Vina iubirii: Iubirea Lui e MULT prea mare
12 ianuarie 2012 221 comentarii
De Sărbători, am ocazia să merg la biserică în orașul meu natal, unde întâlnesc prezența unei persoane admirabile, pe care eu o respect mult (e unul dintre foarte puținii oameni pe care eu îi respect mult). Relația mea cu persoana în discuție este una profundă în sensul că deși aparent ne vedem foarte rar și ne vorbim extrem de puțin, între noi plutește un soi de reciprocitate pe care ne-o mascăm prin vorbe ironice aduse unul altuia, vorbe care însă nu deranjează, ci dimpotrivă. Așadar, merg acasă și-l întâlnesc pe acest om. Îl salut, ca de fiecare dată în stilu-ne ștrengăresc, și primesc din partea lui o privire categorică și-o replică tăioasă: ”Te-ai dat cu dușmanul!”. Neînțelegând unde bate afirmația lui și îndoindu-mă de faptul că omul ar fi internaut, îl întreb: ”Ce vreți să spuneți?”. Prefăcându-se puțin contrariat de întrebarea mea, răspunde: ”Scrii pe site-ul ăla, ăăă…” (părea că-i uitase numele). ”Oxigen – spun eu! Dar de unde știți?” ”Păi doar nu publici sub masă…!”. Nu mai țin minte ce am răspuns, dar, în orice caz, nu am vorbit despre lucrurile care mă interesau pe mine cu adevărat: de ce asociază acest spațiu cu ”dușmanul” (deși am niște bănuieli, hehe) și, în consecință, de ce încă îl frecventează. În schimb, senzația care a persistat în mine după această scurtă întâmplare a fost una de surprindere – nu m-aș fi gândit că persoana respectivă, care e un intelectual (aparent) conservator, ar vizita spațiul ăsta atât de conștiincios încât să remarce postările mele aici (care nu sunt multe la număr) – îmbinată cu entuziasm (că totuși urmărește ceea ce se întâmplă aici). Aș fi vrut să-l întreb niște lucruri (încă mai vreau), dar emoția momentului a spulberat orizontul unei discuții. Oricum, îl salut pe această cale și îl invit să citească cu atenție în continuare.
Am început cu aceastră ilustrație nu pentru că aveam nevoie să-mi rezolv în mediul ăsta virtual frustrarea de a nu fi întrebat niște lucruri la timp, ci pentru că, întâmplarea de mai sus a stârnit în mine un sentiment de vinovăție aparent nejustificată. Deși nu eram deloc de-acord cu afirmația lui referitoare la asocierea spațiului ăstuia cu ”dușmanul” (am mai primit ”avertizări” de genul ăsta din partea mai multora, însă nici una nu m-a atins/lovit), lucrul ăsta nu a anulat culpabilitatea transmisă de afirmația cuiva care reprezintă un model pentru mine, dintr-un anumit punct de vedere. Bunăoară, cheia interpretării vinovăției pe care am simțit-o, nu stătea în cuvintele-în-sine, în mesajul verbal rostit, ci în persoana, mesagerul acestui mesaj, persoană pe care eu o investisem cu autoritate și admirație. Ba mai mult, având în minte faptul că omul mă știe practic de când eram mică, a urmărit evoluția mea de-a lungul vremii și știind că îmi dorește binele (unul real, nu închipuit), spusele sale – cu care totuși eu nu rezonez nici emoțional, nici rațional – au produs în mine un impact mai mare decât m-aș fi așteptat. Altfel spus, îngrijorarea lui pentru mine izvorâtă din bune-intenții, mesajul lui negativ, dar un negativ venit din partea cuiva despre care știu că ține la mine, m-au umplut de vinovăție, și nu de plăcere sau – în cealaltă extremă – de revoltă, așa cum ar fi fost reacția normală.
Mergând mai departe pe această idee, aș vrea să ating un subiect extrem de dureros, poate unul dintre cele mai dureroase pentru creștinism. Dacă în timpuri vechi-testamentare vina (care putea deveni nevrotică) era raportată la Lege, deci la un cod precis de interdicții, sentimentul culpabilității în era creștină are rădăcini mult mai perverse decât ne-am închipui. Dacă Dumnezeul-Supraeu al Vechiului Testament era perceput ca un pedagog care poate aplica tratamente punitive elevilor Săi indisciplinați, dacă El era structurat ca fiind mai arhaic pentru că așa era perceput, Dumnezeul-Supraeu întrupat al Noului Testament are o singură metodă de ”disciplină”: IUBIREA. El nu uzitează de arătătorul Legii, ci de ”șoapta duioasă” a harului. El a plătit păcatul pentru totdeauna (altă sursă de vinovăție), el stă la ușă și bate, el este nu doar dumnezeu ci și om (!), el face bine semenilor și propovăduiește dragostea eternă, el a pregătit un loc în ceruri oricui e dispus să-i accepte darul iubirii. Cum ar putea cineva să stea pasiv în fața unei asemenea iubiri (cerești)? Dumnezeul nou-testamentar este idealul împlinit tocmai pentru că este un ideal de iubire pe care nimeni nu și-o poate imagina. Exact din acest punct pleacă horror-ul întregii situații. Iubirea aceasta nepământeană, dumnezeiască, întruparea perfecțiunii poate aduce, oare, salvarea? Sau mângâierea? Sau pacea? Sau, mai mult, Viața?
Nu vreau să vorbesc acum despre vina (imaginară) produsă de un păcat originar (imaginar sau nu). Presupunem că problema păcatului a fost rezolvată la cruce. Ci vreau să afirm ceva mult mai radical: tocmai iubirea divină și conceptualizată este motorul vinovăției nevrotice (inconștiente) în creștinismul contemporan. De aici o întrebare chiar mai spinoasă: oare nu dumnezeu însuși este cel care a avut nevoie de Sacrificiul Suprem pentru a se perpetua pe sine însuși (chiar și la nivel conceptual vorbind)? [întrebare ispititoare potențial premergătoare celei anterioare: e posibil ca Pomul Oprit să fi apărut în grădina Edenului tocmai pentru că Cineva avea nevoie ca altcineva să mănânce din el?]
Iubirea aceasta care depășește experiența umană dar care se ajută de ea pentru a o putea defini, este tocmai ceea ce psihanaliza numește a fi Supraeul tiranic. Supraeul tiranic se deosebește de Supraeul-conștiință prin aceea că, pe când cel din urmă reprezintă instanța personalității noastre care ne reglează conduitele, ne judecă, ne oferă un model ideal și participă la promovarea bunăstării, Supraeul tiranic – partea cea mai inconștientă a Supraeului – reprezintă juisanța și o ordonă. Așa cum Lacan spunea, acest Supraeu e imperativul juisanței – Bucură-te!. Dincolo de a continua explicațiile folosindu-mă de terminologia psihanalitică, nu foarte accesibilă ochiului profan, propun să ne întoarcem la iubirea despre care vorbeam. Dacă vreți, tirania/cruzimea/perversitatea iubirii în discuție stă în aceea că e constituită pe temeiul unor paradoxuri: deși e dincolo de înțelegerea umană, se folosește de limbaj omenesc; deși e numită ”iubire”, deci ar trebui să producă bună-stare, ea este combustibilul care alimentează în permanență cu vină imaginară pe cel care stă în fața ei. Iubirea aceasta condamnă tocmai prin faptul că, odată ce ai fost pus în fața măreției ei, nu mai poți alege altă cale, altă voie, decât cea propusă de ea. Cu cât nivelul în care ea este percepută e mai ridicat, cu atât sentimentul culpabilității derivat din faptul că nu o meriți/ sau că nu te ridici la rangul ei/ sau că nu știi cum s-o materializezi – e mai mare. Și dacă există vină (imaginară), în mod sigur va exista păcat (imaginar). Dacă va exista păcat, va exista și un Mântuitor. Dacă va exista un Mântuitor, sacrificiul Său va fi atribuit iubirii Sale. Dacă o astfel de iubire va exista, va exista și vină. De aici încolo, schema se repetă.
Dacă există ceva care să-mi placă foarte mult în religia mea, acel ceva e dat de imnurile creștine. Imnurile – acest minunat instrument prin care iubirea mai sus propovăduită ajunge la inimile fiecărui ascultător. Nimic mai distrugător decât folosirea acelor imnuri ”mângâietoare” pe post de despietrire a inimii (de fapt, stimulent al vinei) și evanghelizare pur emoțională. Sună incredibil? Ascultați imnul de mai jos (unul dintre preferatele mele din copilărie!) și atenție, vă rog, la toate acele superlative.
PS: Dacă nu voi primi prea multe dovezi de iubire în urma articolului ăstuia (hehe), voi continua cu deconstrucția iubirii (cerești), sub alte două aspecte: iubirea ca trădare (studiu de caz – Iuda) și iubirea ca violență (studiu de caz – o parte, știm noi care, din istoria creștinismului).
oxigen2 
Alexa
Eu nu-mi spun decat parerea , nu abizez de glasul ratiunii ci numai poate o impresie venita dinlauntrul fiintei mele. Cred ca supraeul nu are nicio legatura cu constiinta, si nu se bazeaza pe o structura concreta definita ca atare.
