Creștinism „ deschis și onest ” ?!?
28 august 2016 2 comentarii
Liberul arbitru – un răspuns penibil la problema suferinței
9 aprilie 2016 28 comentarii
Atunci când în lume au loc tragedii majore, răspunsul creștinilor cu privire la cauza existenței răului este de fiecare dată același: „liberul arbitru”. De ce a permis Dumnezeu genocide înspăimântătoare și războaie lungi și cumplite? De ce a permis ororile holocaustului pentru 4 ani de zile, timp în care au murit milioane de ființe nevinovate? De ce permite ca o fetiță să fie violată și ucisă cu bestialitate de un monstru sadic cu chip de om? Răspunsul halucinant al prietenilor creștini este de fiecare dată același: „pentru că Dumnezeu este iubire, și încă iubire desăvârșită”.
Nu ați înțeles? Nicio problemă, nu e vina dvs, dar voi repeta: Dumnezeu este dragostea desăvârșită. Așa … din start, apriori … pentru că asta cred prietenii creștini. Și ca să demonstreze că este dragoste desăvârșită, permite ca unii copii ai săi să ucidă cu sălbăticie alți copii ai săi nevinovați, deoarece le-a dat tuturor liberul arbitru. Altfel Dumnezeu n-ar mai fi dragoste și dreptate… Incredibil… dar aceasta este teodicee creștină populară, deoarece cea profesională, făcută de teologi care chiar au habar despre textul biblic, se abține să dea vreun răspuns oficial cu privire la problema suferinței pe Terra.
Poate pentru secolele 17 (Leibnitz) sau 19 ( Ellen White), o asemenea teologie a suferinței ar fi fost încă acceptabilă. Dar în secolul 21 ea mi se pare o jignire cumplită la adresa rațiunii și inteligenței cuiva. Și să spun și de ce: imaginați-vă că un tată ar permite ca fiul său mai mare să-i chinuie și să-i omoare pe frații lui mai mici care nu se pot apăra, fără ca acest tată să intervină în vreun fel, deși este la curent cu acțiunile fratelui mai mare!! Ar mai fi numit acest tată de către cineva întreg la minte un tată iubitor?!? Sau mai degrabă un tată monstru, dacă știe de acțiunile copilului său mai mare și nu face nimic ca să-l oprească? Ei bine, nici măcar un singur creștin sănătos la cap n-ar afirma că acel tată este un tată iubitor, sunt sigur, ci bun de internat într-un sanatoriu psihiatric, în cel mai bun caz.
Ori atunci când vine vorba despre Dumnezeu, dintr-o dată exact același comportament este scuzat, Dumnezeu nu numai scăpând de oprobriul general, dar încoronându-se cu atributul de „iubitor”. Aceasta este teologia creștină! Să te mai mire de ce oamenii raționali părăsesc cu miile creștinismul în fiecare zi? Pentru răul colosal din lume poți da vina pe păcat; pe Adam și Eva; pe Lucifer devenit diavolul; pe liberul arbitru; dar niciodată, sub nicio formă… nu trebuie să dai vina pe Dumnezeu, adică pe creatorul acestei lumi!
Vă propun alt exercițiu de imaginație. Să zicem că un director executiv CEO al unei firme de calibru mondial, renumit pentru bunătatea și corectitudinea sa, are în subordinea sa într-o țară oarecare un manager general care este însă o pacoste. Acesta din urmă exploatează muncitorii peste măsură fără ca să le plătească orele suplimentare, dă ordine ca salariile să fie plătite în mod mizerabil și cu întârziere, angajează supraveghetori speciali care exercită violență fizică și psihică oribilă asupra muncitorilor fără vreun motiv anume, femeile sunt maltratate și chiar violate dacă își cer drepturile, și toate grozăviile care vă mai pot trece prin cap. Directorul executiv al companiei este la curent cu toate aceste abuzuri strigătoare la cer ale subordonatului său din acea țară îndepărtată dar nu ia absolut nicio măsură de reglementare a situației. Motivul? Ei bine… liberul arbitru! Managerul sadic este liber să conducă fabrica sa după cum îi dorește sufletul. O imixtiune în treburile locale ale acelei fabrici din partea directorului general al firmei pentru a face dreptate celor oprimați ar fi catalogată ca „ lipsă de bunătate” din partea sa. Și de către cine ar fi catalogată astfel?De muncitorii abuzați? Nu, desigur, ci doar de managerul general local.
