Este realitatea o iluzie?!?

Este posibil ca realitatea de zi cu zi să fie de fapt o iluzie? Este planeta noastră, viața însăși precum și universul nostru o uriașă simulare efectuată pe un computer, într-o altă realitate inaccesibilă nouă, de către ființe extrem de avansate tehnologic? Pe zi ce trece se înmulțesc tot mai mult vocile ( și indiciile ) care ne pot determina să ne îndoim de propria existență. Sau cel puțin să înțelegem existența cu totul altfel ca până acum. Dacă până în urmă cu 10 ani tema despre care vorbim părea să fie un domeniu exclusiv al filozofiei sau al filmelor SF, cele mai recente descoperiri din cosmologie vin să întărească ipoteza că universul ca simulare ( sau hologramă ) ar putea fi mai mult decât un gând ciudat și grotesc. Să le luăm pe rând.

Universul ca simulare

Ideea că realitatea este altceva decât pare la prima vedere nu este deloc nouă. Încă de acum 2400 de ani Platon își imagina realitatea prin prisma parabolei peșterii , unde ființele și obiectele reale nu sunt altceva decât umbre pe pereții peșterii. În secolul 16 filozoful-matematician francez Descartes a crezut că poate demonstra realitatea prin celebra frază: „ Gândesc, deci exist”. Cinci secole mai târziu, în 2003, filozoful britanic Nick Bostrom formula o abordare mai elaborată a realității, sugerând trei posibilități ca părți integrante din ipoteza simulării:

1. O specie care a ajuns la nivelul nostru actual de dezvoltare tehnologică are șanse foarte mici să evite propria sa distrugere înainte de a deveni matură tehnologic.

2. Aproape nicio civilizație tehnologic-matură nu mai este interesată în rularea unor simulări de universuri care să conțină de asemenea minți simulate sau conștiință simulată.

3. Suntem, ca specie, aproape sigur în cadrul unei simulări computerizate.

Ipoteza simulării are șanse de 50%, spune Bostrom, ca să fie adevărată. Argumentul în favoarea simulării este însă cu totul altceva. El permite ca toate cele 3 variante să fie la fel de posibile, cu mențiunea că dacă două dintre ele sunt false, atunci cel puțin a treia trebuie să fie adevărată. De exemplu, dacă o civilizație avansată din viitor ar fi pe punctul de a porni butonul „verde” care pornește simularea, asta ar însemna că a evitat propria sa distrugere mai înainte de a deveni matură tehnologic și că este interesată în a rula programul simulării. Așadar… dacă 1 și 2 sunt false, varianta 3 este adevărată. Concluzia lui Bostrom: „ Ar putea exista milioane de simulări, așadar milioane de universuri simulate cu miliarde nenumărate de minți simulate ca ale noastre. ”

Ca să fie adevărată, și deci tratată ca o teorie științifică,ipoteza simulării trebuie să-și găsească acoperire științifică ( preziceri, experimente, observații ) în cel puțin două domenii: cosmologie și științele computaționale. În cosmologie, răspunsul a venit în 2012 din partea echipei lui Martin Savage, profesor de fizică la universitatea din Washington. Plecând de la premiza că o civilizație avansată tehnologic din viitor ar folosi aceleași principii curente ptr a rula o simulare, cu aceleași limite, Savage și colegii săi cercetează comportamentul particulelor razelor cosmice pentru a descoperi o eventuală „ rețea” de bare longitudinale și verticale, specifice unei realități virtuale, precum în „Matrix” sau „13-th Floor”. Așa numita „cromodinamică cuantică a rețelei” ( Lattice QCD ), care explorează efectele forței nucleare tari asupra quarcilor și gluonilor , poate furniza un răspuns concret în ceea ce privește simularea:

„ Ne uităm la razele cosmice foarte încărcate energetic după distribuții care ar avea probleme de simetrie, spune Savage. Încercăm să descoperim ceva care ar putea indica lipsa unui spațiu-timp continuu. Această anomalie a forței nucleare tari ar putea fi un indiciu că ceva în realitate este nelalocul lui. Dacă razele cosmice ar călători de-a lungul „rețelei”, urmând cursul străzilor din New York, de exemplu, probabil că nu este vorba de o simulare: dar dacă ele ar traversa în mod neașteptat diagonal rețeaua de „gratii” virtuale, atunci realitatea ar putea fi un software. ” Martin Savage.

O simulare a universului ar presupune însă în mod inevitabil și o simulare a vieții și a conștiinței. Locuitorii lui ar trebui să fie conștienți de sine și de „ realitatea” care-i înconjoară. Aici intrăm pe un teren și mai complicat, cel al științelor computaționale. Ce ne spun însă datele actuale? După estimările savanților, un supercomputer de mărimea planetei noastre ar putea executa între 10³³ și 10⁴⁴ de operații/secundă. Simularea activității unui creier uman actual, cu toate legăturile neuronale de rigoare, ar implica o viteză de calcul de 10¹⁴ ( după Hans Moravec: „The singularity in near: When humans transcend biology”, New York 2006 ) sau de 10¹⁷, după alte estimări independente.