E numai un cumul de informatii scrise sau nescrise in jurnalul intim al sinelui.
Supraeul nu e decat vocea interioara, launtrica a sinelui , a gandurilor noastre , a imaginilor despre viata, lume si noi insine.
Aproape instinctiv, in momente de introspectie, in momente de stres, de cumpana existentiala, propriul nostru impuls de supravietuire ne avertizeaza asupra pericolelor ascunse .
Nu e decat glasul nostru interior, care nu are cum sa fie pur, rational .Traieste acolo alterat de evenimentele nefaste din viata, de perceptii eronate, de strigatele unei individualitati supuse presiunilor exterioare sau dimpotriva cu momente de fericire, de bucurie , de viata .
Problema pacatului nu a fost rezolvata la cruce, problema pacatului va exista si exista atat timp cat constiinta nu gestioneaza eficient oportunitatile, viata si prioritatile ei.
Cu ce incalzeste contemplarea unui act de o cruzime extrema, vindecarea interioara a unei vine fecunde ?
Vina nu se poate vindeca prin resemnare, prin detasare ci prin constientizarea faptelor gresite si indreptarea lor.
Cu atat mai mult pacatul imaginar. Ideea sacrificiului suprem e inmagazinata in supraeul colectiv al speciei dinainte de aparitia crestinismului, e venita din practici primitive si jertfe aduse ofranda renasterii vegetatiei.
Intre lumea de jos, lumea simturilor subterane, a instinctelor joase, a framantarilor desarte, lumea imaginara a iadului, a gheenei unde se strang spre a fi arse toata tragedia faptelor rele ale umanitatii macinate de boala , de ura, de nefiresc si asa-zisul rai al bunelor intentii sta o cruce pe care sade un dumnezeu.
Oare nu atunci, in acel moment inconstientul colectiv si-a lepadat dumnezeul, ucigandu-l pentru a se elibera ?
E o idee pe care Fromm o sugereaza si anume ca odata si odata, idolii trebuiau sa piara. Poate atunci sosise momentul, iar in locul comemorarii eliberarii, o mana de fanatici , iar apoi o mana de finantatori profitori au construit cea mai mare inchisoare a spiritelor.
Liberatea promisa de Isus nu exista, ea este incatusata tocmai de aceasta iubire nepamanteasca, infricosatoare si aberanta, o iubire care ascunde frumusetea cerului de ochii libertatii, pentru ca intre cer si pamant sta aceeasi cruce, devenita simbolul unei umanitati decazute.
Intotdeauna crucea va fi simbolul umanitatii decazute, ii va arata pacatul, dar nu pacatul inchipuit al nebuniei de a incerca cunoasterea ci pacatul de a nu-si urma destinul, de a nu promova cu adevarat valorile iubirii , de a frana stiinta si de a pune limite cunoasterii.
Ce-i lipseste omului sa zboare ?
emma
Supraeul-conștiință, așa cum e descris în articol, nu are nimic de-a face cu Conștientul, e inconștient și el, desigur. Termenul de ”conștiință” din alcătuirea lui trimite la faptul că acest Supraeu (numit și primordial) e partea pozitivă, reglatoare, care introduce interdictia – așa cum am explicat și în articol, în comparație cu Supraeul tiranic. Nu am afirmat că problema păcatului ar fi rezolvată, am început propoziția cu „presupunem„ tocmai pentru că nu asta era direcția către care doream să mă îndrept aici.
În rest, sunt aproximativ de-acord cu tine 😉
-Daca te-ai hotarat sa continui, eu te sustin.
-Asculta te rog fetele astea si daca te inspira pentru urmatorul editorial, as fi incantat ca am adus grauntele meu de mustar.
cu drag, b…
-La inceput de an, poate n-ul tarziu.
Alexa,
pare un soi de parapsihologie a iubirii, de unde vine darîmat acelasi dumnezeu inexistent (adica cel creat de oameni in contextul respectiv), iar soiul asta de amalgamare intre superlativul psihologiei ”analitice” si suprasaturatia speculativa nu cred ca tinde spre o metoda critica asupra sinelui (daca asta urmaresti), cu atat mai putin o metoda de deconstructie (daca asa o numesti) ci mai degraba spre filogenia convingerilor sale, naïve.
Daca anumite dimensiuni negative ale existentei, cum ar fi tradarea, violenta etc, le asociezi cu prea-multa’ iubire cereasca, adica dumnezeEu-ul care le provoaca si care a avut nevoie de propriu-I sacrificiu suprem pentru a se perpetua, devine aceasi fictiune ridicola ce o gasesti in toate instictele speculative, unde a obscuriza gandirea psihanalitica cu simboluri crestine e a te pierde anevoios in justificari psihsomatice.
Daca Fiinta in sine cuprinde Nefiinta (Tillich), iar omul ca existenta ontologica (si cosmogonica sa zicem) le curpinde pe amandoua in parte, (sa presupunem un echilibru firav intre ele) aceasta presupunsa ”perpetuare prin propriu-I sacrificiu” a Fiintei nu-si are noima intr-o acrobatie pe cruce pentru sine insusi, ci ar trebui sa fie o ‘jertfa’ pentru cei neinstruiti intr-ale vederii. 😉
calin,
E o mare diferenta intre parapsihologie si metapsihologie.
Eu folosesc limbajul mai apropiat mie (cel psihanalitic), pentru ca in asta ma formez si pe el stiu ca-l pot stapani mai bine decat, sa zicem, cel al filosofiei (dialectice). In plus, te pot asigura ca nu e vorba de speculatie, ci de multa clinica si analiza critica. Gandirea psihanalitica nu poate fi obscurizata de simboluri crestine – pentru ca ea insasi opereaza cu simboluri si concepte in teoretizari. Interesant cum folosesti ‘acrobatie pe cruce’… ma face sa ma gandesc! 🙂 In rest, nu te grabi cu speculatiile (legate de tradare si violenta) pana nu vom ajunge acolo.
Emma,
Supraeul nu e decat vocea interioara, launtrica a sinelui , a gandurilor noastre , a imaginilor despre viata, lume si noi insine.
Nu e decat glasul nostru interior, care nu are cum sa fie pur, rational .Traieste acolo alterat de evenimentele nefaste din viata, de perceptii eronate, de strigatele unei individualitati supuse presiunilor exterioare sau dimpotriva cu momente de fericire, de bucurie , de viata.
”Emil Cioran gandeste mai putin cu materia cenusie, pe cat cu capetele reumatice ale nervilor”
Blaga, Farsa originalitatii.
Ce se intampla cand nu mai ramane nici materie cenusie si nici nervi? ramane glasul nostru interior bineinteles, un soi de supraeu primordial constient-inconstient alterat sau pasiv bucuros, nicidecum pur rational, si poate dezirabil activ fata de un impuls sau altul.
Sa-l vezi cum face la suprasaturare: totul devine aievea egalului, o psihanaliza a sectiunii de aur prin zero.
Alexa,
esti tanara si frumoasa, fa-ti temele la existentialism pentru a vorbi despre simboluri (filozofie, teologie, fie ea protestanta, ca sa facem reclama la oxigen 2) si putina deconstructie ala’ Derrida te-ar ajuta mai mult sa pui in context lucrurile.
:doctor: 😉
dupa ai timp de psihanaliza
Si care este simbolul cel mai apropiat de aceasta actiune de a impune limbajul primordial sferei umane de comunicare? Este porunca iubirii.
Dar contrar asteptarii noastre, formula ei nu e cea din Iesirea, din Levitic sau din Deuteronom, ci din Cantarea Cantarilor(…)
De ce am evocat aici Catarea Cantariilor? Si cu ce connotatie imperativa? La inceputul sectiunii Revelatie, Rosenzweig nu ia in calcul decat colocviul intim dintre Dumnezeu si un suflet singur, inainte sa intre in scena ”tertul” din sectiunea Mantuire.
Prin urmare, ideea de-a dreptul geniala este de a arata ca porunca iubirii se iveste din aceasta legatura de iubire intre Dumnezeu si un suflet singur. Porunca dinaintea oricarei legi este cuvantul adresat de iubit iubitei sale: Iubeste-ma! Aceasta distinctie neasteptata intre porunca si lege nu are sens decat daca admitem ca porunca iubirii este iubirea insasi, care porunceste la randul sau, ca si cand genitivul continut in porunca iubirii ar fi in acelasi timp genitiv obiectiv si genitiv subiectiv; iubirea este obiect si subiect al poruncii; sau, in alti termeni, este o porunca ce contine conditiile propriei supuneri prin tandretea reprosurilor sale: Iubeste-ma!