Cine dintre angajați ar mai continua să-l considere pe directorul executiv, în ciuda neimplicării sale criminale, un om bun și corect? Cum ar reacționa opinia publică generală în fața unei asemenea situații? Și cât de serios ar fi argumentul aplicării liberului arbitru în acest caz? Ei bine, ceea ce este absolut penibil și condamnabil pentru creștini în relațiile inter-umane, este pe deplin justificabil în relația Dumnezeu-om. Știți deja placa repetată obsesiv de către creștini: Dumnezeu -șeful suprem al universului – este iubirea întruchipată și desăvârșită, dar există undeva pe o planetă minusculă din univers un personaj malefic numit diavol, de asemenea creație a lui Dumnezeu și aflat desigur în subordinea Comandantului suprem… Iar acestui diavol i se dă stăpânire peste acea planetă și libertatea supremă de a face ceea ce dorește cu oamenii. Și oricât de cumplit ar fi tratamentul aplicat oamenilor de către diavol, neimplicarea lui Dumnezeu este bună și dovedește dragostea sa nemărginită pentru … oameni. Serios acum… mai înțelegeți ceva? Asta este teologia creștină!
Să mai adaug aici că biblia susține mai degrabă, prin nenumărate versete, dogma predestinării decât cea a liberului arbitru? Să mai adaug aici că experimente nenumărate din științele neurologice ale ultimilor ani au dat definitiv de pământ cu liberul arbitru? Să mai spun că filozofic vorbind ideea liberului arbitru nu face niciun sens? Degeaba. Orice argument sănătos, fie din logică, fie din neuroștiințe, fie chiar din biblie, adus de cineva rațional împotriva dogmei liberului arbitru va fi egal cu un mare zero pentru creștinul care nu vrea să gândească cu propriul creier. Pentru cineva care crede apriori într-un Dumnezeu iubitor dar în aceeași măsură nu poate nega atrocitățile cumplite de pe Terra, liberul arbitru ( acordat diavolului sau omului în egală măsură) este singura scăpare teologică, singura ancoră de care se mai prinde. A recunoaște failibilitatea ideii cu liberul arbitru înseamnă pentru el trezirea la o realitate sumbră. Și cine are chef să se trezească la o asemenea realitate, când visarea la umbra dogmei este atât de plăcută?
În plus, suferința de pe Terra nu se poate explica întotdeauna prin argumentul falacios al liberului arbitru. Există suferință indusă de acțiunea directă a omului ( războaie, crime, violuri, etc ), dar există și suferință ca rezultat al fenomenelor naturale care nu depind de om: cutremure devastatoare, tsunamiuri, vulcani, alunecări de teren. Milioane fără număr au pierit în istorie din cauze care nu pot fi atribuite vreunui misterios liber arbitru, decât în ipoteza puțin probabilă, să zicem, în care acele victime au ales să se nască în regiunile calamitate…Dar moartea lor nu este mai puțin sfâșietoare decât moartea celor din atentatele teroriste de la Paris și Bruxelles.
Comparația folosită uneori de creștini cu o mamă care alege totuși să dea naștere pruncului ei deși este conștientă că s-ar putea ca în viitor acesta să devină un hoț sau un criminal notoriu este cât se poate de absurdă, din cel puțin două motive. În primul rând, o mamă nu știe viitorul pruncului ei, spre deosebire de Dumnezeu cel atotștiutor atunci când creează… De fapt, de foarte multe ori mamele chiar refuză să dea viață dacă știu cu siguranță că pruncul care se va naște va avea o boală genetică incurabilă. Să înțelegem că Dumnezeu a știut ce se va întâmpla cu Lucifer, sau cu Adam și Eva, sau cu Hitler, Bin Laden și ISIS, dar a permis totuși să se întâmple? Așa ceva este monstruos pentru orice om rațional din secolul 21.
