. Oricum, îl salut pe această cale și îl invit să citească cu atenție în continuare.

Am început cu aceastră ilustrație nu pentru că aveam nevoie să-mi rezolv în mediul ăsta virtual frustrarea de a nu fi întrebat niște lucruri la timp, ci pentru că, întâmplarea de mai sus a stârnit în mine un sentiment de vinovăție aparent nejustificată. Deși nu eram deloc de-acord cu afirmația lui referitoare la asocierea spațiului ăstuia cu ”dușmanul” (am mai primit ”avertizări” de genul ăsta din partea mai multora, însă nici una nu m-a atins/lovit), lucrul ăsta nu a anulat culpabilitatea transmisă de afirmația cuiva care reprezintă un model pentru mine, dintr-un anumit punct de vedere. Bunăoară, cheia interpretării vinovăției pe care am simțit-o, nu stătea în cuvintele-în-sine, în mesajul verbal rostit, ci în persoana, mesagerul acestui mesaj, persoană pe care eu o investisem cu autoritate și admirație. Ba mai mult, având în minte faptul că omul mă știe practic de când eram mică, a urmărit evoluția mea de-a lungul vremii și știind că îmi dorește binele (unul real, nu închipuit), spusele sale – cu care totuși eu nu rezonez nici emoțional, nici rațional – au produs în mine un impact mai mare decât m-aș fi așteptat. Altfel spus, îngrijorarea lui pentru mine izvorâtă din bune-intenții, mesajul lui negativ, dar un negativ venit din partea cuiva despre care știu că ține la mine, m-au umplut de vinovăție, și nu de plăcere sau – în cealaltă extremă – de revoltă, așa cum ar fi fost reacția normală.

Mergând mai departe pe această idee, aș vrea să ating un subiect extrem de dureros, poate unul dintre cele mai dureroase pentru creștinism. Citește mai mult din acest articol