Paul Ricœur
Calin,
Chiar ma gandeam ca prin conceptualizarea inconstientului colectiv religios si transpunerea lui in practica, dogme, ritualuri, legi, retorica, religia nu este decat un sistem cognitiv.
Orice sistem cognitiv adaptativ si interpretabil contine erori si iluzii cognitive.
Cum poti iesi din starea de iluzie ?
Iar aici ma refer la cei care vor sa imbrace o alta forma de religiozitate bazata pe structura biblica.
Chiar Isus a zis :”lasati mortii sa-si ingroape mortii ” iar lui Nicodim ca pentru a intra in imparatia cerurilor trebuie sa se nasca a doua oara.
Cred ca intelegerea tine de cu totul alt aspect si anume de ideea prezentei, a perceperii ei.
Cautam esenta lucrurilor in trecut, pentru ca viitorul e incert si sta sub autoritatea unui fatalism religios.
Prezentul e la mijloc, e terenul pe care noi ne construim identitatea, e ceea ce experimentam, traim .
Ori, religia (aici ma refer la cea organizata ) a redus prezentul la zero.
Omul religios traieste instinctual , inertial fata de Cruce, sa zicem. Crucea e cea care desparte trecutul de viitor. Isus a zis sa ne luam crucea in fiecare zi, sa ne ducem existenta zilnica prin aceasta perspectiva a realului, a puterii de a discerne binele de rau.
Isus si legenda croita in jurul lui si adaptata literaturii apocaliptice sunt persoane opuse. Exista in acest personaj nu contopirea divinului cu umanul ci contopirea unui sistem de gandire diferit de acea perioada, inedit, si adaptarea lui contextului religios.
Isus poate a fost pus pe cruce, insa gandirea lui filosofica a fost culcata la pamant si a continuat legenda. O legenda in care fenomene atat de neprevazute, de nemaipomenite ( invierea mortilor de ex. atunci cand a murit Isus si umblau mortii pe strazi, a lui Lazar etc.) sunt tratate cu o pasivitate extrema , cu lejeritate si fara importanta.
Si bine, in toata aceasta imagine a crucii ramane ideea . Iar de aici incep povestirile, legendele, religiile.
Ideea…
Exista si interpretarea adventista conform careia Duimnezeu a murit ca noi privind crucea sa constientizam faptul ca prin ceea ce facem , prin actiunile noastre Il ucidem, si ucigandu-l pe El ne ucidem pe noi insine, El fiind partea divina din noi.
Bine, eu acum am extrapolat ideea cu uciderea lui dumnezeu .
Totusi, acest gest putea aduce o renastere , din pacate a afundat si mai mult umanitatea in intuneric.
Prezentul imbina si trecutul ( subconstientul colectiv) si viitorul (nazuinte, idealuri, proiecte ), el poate insemna crucea, dar nu ca suferinta , ci ca povara constientizarii realitatii.
Daca Isus prin actul sau a adus mantuirea si eliberarea de pacate, de ce a zis „luati-va crucea”, pentru ca fiecare e unic, crucea e povara existentei noastre, iar pentru aceasta realitate nu trebuie sa moara nimeni, ea ne apartine, e viata.
Si ca o concluzie, cred ca Isus a fost un reformator, reforma a fost inghitita de un sistem infiintat pentru a manipula mase si a capata beneficii de pe urma lor.
Spiritualitatea nu are legatura cu niciun sistem religios, iar ateismul nu este nihilism ci pur si simplu credinta ca omul are in sine insusi posibilitatea de a se manifesta moral, fara a-si transfera partile bune sau mai putin bune asupra unor iluzii. Atunci cand iluzia prinde viata devine cosmar.
@ Emma #11,
Dupăce criterii foloseşti puterea de a discerne binele de rau, în contextul acceptării nuanţelor de gri existenţial ?
Duduie Alexa,
Dacă-mi permiteţi, după ce criterii investiţi cu autoritate și admirație o persoană ? Vă place să vă lăsaţi păcălită de manipulatori ?
Duduie Alexa,
Este posibilă reprogramarea gândirii ? Este posibilă înnoirea minţii în contextul abundenţei filozofiilor lumii de astăzi ?
Duduie Alexa,
Dumneata crezi că eşti o femeie independentă ? Te crezi liberă ?
Alexa:
Imi suna in minte titlul unui film de curand lansat: „O metoda periculoasa”. E vorba despre psihanaliza. Exista intuitii, analogii, ramificatii, cu privire la iubirea mult prea mare, dar lururile nu puteau fi spuse mai clar decat in limbajul psihanalizei. Periculos de clar. E ca si cum ai oferii un pasaport unui Nord-Korean.
SMP,
Griul e culoarea monotoniei, a singuratatii, a resemnarii.
„Ca si zarea, gandul meu se innegri…
Si de lume tot mai singur, mai barbar, –
Trist, cu-o pana matur vatra, solitar…
Iar in zarea grea de plumb
Ninge gri.”
Gri-G.Bacovia
In realitate ninge alb. Fulgii de nea se prind intr-un vals placut, ei sunt multi, frumosi si niciodata identici.
Atunci griul existential e culoarea vietii sau culoarea mortii ?
Griul se gaseste in formele lugubre, in visele desarte, viata e mult mai mult decat atat. Albul si negrul nu sunt considerate culori, ele potenteaza sau diminueaza efectul culorilor pure.
Albul, negrul si griul sunt nonculori, numai ca albul si negrul inseamna deciziile noastre, framantarile, provocarile existentei, in schimb din amestecul lor rezulta griul , monocromia. Poate fi relaxanta, linistea mortii , a resemnarii, eliberarea de framantarile vietii, lasarea problemelor pe seama altora , deciziile nu-ti mai apartin, dar exprima si plafonare, inactivitate, perceptie statica, contemplativa, lipsa coordonatelor majore, a viului.
Griul dupa cum se vede e culoarea religiei,albul si negrul apartin vietii.
#6 | Written by Alexa
-Eu folosesc limbajul mai apropiat mie (cel psihanalitic), pentru ca in asta ma formez si pe el stiu ca-l pot stapani mai bine decat, sa zicem, cel al filosofiei (dialectice).
-Inteleg ca esti psiholog si probabil ai un cabinet unde dai consultatii. Dao dracului de psianaliza s-au cum s-o numi. Traieste-ti viata in culorile clipului prezentat de tine, ca intr.-o, zi vor veni pacienti la cabinet si li se va spune ca d-ra s-a aruncat de la etaj. Atunci vecinul va fi convins ca te-ai dat, cu Dusmanul, va mege la biserica si va povesti experieta unei persoane care a uitat de creatorul sau. Si iar incepe circul. Poate citeste si Emma
Bebe
In limitele limbajului psihanalitic si in acord cu principiile dialecticii , pot spune ca reusesc sa-mi interpretez oarecum gandurile, visele si aspiratiile, totusi vorbesc de limite.
Cateodata te lasi antrenat in viziuni ce nu-ti apartin si pareri care-ti zdruncina pe moment constructia facuta .
Daca ai o problema cu Dumnezeu, rezolv-o daca ai o problema cu dusmanul deasemenea, dar am inteles acest lucru mai tarziu.
Cu alte cuvinte , nu folosi telefonul fara fir in jocul cu viata, caci parerile celor multi pot distorsiona relatia ta cu dumnezeu ci foloseste firul rosu, direct fie cu dumnezeu, fie cu dusmanul.
Nu acest lucru il spune si biblia ?
Adica, Dumnezeu sa-ti raspunda la rugaciune ? Cam mistica aceasta abordare dialectica.
Imi place felul cum ai abordat subiectul dar am ramas cu impresia ca ai postat o concluzie personala. As fi curios sa stiu daca postarea de mai sus reflecta convingerea ta, sau este un subiect inca deschis? Oricum imi place cum ai pus problema. Totusi sunt lucruri care denota subiectivism si o abordare a subiectului bazata pe un anumit segment de oameni care „s-au dat cu dusmanul”.
„Iubirea aceasta condamnă tocmai prin faptul că, odată ce ai fost pus în fața măreției ei, nu mai poți alege altă cale, altă voie, decât cea propusă de ea.”
Imi pare rau dar cred ca 90% din cei care au fost pusi in fata maretiei acestei iubiri au ales alta cale si continua sa o faca.
eddieconst,
Film mai prost de popularizare a psihanalizei decat ‘A dangerous method’ nu cred ca se putea face vreodata. Am fost la avanpremiera din Romania, cu cativa psihanalisti chiar si oameni de cultura si toti am ramas dezamagiti de el. Unul mai bun (si mai aproape de adevarul psihanalitic) e ecranizarea dupa romanul lui Yalom, ‘When Nietzsche wept’ (http://www.imdb.com/title/tt0760188/). Iata ce scriam eu despre Metoda periculoasa imediat dupa ce l-am vizionat:
PS: i(we)`ve missed you! super mesajul de Anul Nou rostit de tine in biserica din Chicago !