În al doilea rând pruncul ei, odată ajuns la maturitate, capătă independență totală iar mama nu mai poate fi făcută răspunzătoare pentru deciziile ulterioare ale fiului său matur. Mama, în cel mai literal sens al cuvântului, și-a pierdut controlul sau autoritatea asupra fiului ei. Sunt creștinii gata să accepte exact aceeași logică și în ceea ce-l privește pe Dumnezeu și diavol? Mă îndoiesc. Iar dacă nu o acceptă, atunci comparația cu mama nu-și are niciun rost. Cum nu-și au niciun rost toate acele versete biblice care, chipurile, pledează pentru liberul arbitru. „ Dacă vei asculta și nu vei mânca din pomul oprit vei trăi, dar dacă nu vei asculta și vei mânca, vei muri negreșit” vă sună cumva ca o expresie a libertății? Ce fel de libertate poate exista la umbra unei amenințări? Și de ce trebuie să existe doar două variante ( ascultare/viață, neascultare/moarte) acordate făpturii create? Până și un părinte omenesc acordă libertate totală copilului său adolescent, fără ca să-l amenințe în schimb cu ceva. Ca să-l avertizeze de consecințele deciziilor sale este una, amenințarea însă e deja un semn al unei deficiențe mentale sau de natură morală. Să înțeleg că Dumnezeu este inferior din punct de vedere etic unui părinte omenesc din moment ce promite omului că dacă va călca porunca divină, va muri?
Oricum am diseca problema, eliberați de lanțurile greoaie ale gândirii dogmatice, liberul arbitru este un răspuns penibil la problema cumplitei suferințe umane. Să creezi niște roboți superinteligenți, dar pe care-i poți ține sub control din punct de vedere etic, este mult mai responsabil decât a crea ființe libere cu conștiință proprie care se pot ucide și chinui între ele. Așa cum este prezentat de teologia creștină, Dumnezeu este fără doar și poate un monstru cosmic. Iar locul monștrilor este în legendele antichității sau în basmele copiilor, dar nu în mintea unui om educat din secolul 21.
Cazul Bodnariu: un atotputernic Dumnezeu neputincios
18 decembrie 2015 70 comentarii
Ca unul care trec personal, de 8 ani și jumătate, printr-o tragedie aproape identică cu a soților Bodnariu, cunosc foarte bine durerea indescriptibilă a acestor părinți care au avut până nu de mult 5 copii, dar care acum nu mai au … niciunul, toți fiind „confiscați” de mai bine de o lună de statul norvegian, mai concret de Protecția Copilului din această țară ( Barnevernet ). Sunt zile în care nu mai ai chef să mai trăiești, și ai urla de durere. O durere care nu poate fi descrisă de niciun cuvânt. Și nu poate fi înțeleasă de nimeni care nu a trecut pe aici. A priva un părinte de copilul său ( sau invers ), în afară de faptul că respectivul părinte este un alcoolic violent sau vreun pedofil periculos, este în opinia mea o crimă abjectă. Sufletul părintelui sau al copilului maltratat astfel nu va mai fi niciodată la fel. Așa că emoțional vorbind sunt alături de familia de penticostali români din Norvegia. Da, și ateii sau agnosticii pot să empatizeze cu cineva aflat în suferință…
Este realitatea o iluzie?!?