Cele mai performante supercomputere moderne ajung la o viteză de calcul de 10¹⁵ operații/secundă( sau 1 peta FLOPS ). Autorii proiectului Blue Brian Project au reușit cu ajutorul unui astfel de supercomputer să dezvolte o simulare 3D a aproximativ 200.000 de neuroni de șoarece ( stadiul proiectului în 2015 ). Dacă se compară reacția creierului unui șoarece real cu cea a creierului simulat de șoarece la același stimul, se constată că ele sunt extrem de asemănătoare. Bineînțeles, mai este de parcurs un drum lung până la simularea rețelei neuronale a creierului uman, care dispune de aproximativ 100 miliarde neuroni. Cu toate acestea, fiecare iterație ( repetare a procesului de calcul ) aduce cu sine o nouă performanță, astfel încât Henry Markram, directorul Blue Brain Project, este suficient de optimist să declare că înainte de 2020 s-ar putea ajunge la viteze de prelucrare a datelor de 1 milion mai mari decât cele actuale, astfel încât să se obțină performanța simulării complete a creierului uman!

Considerând valoarea de 10¹⁷ operații pentru creierul uman ca reper de calcul, un creier obișnuit efectuează într-o viață de 100 de ani aproximativ   10²⁴  operații de calcul. Înmulțind acest număr cu, să zicem, cei 100 de miliarde de oameni plus hominizi care au colindat suprafața planetei din timpul lui Lucy ( acum 3,2 milioane ani ) și până astăzi, obținem  10³⁵  operații de calcul. Având ca bază estimarea inițială a unui supercomputer de mărimea planetei, care efectuează 10³³  operații, rezultă că întregul volum de operații a speciei Homo ar putea fi realizat de acest supercomputer în doar 2 minute ! ( Brian Greene, „The hidden reality”, 2012 ).

Și asta doar cu ajutorul tehnologiei actuale. Computerele cuantice însă, care ar profita de posibilitățile nenumărate ale undelor de probabilitate ale cuantelor, oferă posibilitatea creșterii vitezei de calcul în mod amețitor. Astăzi suntem încă departe de această tehnologie, însă savanții garantează că un astfel de „laptop” ar avea puterea să simuleze toate gândurile speciei umane de la începuturile ei, în doar o fracțiune de secundă!!

Trăgând linie și adunând, indiciile din cosmologie sau științele computaționale care ne stau la dispoziție în momentul de față nici nu confirmă, dar nici nu infirmă în mod absolut posibilitatea ca să trăim într-adevăr, într-o simulare de dimensiuni cosmice. Ar putea însă fi posibil ca alte indicii care vin din domeniul cosmologiei să arunce și mai multă lumină în această căutare febrilă după ultima realitate? Răspunsul este afirmativ dacă universul nostru este de fapt o … hologramă.

Universul ca hologramă

Într-o discuție privată din 1998 dintre fizicienii John Wheeler și Brian Greene, redată în cap.9 al cărții „ The hidden reality” a acestuia din urmă, John Wheeler era de părere că fizica viitorului ar trebui să nu se mai ocupe cu „ lucruri ” ( materie, radiații, energie, etc) ci cu informația din spatele acestora. Informația – despre unde se găsește o particulă, cum se învârte, dacă sarcina ei pozitivă sau negativă, etc, etc – ar constitui un nucleu ireductibil în inima realității. Faptul că informația se regăsește într-o particulă reală, care ia o poziție reală în spațiu-timp, care are o sarcină concretă sau un spin concret, poate fi comparat cu realizarea efectivă a schițelor de construcție a unui bloc de locuințe. Informația de bază este planul arhitectului. Blocul de locuințe este numai implementarea fizică a informației care rezidă în acele planuri.

Privit în acest fel, universul este un computer uriaș ( instalație de prelucrare de date ). Preia informații despre cum sunt lucrurile acum, și produce informație care stabilește cum vor fi ele în viitor. Simțurile noastre percep această prelucrare de date prin faptul că înregistrează schimbările care au loc în mediul înconjurător. Dar mediul însuși ( universul) este emergent; el ia formă fizică din componenta de bază ( informația ) și se dezvoltă după niște reguli de bază concrete: legile fizicii. Acest lucru ar fi părut poate un simplu moft științifico-fantastic dacă ultimele studii din cosmologie ( aici , aici , sau aici  ) nu ar confirma bănuiala că universul nostru este într-adevăr o imensă hologramă, și ca atare realitatea pe care o percepem este doar o iluzie.

Oricine cunoaște ce este o hologramă. Imprimate mai ales pe cărțile de credit sau bancnotele noi, hologramele sunt fenomene care au loc în 2D, deși pentru noi ele apar în 3D. Principiul holografic afirmă că informația ( felul exact în care sunt aranjate particulele într-un obiect anume) care „ cade ” într-o gaură neagră nu se pierde ireversibil, ci se poate regăsi pe suprafața orizontului de evenimente al găurii negre. Prin urmare, în realitate nu este nevoie de o a treia dimensiune a spațiului, cea cu care suntem familiarizați. Întregul univers poate fi văzut la fel de bine ca fiind proiectarea holografică a informației aflată la granița unei lumi bidimensionale. De ce nu, poate chiar proiectarea holografică a ecranului unui smartphone extraterestru… Iar în acest caz, tot ce cunoaștem din astrofizică despre „spațiul cosmic ” este o iluzie.