Tverdohleb Lilian
Va multumesc pentru aprecieri. Incerc, ca in toate articolele postate aici, sa inserez si o nota personala, subiectiva pentru ca, daca as prezenta lucrurile pe un ton general (deci mai imperativ) nu as fi sincera nici fata de mine, nici fata de cititori. In schimb, folosesc ilustratiile astea personale tocmai pentru ca subiectul in discutie sa fie inteles mai bine.
Interesanta intrebarea dvs vis-a-vis de convingerile personale. Daca e sa va raspund, va raspund intr-un singur fel: am invatat (si procesul a fost unul asiduos) urmatorul lucru: convingeri personale NU exista. Prin chiar sintagma care-i contine, cei doi termeni se contrazic unul pe celalalt. De-aici incolo, puteti continua singur rationamentul 😉
Alexa
Vorbesc adesea cu prietenii despre slabiciunea omului in raport cu mediul inconjurator si intodeauna gasesc ca omul este intr-un pericol continuu. Fie ca are dusmani vazuti sau nevazuti, apropiati sau mai de departe un lucru este clar,omul incearca din rasputeri sa invinga aceste forte tari care il domina. Alexa afirmatia ta este una cat se poate de rationala si o salut cu placere. Radacina culpabilitatii umane sta in IUBIRE. Datorita faptului ca toata lumea se pricepe la acest subiect cred ca acest comentariu va starni unele reactii pe masura. In primul rind eu cred ca IUBIREA este un dusman “salbatic” al omului pe care a incercat sa-l domesticeasca si nu a reusit. Mai cred ca IUBIREA este metoda aleasa de oameni prin care incearca sa i-si aline suferinta si singuratatea. Nu pot sa afirm cu certitudine ca IUBIREA exista, insa eu prefer sa raspund intodeauna ca ea este difuza si ca nu exista. Nu pentru-ca imi este teama de ea ci pentru-ca eu consider ca acest dusman nu se poate invinge. Este mult mai puternic decat ne imaginam noi. IUBIREA este un simtamant greu de explicat, misterios, intr-o continua lupta cu omul, este pternica si este in acelasi timp slabiciunea slabiciunilor pentru toti inclusiv pentru cei puternici. Este cel mai mare dusman al omului fiindca vine din interiorul lui si omul nu se pate apara de el insusi. Aparent este blanda si foarte prietenoasa dar este agresiva , produce fanatism si ucide fara mila. Pentru singuratate este anestezic iar pentru cei naivi este un drog. In fata acestui dusman omul nu poate sta decat in genunchi, umil, asa cum invata si religia crestina. Chiar daca vorbim mult despre ea, o promitem verbal, folosim inteligenta si unele siretlicuri, omul nu poate sta drept in fata ei. Suntem dominati, chinuiti, umiliti, vinovati si invinsi de ea. Nu putem sa ne explicam fenomenul, multi o pun pe seama ignorantei si pe prostie insa este prea simplu ca sa fie si adevarat. Am dori sa nu fie asa si sa o putem controla si manipula insa este imposibil. Alexa nu astepta dovezi de iubire ca nu exista. Promisiuni da astea vor fi,si inca multe. Stiu ca multi vin cu Isus ca argument, insa pana cind promisiunile nu vor deveni realitate ramane doar speranta ca vom invinge acest dusman.
#14,15,16
‘Duduie Alexa….’
citind aceste comentarii mi-am amintit o poezie a lui Nichita Stanescu:
Scena
Ei aveau o vorbire fixa
si trupuri zbatatoare
Ei se prefaceau ca exista
fiecare.
Cuvintele erau fixe, stiu,
ei erau din ce in ce mai mobili
fiecare parand a fi viu
si cu totii utili.
Cuvintele fixe erau trupul lor,
trupurile lor nu erau decat o limba
vorbind in limba celor care mor
vorbirea celor care nu se schimba.
„tocmai iubirea divină și conceptualizată este motorul vinovăției nevrotice (inconștiente) în creștinismul contemporan.”
–––––
motorul vinovatiei ?!!! ; crestinism contemporan????!!!!
–––
Asa, cu multa indulgenta, cand citesti articolul parca se misca ceva… insa daca analizezi critic, enormitatile acestea si absurditatile, te doare capul. Am citit multe aberatii care mi-au placut, m-au distrat. Mai ai mult pana acolo…
Bebe
„Atunci vecinul va fi convins ca te-ai dat, cu Dusmanul, va merge la biserica si va povesti experienta unei persoane care a uitat de creatorul sau. Si iar incepe circul. Poate citeste si Emma.”
In primul rand, vecinul nu ar trebui sa aiba nicio problema in ceea ce priveste conceptiile, ideile vecinului sau.
In al doilea rand, convingerile vecinilor se pot baza pe fapte false, vazute peste gard, interpretabile, deformate fata de realitate.
In al treilea rand, barfa e ca telefonul fara fir, atunci cand se mai adauga pareri personale, minciuni sau alte lucruri.
In al patrulea rand, vecinul ar putea pleca de la o convingere falsa, bazata pe idei gresite .
Concluzia e ca circul il face vecinul, care se baga in treaba celuilalt, denatureaza datele , le falsifica, are cognitii gresite si iluzii gresite, intelege totul gresit si nu observa buna intentie a vecinului sau de a fi buni prieteni, de a comunica pe baza unor relatii cordiale, fara interpretari, reclamatii sau barfe.
Daca mi-ai cerut sa analizez cazul, asta-i parerea mea.
Emma,
Orice sistem ‘cognitiv adaptativ si interpretabil’ este legitim- vorbid de crestinism- prin a proiecta valori morale obiective cat si subiective intru’ fericirea sinelui si aproapelui, ”prin traseele nasterii si mortii, binecuvantarii si blestemului, care vin ‘rapite’ in fiinta” (Heidegger).
Drumul crucii e insasi aceasta ‘rapire’ intre conexiunile sinelui si potentialitatea acumularii inteligentei divine, sau intelepciunii. Din punct de vedere crestin.
Sinele transcede propriul cognitiv subiectiv si obiectiv intr-o incercare legitima a evolutiei sinelui (fie religioasa, adica simbolica ca preocupare ultima, fie creativa, autoafirmativa, etc).
Aceasta evolutie nu poate fi decat structurata pe lupta de supravietuire intre echilibrul si dezechilibrul energiei psihice, ca izvoare de cunoastere.
Eu numai asa imi explic trairea experimentelor lui Solomon in o mie de femei si detrimentul lumii in desertaciunea desertaciunilor pentru a le putea intelege si a actiona lucid in raport cu lumea. Nicidecum aici nu e vorba de nebunie si nici de o luciditate atroce, in sensul de distrugere personala; Edi spunea intr-o emisiune ca nu vede nici o intelepciune a lui Solomon in a-si lua o mie de femei. Ei, in contextul cunoasterii e legitim orice echilibru si dezechilibru, cat timp acestea pot fi ‘rapite in fiinta’.(a se merge la contextul lui Heidegger)
Cand nu tu alegi sa te nasti pe lumea asta, totul devine un soi de terapie ontologica si in ultima instanta simbolica.
Obscuritatea simbolurilor e insusi necunoscutul din care fiinta provine si, unde neobisnuitul asalteaza ca o realitate incognoscibila fiecare gandire si simt,
o stranie randuire la nivelul ideilor si o anulare a paradoxurilor, unde ‘gandirea ramane in uimire’ in fata acelui neobisnuit, o revelatie a naturii sinelui si adevarului sau sensibil si firav in dimensiunile existentei.
Dimensiunile ultime ale existentei exprimate in simboluri nu sunt iluzii,
iar participarea sinelui in acestea este o autoafirmare in legatura directa cu existenta cand Dumnezeul teismului dispare in indoiala sinelui, si creste pe masura ce se indreapta spre inconmesurabil in autoafirmarea sinelui, iata ca trairea experimentelor si gandirea asupra lor naste misterul inteligibilitatii fiintei; in parte, reflectarea intuitiva precede actiunea, caci gandirea e singura care evolueaza intr-o intelegere din ce in ce mai profunda a lucrurilor izvorand din sine insusi spre o intelegere tot mai profunda.
Dincolo de subiectiv si obiectiv ce ramane?
Pentru partea artistica, de exemplu, orice lucru devine purtator al sacrului sau al detrimentului, datorita seductiei esentei sinelui in realitatea lui, in propriul character de a vedea pura ei subzistare in sine insasi; acel soi de dragoste ‘unu la unu’, acel process creativ in incoronarea cu ‘Imparatia Cerurilor’ a sinelui, acel rezultat al deciziilor esentiale si al istoriei procesului, acea autoafirmare a adevarului frumusetii, ci nu o simpla insumare a ceea ce poate fi cunoscut sau nu in manifestarea morala a sinelui.