3 septembrie 2015 20 comentarii
Este posibil ca realitatea de zi cu zi să fie de fapt o iluzie? Este planeta noastră, viața însăși precum și universul nostru o uriașă simulare efectuată pe un computer, într-o altă realitate inaccesibilă nouă, de către ființe extrem de avansate tehnologic? Pe zi ce trece se înmulțesc tot mai mult vocile ( și indiciile ) care ne pot determina să ne îndoim de propria existență. Sau cel puțin să înțelegem existența cu totul altfel ca până acum. Dacă până în urmă cu 10 ani tema despre care vorbim părea să fie un domeniu exclusiv al filozofiei sau al filmelor SF, cele mai recente descoperiri din cosmologie vin să întărească ipoteza că universul ca simulare ( sau hologramă ) ar putea fi mai mult decât un gând ciudat și grotesc. Să le luăm pe rând. Citește mai mult din acest articol
„Iminența” revenirii lui Hristos
12 iulie 2015 16 comentarii
Dintre toate cultele neoprotestante, cel puțin la nivel teoretic, adventiștii trăiesc din fragedă pruncie și până la moarte, în modul cel mai intens, paradigma „iminenței ” celei de-a doua reveniri a lui Hristos pe norii cerului. Deși orice alt cult sau religie creștină afirmă speranța în acest eveniment mondial – climax al propovăduirii evangheliei -, adventiștii se deosebesc de toți chiar prin numele pe care îl poartă: așteptători ai venirii iminente a lui Isus Hristos. Nimeni nu poate nega că adânc înscris în ADN-ul spiritual al fiecărui adventist există concepția iminenței sfârșitului lumii. Citește mai mult din acest articol
Dublul standard la creștinii conservatori
6 iulie 2015 76 comentarii
Deși pe blogul Reset Your Religion nu a comentat nimeni cu privire la ultimul meu articol legat de homofobia creștinilor conservatori, pe pagina personală de Facebook am avut însă o săptămână extrem de agitată cu privire la acest subiect. Discuțiile pe marginea homosexualității sau celorlalte (dez)orientări sexuale ( transsexualitate, pedofilie) au devenit cu atât mai interesante cu cât la un moment dat ni s-au alăturat doi medici: un prieten mai vechi, medic rezident în domeniul pediatriei, de religie adventist-reformist și domnul Sergiu Pașca, profesor de medicină la Standford University, proaspăt autor al unui studiu publicat în Nature, specialist în neuroștiințe.
Cum era de așteptat în cazul unui asemenea subiect delicat, taberele s-au împărțit inevitabil în două: pe de-o parte creștinii conservatori pentru care homosexualitatea reprezintă un păcat mizerabil, fiind o alegere liberă a individului ajuns la maturitate, pe de cealaltă parte eu și domnul Sergiu Pașca, atenționând asupra determinismului biologic din spatele homosexualității sau altor orientări sexuale diferite de heterosexualitate, fără ca să pledăm prin aceasta intrinsec pentru homosexualitate. Ar fi și absurd: atât eu, cât și distinsul medic de la Stanford suntem heterosexuali.
De prisos să mai spun că tabăra progresistă și tabăra conservatoare au fost ( și sunt ) imposibil de conciliat. Degeaba au fost puse pe masă dovezi irefutabile din neuroștiințe, dovezi care indică fără doar și poate spre o bază biologică a orientărilor noastre sexuale. Toate evidențele științifice, tot muntele de evidențe genetice de heritabilitate, apoi studiile endocrinologice, și mai recent studiile neuroimagistice și structurale, ca să nu mai spun mulțimea impresionantă a raporturilor individuale a unor astfel de cazuri de orientare sexuală aparte, toate acestea au fost refuzate rând pe rând, uneori chiar cu dispreț… de tabăra conservatoare.
Care au fost atunci argumentele lor, în afară de cel binecunoscut al recursului la biblie, unde homosexualitatea este declarată de ( cică ) Dumnezeu drept urâciune?!? Țineți-vă bine: principalele argumente pentru respingerea homosexualității ca fiind determinată biologic au fost … bunul simț și teoria conspirației, ultima fiind favorizată chiar de medicul rezident adventist-reformist. După părerea sa, medicina actuală „ suferă în principiu de niște bube destul de coapte” : jocul cu cifrele ( folosirea ratei relative în loc de rata absolută a pacienților vindecați sub un anume tratament), postulatele ei sunt adesea contrazise de realitate !!( nu vreau să vă încarc acum creierul cu toate argumentele oferite de el ), sponsorizarea mai mult decât dubioasă a studiilor mainstream din medicina actuală, șamd. Într-un cuvânt, ceea ce numim noi medicină modernă alopată el o numește, citez: „ fraudă și dezinformare în masă a populației” ! Interesant și extrem de ciudat este că el practică totuși, la urma urmei, această colosală „fraudă” în Elveția, o țară care remunerează medicii extrem de suculent. Ce mai contează că medicina alopată este o prostituată, dacă pe urma ei putem scoate bani frumoși, nu-i așa? Dublul standard moral al acestui prieten este primul gând care mă lovește peste neuroni: în timp ce critic cu vârf și îndesat medicina modernă și postulatele ei, în același timp încerc să profit la maxim de beneficiile ei, mușcând mâna care mă hrănește… Trăiască integritatea creștină, vegană și heterosexuală!