În orice caz, Jacob Bekenstein ( studentul lui Wheeler), Stephen Hawking și mai ales Juan Maldacena au demonstrat deja matematic că universul are o margine, o suprafață impenetrabilă care conține informația despre întregul univers. Spun „ mai ales Maldacena ” deoarece el a cercetat această „suprafață” și a găsit argumente suficient de convingătoare că tot ceea ce se întâmplă în universul descris de el nu este altceva decât o oglindire a unor legi și procese care au loc dincolo de această suprafață. Ori acest lucru este suficient de revoluționar pentru a schimba perspectiva noastră despre univers.

Concluzii

Să presupunem că trăim într-o simulare gigantică. Am putea vreodată să aflăm asta? Răspunsul lui Brian Greene este acela că totul depinde de cine conduce simularea și cum a fost ea programată. Probabil că programatorul ar alege să se reveleze pe sine ființelor simulate: ferestre uriașe pe cer sau o voce de tunet ar face cunoscut că există în „ceruri” atotputernicul programator. Sau probabil că nu. Dar chiar și-așa am putea avea, spune Greene, anumite indicii despre faptul că trăim într-o simulare: acumularea unor„ greșeli ” de-a lungul timpului în cadrul simulării, greșeli care sunt discrepanțe între ceea ce se întâmplă în mod concret în simulare și descrierea teoriilor fizice rafinate care-i stau la dispoziție programatorului.

Pentru ființele inteligente care se află în interiorul simulării, regulile matematice după care lucrează computerul ar fi binecunoscutele legi „ fizice ” ale universului. Întrebarea nu este așadar cum construiesc legile matematice ale computerului lumea exterioară ( universul simulat ). Ci dacă calculele efectuate de acel computer ar putea prezenta la un moment dat anumite anomalii: de exemplu greșeli de rotunjire, care se adună din ce în ce mai mult în urma numărului imens de operații de calcul, astfel încât să ducă la anacronisme de ordin matematic. Ce ar reprezenta asta pentru ființele din interiorul simulării? Savanții simulați ar constata uimiți cum experimentele lor ar da rezultate anormale; legile fizicii ar furniza în mod ciudat preziceri false sau inexacte; măsurători care au dat mereu și mereu aceleași rezultate, ar prezenta acum cu totul altele. Atâta timp cât inexactitățile matematice ale programului simulator nu duc la închiderea acestuia, savanții din interiorul simulării ar trăi într-o enigmă continuă: nu ar mai ști care teorie științifică este definitivă și care nu.

Un programator care ar dori însă să se ascundă cu orice preț de ființele simulate ar putea recurge și la o tactică mai perfidă în cazul aparițiilor acestor anacronisme în simulare: atunci când inexactitățile s-ar înmulți ar recurge la resetarea programului: ștergerea amintirilor locuitorilor simulați. În acest caz, speranța că am putea afla cumva dacă trăim într-o simulare sau nu ar fi egală cu zero.

Din punct de vedere ontologic/teologic, posibilitatea existenței  universului ca simulare sau proiecție holografică readuce pe masa discuțiilor ideea de creator/creație. Chiar dacă știința modernă ( teoria evoluției, mecanica cuantică ) a arătat destul de clar până acum că nu există scop sau design în lumea naturală, la fel de adevărat este că indiciile pe care le avem la ora actuală arată că există ordine matematică desăvârșită „ dincolo ” ( în centrul unei găuri negre de exemplu, entropia este extrem de mică, iar la Big-Bang la fel ). Ori o astfel de ordine matematică desăvârșită este greu de crezut ca fiind rezultatul unor fluctuații haotice ale unui câmp cuantic, ci mai degrabă ca produsul unei inteligențe. Până la urmă, experiența de zi cu zi ne spune că niște legi anume nu pot crea nimic de la sine și nu se pot crea pe sine însele. Întotdeauna e nevoie de o inteligență care, pe baza acelor legi, să poată crea ceva anume ( fie și o simulare oarecare).

Este universul nostru așadar produsul unei inteligențe extraterestre extrem de avansate tehnologic, care dorește să simuleze trecutul său îndepărtat? Dacă răspunsul este afirmativ, spune Brian Greene, atunci conform principiului mediocrității, dincolo de granițele acestui univers există un ocean de simulări posibile, care formează un Multivers simulat. Așadar cei care conduc simularea în care ne aflăm noi sunt la rândul lor simulați. Un set Mandelbrot în care nu mai știm cine simulează pe cine, și care este ultima realitate. Cât despre un ultim Dumnezeu creator, dacă varianta simulării acestui univers ar fi adevărată, el va trebui împins automat și mai departe, dincolo de granițele Multiversului de simulări. Se mai încumetă atunci cineva, desigur în afară de fundamentaliștii religioși, să spună care este ultima realitate și cum arată ultima inteligență?