Orice fapt absolut uman este o sinucidere metafizica, daca un Dumnezeu extrapolat ar fi absolut ‘divin’ si nu e cale sa cunoastem asa lucru abstract, ar fi o sinucidere continua in fiintare pentru Om si neputinta omului de a fi individual fata de Dumnezeu. Dar intrucat fiinta este fiinta, si la Om si la Dumnezeu, eu nu cred ca sunt prea mari deosebiri in esenta intre cei doi.
Diferenta e subtire intre absolut si infinit. Infinita e doar preocuparea ultima asupra existentei, care nu exclude un Dumnezeu sau o realitate obiectiva, pentru ca nu e necesar a proiecta o iluzie asupra fiintei. Aceasta poate fi una si aceasi in vointa. Precum Isus cu Dumnezeu, iar a cunoaste fiinta in sine, e a cunoaste omul cat si pe Dumnezeu.
Intr-un final totul se reduce la autoafirmarea fiintei, in pofida nefiintei.
Omul este mult mai aproape de nefiinta decat poate sa-si imagineze, atat in sine cat si in actele sale precum si in gandire, pentru simplul fapt ca daca nu mai e un animal social, devine o creatie cazuta printre fapte inconstiente.
Inconstientul ne surade in evadarea sinelui din ignoranta fata de propria sa natură sublimată si condamnata la iluzie, iar dusa in teatrul absurd, psihanaliza sinelui este tango’ul ielelor pe marginea hăului dintre fiinta si neant, aceasi libertate elocventa pe un firisor de fum, nebunia tango’ului devine un dispret instictiv al vietii iar erosul mintal o negura purificata vitala.
Din amestecul dintre zoologie si psihiatrie rezulta o antropologie a sinelui, o ameteala refulata a unei realitati.
Iluzia este profanarea nebuniei sinelui, la un nivel degradat etic si in acelasi timp solidarizat cu nivelurile inferioare ale creatiei, a’si pierde imanenta firii iata epistemologia neantului.
Placiditatea nebuniei este sinuciderea de buna cuviinta a profanului: O lume acrobata si uitata in frenezia crucii (fiind crucea constientizarea realitatatii despre care vorbesti tu), unde dragostea devine sfintenie sau sexualitate in moderarea instinctelor animale ale sinelui si uimirea gandurilor seculare.
Crestinismul este religia fara religie.
http://www.scribd.com/doc/23870692/The-Prayers-and-Tears-of-Jacques-Derrida
Altundeva nu ar fi fost posibila o revolutie stiintifica, Descartes, Spinoza, Nietzsche, Heidegger, etc
‘Primitivul’, adica omul postmodern, (sau eseul iubirii mult prea mari) ‘n-a murit, nu l-a omorat nici mesajul lui Cristos, nici Renasterea, nici stiinta moderna’, citat dupa Eliade.
Daca in psihanaliza, sinele vorbeste despre simboluri, fara o initiere a simbolurilor in viata si asa intelegandu-le in sine ca preocupare ultima asupra fiintei in propria-i traire; devine un soi de castitate pseudooculta care refuza cunoasterea sacrului si asa ochiul primitiv devine ochiul psihanalitic.
Calin,
Deconstructia lui Derrida nu inseamna distrugere, ci daramarea tuturor constructelor gresite , pana la esenta sau la elementele esentiale , poate pana la aflarea identitatii.
Ochiul primitiv devine ochiul psihanalizei , dar poate percepe cu adevarat realitatea, poate privi aceasta realitate sau o lasa acolo, neexploatata pentru ca ii este frica de ce are sa descopere ?
-In primul rand, vecinul nu ar trebui sa aiba nicio problema in ceea ce priveste conceptiile, ideile vecinului sau.
-Uite ca afurisitul de vecin mult respectat, bla, bla, bla, a si pozitionato pe d-soara Alexa´´-esti cu dusmanul.´´
-Circul la care ma refeream era ; d-zeu nu doarme, uite ce inseamna sa, daca ar fi ramas aici la tara linga parinti, sa faca naveta nu sa-si cumpere bloc, ca va veni vremea, iata a si venit, cand va trebui sa traim cu paine, apa si si ce-o mai da domnu. Apoi cineva le asterne pe hirtie le trimite la editura, apare la vesti misionare, apoi un tantalau cu 4 clase, scrie o predica o citeste si te priveste peste ochelari si retoric te se intreaba a-ti vazut fratilor…apoi propune trei rugaciui din sala, gata ca iar incepe circul. Hai ma Doama ca le sti, de ce ma provoci.
Christian, nu te grabi sa subestimezi recentul editorial al Alexei. Incearca sa adopti o pozitie neutra, reciteste-l, si vei vedea ca este plauzibil in anumite sensuri.
Este inca o ocazie de depasire a orizontului stramt, impamantenit.
A Poison Tree
I was angry with my friend:
I told my wrath, my wrath did end.
I was angry with my foe:
I told it not, my wrath did grow.
And I watered it in fears,
Night and morning with my tears;
And I sunned it with smiles,
And with soft deceitful wiles.
And it grew both day and night,
Till it bore an apple bright.
And my foe beheld it shine.
And he knew that it was mine,
And into my garden stole
When the night had veiled the pole;
In the morning glad I see
My foe outstretched beneath the tree.
William Blake
Emma,
ce am scris intr-un fel e o critica asupra acestui eseu, ”vina iubirii”. Ramanem la subiect.
Stiu ce inseamna deconstructia, la asta lucrez si in filozofie si in arhitectura, iar poate ca participarea mea la procesul creativ in arhitectura imi deschide o usa conceptuala in plus a ceea ce este.
Si ca sa-ti raspund la intrebare, dupa cate am vazut eu, ”fara o initiere a simbolurilor in viata si asa intelegandu-le in sine ca preocupare ultima asupra fiintei in propria-i traire” nu cred ca se percepe identitatea sinelui la modul autentic, daca asta il preocupa pe autor.
Iar la partea cu Solomon, incerc sa o pun in contextul in care el a trait.
Alexa, fiindca sunt in trecere, chemat de BEBE pe celalalt fir, iti spun ca esti o fata foarte dotata, pacat ca te pierzi prin inaltimi si subtirimi intelectualiste sau psihanalistice. Ai tema de la mine, Laie Chioru’, plotoneru’, sa studiezi daca nu cumva sentimentul de vinovatie vis-a-vis de „te-ai dat cu dusmanul” nu vine din faptul ca aceea „iubire neomeneasca”, de care faci vorbire, a fost oarecum si definitiv confiscata? Intreaba-l si pe cel ce ti-a facut reprosul cine e „confiscatorul”? Vezi ca referatul il va citi calu’, ca pe mine m-apuca durerile de .. spate daca citesc asa lucruri inalte. Hai, executarea!
Voi, ceilalti, lasati psihanaliticele, filosofiile si metafilosofiile, pauza de voie la interval si puneti de cititi Biblia. Da’ cu rugaciune inainte! Si inima infranta!
Gata. Hai calu’ ca ne grabim. Am zburat.
alexa, salut, unde ai scris o recenzie = sau o parere a filmului a dangerous method? tocmai cautasem pe saitul tau un comentariu legat de filmul asta si n-am gasit. l-am vizionat si eu si am fost dezamagita, mi s-a parut superficial si daca tot era vorba de metoda ma asteptam la mai mult, de ex un fel de incursiune in practicarea metodei, dar filmul a mers ambitios pe mai multe planuri, fara sa spuna nimic de fapt in profunzime, o frantura lamentabila al celui ce a fost jung. dupa ce am vorbit cu cei care l-au vazut si i-am intrebat care dupa parerea lor a fost the dangerous method au zis ca e clar: metoda psihanalitica. hahaha! oameni de cultura de altfel.
dar partea interesanta a fost ca l-am vazut impreuna cu un film-maker postmodern, care a fost definitiv impresionat intr-un fel pe care nu si-l putea explica, el necitind prea multe despre jung, sustinand neobosit ca principalul conflict din film a fost cel sexual, ca noaptea ce a urmat sa scoata la iveala un vis, realizand de fapt ca se identificase cu personajele din film prin proiectii, amintindu-si de un episod in care o femeie, un bici, un master-model-tata si o scrisoare au jucat la un moment dat un rol important in care intrebarile au ramas suspendate fragil deasupra sa ca sabia lui damocles. iata cum nefiind pro poti fi tulburator atins de acest film. :))
dar ce a vrut edi sa spuna este cum poate fi mai nimerit sa dai un raspuns a sentimentului de vinovatie manipulativ ce se petrece in sistemul crestinist decat prin psihanaliza? vinovatia nu te intreaba de ce si cum si ce a stat la baza, ci iti leaga mainile, iti pune lanturi la picioare, iti arunca un pietroi pe umeri si te impinge spre esafod. acolo il zaresti pe isus, daca este „norocos”, caruia ii vei fi recunoscator ca te-a ti-a preluat povara, si de care te vei lega si vei depinde printr-un „transfer nerezolvat”. isus ca o evaziune si ca un drog, si multi gasesc justificare pai decat alte droguri sau alte metode de a evada mai bine el. adica unde ai fi tu, cel mic, cel vulnerabil, cel instabil, cel intunecat, care ar avea posibilitate sa fie vindecat, daca ar avea sansa sa iasa la iveala?? tu cel mic, nu vei mai iesi la iveala pentru ca „vei sta ascuns in hristos”, sau macar vei avea iluzia ca nu vei mai iesi la iveala. acum tot ce vei avea de facut este sa-ti imbunatatesti metoda de evaziune – a dangerous method? hahaha!! ce confuzie………. alexa…
Immanuel Kant – An Answer to the Question: “What is Enlightenment?”
„But would a society of pastors, perhaps a church assembly or venerable presbytery (as those among the Dutch call themselves), not be justified in binding itself by oath to a certain unalterable symbol in order to secure a constant guardianship over each of its members and through them over the people, and this for all time: I say that this is wholly impossible. Such a contract, whose intention is to preclude forever all further enlightenment of the human race, is absolutely null and void, even if it should be ratified by the supreme power, by parliaments, and by the most solemn peace treaties. One age cannot bind itself, and thus conspire, to place a succeeding one in a condition whereby it would be impossible for the later age to expand its knowledge (particularly where it is so very important), to rid itself of errors,and generally to increase its enlightenment. That would be a crime against human nature, whose essential destiny lies precisely in such progress; subsequent generations are thus completely justified in dismissing such agreements as unauthorized and criminal. The criterion of everything that can be agreed upon as a law by a people lies in this question: Can a people impose such a law on itself? Now it might be possible, in anticipation of a better state of affairs, to introduce a provisional order for a specific, short time, all the while giving all citizens, especially clergy, in their role as scholars, the freedom to comment publicly, i.e., in writing, on the present institution’s shortcomings. The provisional order might last until insight into the nature of these matters had become so widespread and obvious that the combined (if not unanimous) voices of the populace could propose to the crown that it take under its protection those congregations that, in accord with their newly gained insight, had organized themselves under altered religious institutions, but without interfering with those wishing to allow matters to remain as before.”
Friedrich Nietzsche – Twilight of the Idols (extras)
„You ask me which of the philosophers’ traits are really idiosyncrasies? For example, their lack of historical sense, their hatred of the very idea of becoming, their Egypticism. They think that they show their respect for a subject when they de-historicize it, sub specie aeterni – when they turn it into a mummy. All that philosophers have handled for thousands of years have been conceptual-mummies; nothing real escaped their grasp alive. When these honorable idolaters of concepts worship something, they kill it and stuff it; they threaten the life of everything they worship. Death, change, old age, as well as procreation and growth, are to their minds objections, never refutations. Whatever has being does not become; whatever becomes does not have being. Now they all believe, desperately even, in what has being. But since they never grasp it, they seek for reasons why it is kept from them. „There must be mere appearance, there must be some deception which prevents us from perceiving that which has being: where is the deceiver?” „We have found him,” they cry ecstatically; „it is the senses! These senses, which are so immoral in other ways too, deceive us concerning the true world. Moral: let us free ourselves from the deception of the senses, from becoming, from history, from lies; history is nothing but faith in the senses, faith in lies. Moral: let us say No to all who have faith in the senses, to all the rest of mankind; they are all ‘mob.’ Let us be philosophers! Let us be mummies! Let us represent monotono-theism by adopting the expression of a gravedigger! And above all, away with the body, this wretched idee fixe of the senses, disfigured by all the fallacies of logic, refuted, even impossible, although it is impudent enough to behave as if it were real.”
„HOW THE „TRUE WORLD” FINALLY BECAME A MITH. THE HISTORY OF AN ERROR 1. The true world–attainable for the sage, the pious, the virtuous man; he lives in it, he is it. (The oldest form of the idea, relatively sensible, simple, and persuasive. A circumlocution for the sentence, „I, Plato, am the truth.”) 2. The true world–unattainable for now, but promised for the sage, the pious, the virtuous man („for the sinner who repents”). (Progress of the idea: it becomes more subtle, insidious, incomprehensible–it becomes female, it becomes Christian. )
3. The true world–unattainable, indemonstrable, unpromisable; but the very thought of it–a consolation, an obligation, an imperative. (At bottom, the old sun, but seen through mist and skepticism. The idea has become elusive, pale, Nordic, Königsbergian.) 4. The true world–unattainable? At any rate, unattained. And being unattained, also unknown. Consequently, not consoling, redeeming, or obligating: how could something unknown obligate us? (Gray morning. The first yawn of reason. The cockcrow of positivism.) 5. The „true” world–an idea which is no longer good for anything, not even obligating–an idea which has become useless and superfluous–consequently, a refuted idea: let us abolish it! (Bright day; breakfast; return of bon sens and cheerfulness; Plato’s embarrassed blush; pandemonium of all free spirits.) 6. The true world–we have abolished. What world has remained? The apparent one perhaps? But no! With the true world we have also abolished the apparent one. (Noon; moment of the briefest shadow; end of the longest error; high point of humanity; INCIPIT ZARATHUSTRA.)”
Tristan Tzara – Dada Manifesto (1918)
„Criticism is, therefore, useless; it only exists subjectively, for every individual, and without the slightest general characteristic. Do people imagine they have found the psychic basis common to all humanity? The attempt of Jesus, and the Bible, conceal, under their ample, benevolent wings: shit, animals and days. How can anyone hope to order the chaos that constitutes that infinite, formless variation: man? The principle: „Love thy neighbour” is hypocrisy. „Know thyself” is utopian, but more acceptable because it includes malice. No pity. After the carnage we are left with the hope of a purified humanity.”
Dă clic pentru a accesa sensul_vietii.pdf
Așa-mi place atmosfera comentariilor articolului ăstuia! Deci se poate 🙂
@electroserv & lelitza: mulțumesc pentru versuri, mi-au foarte încântat ochiul!
@NIMENI: Sunt de acord cu multe dintre afirmațiile pe care le-ai făcut. Nu sunt pesimistă în ceea ce privește frumusețea iubirii pământene (nu nepământene) elogiată de romantici, dar nici nu-mi permit luxul optimismului de a face din ea scopul suprem al viețuirii.
Bine intuia Freud când spunea că sexualitatea umană (sexualitate în psihanaliză nu înseamnă doar actul fizic așa cum mulți contextă pansexualismul degajat din ea, ci întregul proces psihic, emoțional ce o construiește – pe ea, sexualitatea) nu aparține principiului plăcerii (!). Controversată afirmație, dar care face sens. Pentru că sexualitatea, în forma ei esteticizată prin ceea ce se numește „iubire” cuprinde în alcătuirea ei acel numit „surplus de juisanță” (acea urmă de mister, de neînțeles, de ”dincolo de” dacă vreți) care nu mai ține de Eros – pulsiunea de viață, ci, ar ține și de altceva, de un soi de agresivitate, de autodistrugere prin devorare, de ceva care ar trimite, adaug eu, poate chiar la instinctul morții.
@Christian
Dacă v-a distrat articolul ăsta, înseamnă că tot ați găsit ceva bun în el, fie chiar și forma de amuzament (entertainment) pe care v-a produs-o!
@CJ
Mă bucur pentru intervenția ta. O să mă gândesc la întrebarea sugerată de tine. Nu știu însă dacă alături de iubirea despre care am vorbit ar putea încăpea termenul de ”confiscat”. Pentru că, aflându-ne pe un teren destul de subiectiv, confiscarea de care spui ar apărea, dacă ar apărea, tot datorită unor pârghii interne proprii care au produs-o, nu neapărat ca acțiune a vreunui agent exterior, corect numit de tine ”confiscator”. Oricum, o să am ceva ani de-acum încolo la dispoziție să studiez îndelung cum e cu vinovăția asta și, cine știe, într-o bună-zi, poate-oi reuși chiar să mă debarasez de ea 🙂
@baba rada
N-o să găsești nimic pe blog la mine scris despre filmul lui Cronenberg în afara remarcii citate mai sus în feedback-ul către edi. Mi s-a părut atât de slab filmul, încât mi-am spus că nu merită nici măcar energia de a-l desființa (în scris). Totuși, nu mă miră reacția pe care a avut-o amicul tău la vizionarea peliculei. Tema în discuție este, într-adevăr, una grea, însă regizorul și-a cam bătut joc de ea. Dacă vrei ceva într-adevăr bun legat de triunghiul Freud-Jung-Sabina Spielrein, dar și de începuturile psihanalizei, îți recomand cartea tradusă și în românește care a stat și la baza ecranizării – Un triunghi psihanalitic (http://www.edituratrei.ro/product.php/Aldo_Carotenuto_Un_triunghi_psihanalitic_Sabina_Spilrein_%C3%AEntre_Jung_%C5%9Fi_Freud/1003/) – e o lectură fascinantă, garantez! Într-adevăr, Sabina a jucat un rol mult mai important în relația dintre Freud și Jung și chiar nașterea psihanalizei jungiene însăși, un rol mult mai adânc decât cel de metresă istericoasă bătută la fundul gol așa cum arată filmul. Mai multe informații aici: http://www.cafegradiva.ro/2010/03/keira-knightley-va-fi-sabina-spielrein.html
Calin
M-am gandit la ce-ai spus tu si la simboluri. Uitandu-ma peste istoria lui Solomon nu am gasit decat paralela intre templul construit de el si templul din inima noastra, constructia valorica a lui Isus si singura in masura sa controleze o masa atat de mare de instincte, perceptii, credinte.
Dovada faptului ca pe acest sistem s-au cladit constructe de gandire si se vor cladi.
Pentru ca in fond nu bisericile sau denominatiunile, cultele rezista ca atare, ci ideea implantata in inimi a unui mantuitor care te poate salva de propriile pacate sau vini indiferent care ar fi acestea.
E o bresa ideologico-mistica creata in subconstientul oamenilor care-i face sa-si valorifice potentialele in raport de ritualurile unui templu implantat in inima, in subconstient.
Chiar daca ritualul lipseste din unele culte ca forma exterioara, el exista cumulat in tipare si scheme mentale.
Solomon incadrat in acest context al iubirii si al vinei este prototipul omului materialist, hedonist, fara scrupule, care face totul spre a-si indeplini scopul.
Stie sa comploteze, capteaza afectiunea unui tata cu grave dezechilibre afective, instabil emotional, care ucide , promite dar nu face, da favoruri fiilor ,pentru a le potoli mania, manie izvorata de statului in care se aflau multi (izvorati din ibovnice , tiitoare).
Marele preot Tadoc, prototipul preotului care cauta sa obtina beneficii materiale si functii, platind cu pretul sangelui (moartea lui Adonis) tradarea de a pune pe tronul imparatiei un fiu care moral si spiritual nu avea cum sa se incadreze in onoarea de a fi imparat.
Indemnul de a construi o casa Domnului avea sa se materializeze intr-un templu impunator (conf.bibliei) de care avea sa se aleaga praful inexistentei.
Solomon a strans efemeritatea cladindu-i un templu, mai tarziu se va spulbera in trecerea timpului.
Cifra 7 e cifra perfectiunii. Dumnezeu a terminat creatia in 7 zile si a vazut ca toate sunt perfecte.
Templul lui Solomon a fost construit in 7 ani, semn ca trebuia sa fie un simbol al perfectiunii ( dar efemere pentru ca umanitatea in sine poarta semnul efemeritatii prin moarte si vesniciei prin nastere, un ciclu perfect).
Solomon se incruscreste cu 7 neamuri, semn ca perfectiunea pe care aseza constructia spiritualitatii , se terminase, ea nu se putea contopi intr-un sincretism al credintelor pagane.
Degeaba a construit Solomon stalpii Astarteei pe inaltimi, spiritualitatea poporului care trebuia sa-si gaseasca finalitatea in templul dumnezeului lor, avea sa fie spulberata.
Ca atare, imparatia avea sa se destrame.
Sensul vesniciei nu e cel de eternitate in ceea ce priveste scaunul domniei lui David, ci o vesnicie permanentizata referitoare la poporul lui Israel.
Isus nu a venit pe linie genealogica din Solomon, ca urmas de drept al dinastiei lui David (efemera) ci din Natan ( fiul unei necunoscute de prin Ierusalim).
Isus avea sa fie cel care va construi un templu lui Dumnezeu , dar in inima ( casa sentimentelor, a valorilor, edificiul faptelor si a nazuintelor ), in 3 zile.
Cifra 3 e cifra lui Dumnezeu, a eternitatii.
Deocamdata , asta-i tot ce am gandit referitor la simbolista.
Am incercat sa recitesc Cantarea Cantarilor, in ideea implanta de mire si mireasa ( biserica) dar din pacate sau din fericire, nu stiu deocamdata, nu le mai pot asambla ca-n trecut ,imi iese cu totul altceva.
Acum se face Cantarea cantarilor si la limba romana in licee, lirica erotica.
Alexa
„Pentru că sexualitatea, în forma ei esteticizată prin ceea ce se numește „iubire” cuprinde în alcătuirea ei acel numit „surplus de juisanță” (acea urmă de mister, de neînțeles, de ”dincolo de” dacă vreți) care nu mai ține de Eros – pulsiunea de viață, ci, ar ține și de altceva, de un soi de agresivitate, de autodistrugere prin devorare, de ceva care ar trimite, adaug eu, poate chiar la instinctul morții.”
Georges Bataille ?
E poate cel mai prolific in a asambla imagini privind erosul ca destin al finalitatii, nicidecum ca generator de viata.
@Alexa, sunt Laie Chioru nu CJ.
@CJ
Mă bucur pentru intervenția ta. O să mă gândesc la întrebarea sugerată de tine. Nu știu însă dacă alături de iubirea despre care am vorbit ar putea încăpea termenul de ”confiscat”.
primo: iubirea aceea nu poate fi confiscata, ai dreptate, dar unii nu stiu asta si cred ca o pot confisca, numai ca ceea ce ei confisca se dovedeste a fi propria lor iluzie.
secondo: acel om ti-a facut reprosul in baza unei asemenea confiscari, fie a lui personala, fie a unei „institutii” in numele careia vorbea.
terto: nu sunt CJ, ianis e cel care mi-a modificat nick-ul. El nu stie psihanaliza, insa ma astept de la tine sa sesizezi diferenta. Nu ca m-ar deranja aceasta confuzie, dar nu e bine sa te lasi pacalita. Poti sa-l intrebi personal pe CJ. Il asigur si eu pe CJ ca nu abuzez de nick-ul lui, e initiativa lui ianis aici.
Sa nu uiti de tema, Alexa!
:coffee:
Alexa,
uite te ajunt la studiul vinovatiei cu o scriere,
”Omul este in esenta, ”libertate finita”; libertate nu in sensul nedeterminarii, ci in sensul de a fi in stare de a se determina pe sine insusi prin decizii in centru fiintei sale.
Ca libertate finita omul este liber in cadrul contingentelor finitudinii sale.
…
Tot ceea ce face omul este patruns de o ambiguitate profunda intre bine si rau, fiindca aceasta patrunde fiinta sa personala ca atare. Ne-fiinta este amestecata cu fiinta in afirmarea morala de sine a omului, tot asa cum este in afirmarea spirituala si ontica de sine.
Constientizarea aceste ambiguitati este sentimentul de vinovatie. Judecatorul care este el insusi si care se impotriveste lui insusi, cel care ”stie cu” (constiinta) tot ceea ce facem si suntem, da o judecata negativa, experimentata de noi ca vinovatie.
Angoasa vinovatiei ne arata aceleasi caracteristici complexe ca si cele referitoare la angoasa ne-fiintei ontice si spirituale.
Aceasta angoasa este prezenta in fiecare moment al constientizarii morale de sine si ea ne poate conduce la o respingere de sine completa, la sentimentul de a fi condamnati – nu la o pedeapsa exterioara, (as adauga, nu o pedeapsa a Dumnezeului tribal al Vechiului Testamen pe unde bati tu) ci la disperarea de a ne fi pierdut destinul…
Paul Tillich, Curajul de a fi, p. 65-66
Mai departe iti recomand cartea cu caldura, daca nu ai citit-o cumva, si sa pui aceasta scriere in contextul respectiv.
Vezi contents, sigur o sa-ti starneasca putina atentie 🙂
multumesc mult, calin, am citit cartea deja (o am si-n calc). mi-a placut mult!
„Dacă v-a distrat articolul ăsta, înseamnă că tot ați găsit ceva bun în el, fie chiar și forma de amuzament (entertainment) pe care v-a produs-o!”
Alexa,
Da ma, macar te distrezi… Bietii intelectuali care se scalda in mocirla de la malul marii, invierbantati de un vis pueril ca v-or dobandi nu stiu ce adevar… In timpul aceasta lumea se misca sub biciurile oamenilor care detin Putere. Multi dintre noi suntem fiinte care spicuim semnificatii intelectuale referitor la tot ce misca in jurul nostru. Insa, omul este o fiinta care cu precadere traieste. Nu suntem esentialimente intelectuali. Ei, daca privesti lumea din aceasta perspectiva, cam tot ce debitam noi pe aici iti par aberatii care cel mult te pot distra. Aberatii la greu! Toturi si ele isi au timpul lor…
Alexa,
Chestiunea cu „dusmanul” e esentiala in religie fiindca doar existenat unui dusman si a pericolului iminent justifica si nevoia de ajutor, de aparator. Iar in cazul de fata, aparatorul este, evident, biserica.
Prin urmare, adeziunea totala la crezurile ei – in care la loc de cinste este iubirea asta atat de mare, „prea mare” – face parte din strategia de innrobire sentimentala a enoriasilor care niciodata nu vor putea sa se ridice la nivelul pretins de aceasta „iubire”.
Am mai spus-o si in alta ocazie: in biserici se vinde blana ursului din padure. Nimeni n-o are, nimeni n-a vazut-o, nimeni nu i-a verificat valoarea, dar negustorii o vand ca painea calda fiindca sunt destui clineti interesati sa aiba ceva „atat de mare”.
Citind editorialul tau mi-am adus aminte de o replica celbra din filmul „Titanic” pe care o citez din memorie: „… barbatii au o obsesie vizavi de dimensiuni…”. Mi-am amintit si-am zambit. Sa fie si asta o explicatie a faptului ca preotia este apanajul barbatilor?… 🙂 🙂 🙂
Emma,
As adauga doar ca, finalul sinelui, ‘judecata de apoi’ consta doar in ‘sentimentul de vinovatie’ moral, spiritual si ontic acumulat inconstiet, si asta e valabil la orice fiinta. Acest ‘sentiment’ (ca sa raman la contextul lui Tillich) pe care sinele si’l creaza prin propria judecata, acesta este condamnarea finala pe care si’o impune singur in fata adevarului revelat, daca judecata intra in conflict cu insusi natura sa autentica, pe care o poate sfida inconstiet.
Adevarul revelat este preocuparea ultima asupra existentei si autoafirmarii fiintei care include si supravietuirea conditiei umane.
Condamnarea este acel ‘sentiment’ care inconstiet se departeaza de autoafirmarea fiintei, (Aici a batut Cristos la usa) chiar daca sinele isi creeaza prin sexualitate (erosul ca destin al finalitatii) o supravieuire.
Mai vreau sa mentionez ca aceasta sexualitate somatopsihica poate fi inlocuita de o viziune psihosomatica aupra ei insasi, in cazul in care logos-ul ca intruchipare este definit de acuratetea gandirii rationale. Dar si in acest proces, vor merge mana in mana, caci a lupta cu ‘gandul’ asupra presiunii corpului este un experiment in imposibilitate.
Asceza este o denaturare a vietii, deci nu e un raspuns.
Newton spunea, cand si-a dat seama si el, (am ras foarte mult cand am citit asta in biografia lui) ca a lupta impotriva instictului sexual e cea mai mare naivitate, caci e imposibil, ci acest instict trebuie condus de ceva superior, cum ar fi gandirea.
Caci la inceput Dumnezeu a creat ”seductia”.(Mi-ar placea sa comentezi putin ideea asta)
Daca exista cele 10 porunci, sau invataturile lui Cristos, (ca sa raman basic la autoritatea crestinismului) acestea nu sunt dogme, ci sunt ‘sfaturi’ pentru supravietuirea conditiei umane, atat in veacul asta, cat si, dupa interpretatea fiecaruia, in veacul viitor.
Aceste invataturi ale lui Cristos, ”fiul prea iubit” si acea divinitate care nu intra in conflict cu Dragostea divina, se pot gasi partial si inainte si dupa Cristos, dar nu pe deplin, precum templul lui Solomon si, dupa caz, Zoroastru, Magii, Grecii, si multi altii.
Emma,
Solomon incadrat in acest context al iubirii si al vinei este prototipul omului materialist, hedonist, fara scrupule, care face totul spre a-si indeplini scopul.
Daca scopul este constientizarea a ceea ce faci, e bine sa fi fara scrupule.
De exemplu, Descartes si ‘demonul’ care te poate insela.
Solomon a strans efemeritatea cladindu-i un templu, mai tarziu se va spulbera in trecerea timpului.
Eu cred ca a stiut dinainte ca va fi distrus. Interpretarea materiala efemera a templului e doar un fapt, care poate fi distrus.
”… Miguel Şervet le-a spus judecătorilor care-l osîndiseră la ardere pe rug: Voi arde, dar aceasta nu este altceva decît un simplu fapt. Vom continua să discutăm în eternitate”. (Jorge Luis Borges, Arta de a insulta)
Dar pana in ziua de azi, templul lui Solomon indica necesitatea sacramentala a sinelui, care e legitima din punct de vedere simbolic, dupa cum am spus mai sus intr’ale simbolurilor.
Cifra 3 e cifra lui Dumnezeu, a eternitatii.
Numarul 3 exprima armonia dintre ‘trupesc, sufletesc si spiritual’.
Adica din ceea ce e alcatuita fiinta umana.
Eu cred ca ii atribuim lui Dumnezeu prea multe ca sa justificam starea intr’ale necunoasterii, si sa sfidam tot ce nu putem cuprinde in firescul societatii.
Inca cred ca intre Om (cel autentic, adica fiecare din noi) si Dumnezeu nu sunt mari diferente, teoretic vorbind. Si a cunoaste fiinta e a cunoaste Omul si pe Dumnezeu in acelasi timp. Dar intre a-si propune a face ceva, si a realiza acel ceva, poate aici e diferenta.
Nota:
”a cunoaste fiinta”
sa clarific:
Fiinta e ceea ce cuprinde si nefiinta. Partea lui Heidegger cu ”rapirea”. Acolo bat.
@ Alexa
” Ba mai mult, având în minte faptul că omul mă știe practic de când eram mică, a urmărit evoluția mea de-a lungul vremii și știind că îmi dorește binele (unul real, nu închipuit), spusele sale – cu care totuși eu nu rezonez nici emoțional, nici rațional – au produs în mine un impact mai mare decât m-aș fi așteptat. Altfel spus, îngrijorarea lui pentru mine izvorâtă din bune-intenții, mesajul lui negativ, dar un negativ venit din partea cuiva despre care știu că ține la mine,”
Alexa, felicitări pt. articol, ești o fetiță deșteaptă. Succes în cariera ta. Un singur lucru vreau să-ți spun legat de citatul de mai sus: dacă vrei să n-ai necazuri și dezamăgiri, e bine să n-ai încredere în N I M E N I (nu mă refer la NIMENI, nenea de pe forum). Sunt prea puțini oameni pe lumea asta care sunt într-adevăr bine-intenționați în mod TOTAL dezinteresat.
@ Călin
„Eu numai asa imi explic trairea experimentelor lui Solomon in o mie de femei si detrimentul lumii in desertaciunea desertaciunilor pentru a le putea intelege si a actiona lucid in raport cu lumea. Nicidecum aici nu e vorba de nebunie si nici de o luciditate atroce, in sensul de distrugere personala; Edi spunea intr-o emisiune ca nu vede nici o intelepciune a lui Solomon in a-si lua o mie de femei. Ei, in contextul cunoasterii e legitim orice echilibru si dezechilibru, cat timp acestea pot fi ‘rapite in fiinta’.(a se merge la contextul lui Heidegger)”
Cred că explicația e mult mai simplă: indivizii de genul lui Solomon, Don Juan, Casanova, Vicomte de Valmont, etc. sunt niște copii mari, cu hormoni de adult, dar incapabili de o relație matură și profundă și de a-și asuma responsabilități, de a respecta angajamente. Așa cum copiii se plictisesc repede de orice jucărie și vor mereu alta, și ei se plictisesc repede de orice femeie și vor mereu alta. Femeile ar trebui să știe asta și să nu sufere după astfel de indivizi, ci mai degrabă să aibă față de ei sentimente materne și cu dragoste maternă să ia pe Sfântu’ Niculaie din cui și să le aplice constituția.
@ BEBE #29
„Circul la care ma refeream era ; d-zeu nu doarme, uite ce inseamna sa, daca ar fi ramas aici la tara linga parinti, sa faca naveta nu sa-si cumpere bloc, ca va veni vremea, iata a si venit, cand va trebui sa traim cu paine, apa si si ce-o mai da domnu. Apoi cineva le asterne pe hirtie le trimite la editura, apare la vesti misionare, apoi un tantalau cu 4 clase, scrie o predica o citeste si te priveste peste ochelari si retoric te se intreaba a-ti vazut fratilor…apoi propune trei rugaciui din sala, gata ca iar incepe circul.”
Sinteza vieții spirituale azș. Merci BEBE, mi-ai înveselit ziua.
Alexa,
un ultim cuvant despre eseul tau,
daca Diogenes s-ar fi nascut dupa Cristos, ar fost un sfant.
Iar un sfant in sec al XXI-lea e un umanist iluminat intr-ale simbolisticii numarului trei. Ca nu cumva sa dea ”dusmanul” peste tine.
De aici alegorizezi ce vrei.
Hai ca ne vedem prin Bucuresti odata si odata, :suspense:
Frosa,
ce spui tu, nu are nici o legatura cu ce am scris eu. Nu ma intereseaza aici placiditatea psihologica a responsabilitatiilor materne din puct de vedere ”matur”.
Ci cunoasterea ontologica pusa in conetxtul lui Solomon e cu totul altceva.