Alt exemplu. Întâmplarea face ca zilele acestea unei echipe de cercetători australieni de la Queensland Brain Institute să-i fi reușit pentru prima oară redarea în proporție de 75% a funcțiilor cerebrale a unor șoareci din laborator afectați de pierderi ireversibile de memorie. Vestea este una extraordinară pentru cei afectați de boli neurodegenerative, precum Alzheimer. Succesul obținut este cu atât mai mare cu cât tratamentul nu necesită folosirea medicamentelor obișnuite, cu binecunoscutele efecte secundare nefavorabile, ci este un tratament non-invaziv, pe bază de ultrasunete dirijate direct în țesutul cerebral afectat de boală. Oscilând extrem de rapid, aceste unde sonore deschid în mod delicat bariera hematoencefalică (un strat care protejează creierul de bacterii), stimulând microgliile și activându-le ( microgliile sunt celule care îndepărtează celule nervoase degenerate agenți patogeni, etc), fiind capabile să curețe grămezile de peptide beta-amyloid care sunt responsabile pentru cele mai grave simptome ale bolii Alzheimer).
So far, so good. Iată reacția unei alte prietene adventiste vis-a vis de știre: ” știința care îmi spune că o boală incurabilă se poate vindeca printr-o terapie specială mă interesează și o asimilez. Dar știința ce bate câmpii cu homălăi e ca o hârtie igienică folosită în niște momente deosebite, după care trag de trei ori apa….”
Din nou, dublu standard: aceeași știință bună care (mă ) tratează de o boală incurabilă devine una rea dacă (îmi) demontează convingerile religioase. La atenționarea mea că este vorba de una și aceeași știință care vindecă (deocamdată doar șoarecii ) de Alzheimer și care scoate în evidență determinarea genetică a homosexualității, răspunsul primit este acela că „ modul în care percepi o informație se numește paradigmă și este diferită de la o persoană la alta în funcție de informațiile acumulate anterior”. Știe ea ceva-ceva. Numai că dacă informația nouă se filtrează în creier prin intermediul paradigmei îndrăgite, ce te faci atunci când informațiile vechi ( eu aș spune mai degrabă tradițiile ) de care dispui sunt false, ca atare paradigma aia îndrăgită este total greșită? Ești dispus să ți-o schimbi, „ chiar dacă s-ar nărui cerul ”? Răspunsul creștinilor conservatori este categoric: decât să-mi schimb paradigma veche pe baza informațiilor noi, mai degrabă trag apa după tot ceea ce nu se potrivește paradigmei mele, chit că informațiile cele noi sunt purul adevăr! Sau cum spunea un alt prieten, de data asta un creștin indepedent din Germania: „ Mai bine să fiu cel mai prost om din lume, decât să renunț la credința mea necondiționată în biblie și în Dumnezeu!”
Centrul de importanță aici nu este așadar adevărul, nu este setea după cunoaștere. Ci autentificarea iluziei, pardon… paradigmei mele. Cu orice preț. Deoarece paradigma mea e mai importantă ca adevărul însuși! În acest context, orice argument care contravine paradigmei mele, este din start greșit, chiar dacă vine de la un expert sau chiar somitate în domeniu. Ce somitate, domnule? Dumnezeu însuși să fie anatema, dacă ne-ar spune ceva contrar în secolul 21 cu ceea ce ne-a spus prin biblie acum 3000 de ani.
Exponentul cel mai de calibru al dublului standard pe care personal l-am găsit în peisajul adventismului românesc mi se pare a fi Gili Cârstea și grupul său de „ cercetători ai scripturii ”. Într-o discuție mai veche îmi spunea că știința ( inclusiv mecanica cuantică despre care vorbeam atunci în mod special ) este pomul cunoștinței binelui și răului. Cine e atras de știință începe să stea de vorbă cu șarpele, scuturând frunzele pomului cunoștinței. Culmea ironiei este că în același timp în care înfierează cu patos știința, Gili & co. se folosesc de tehnologie ultramodernă Apple pentru a-și expune … paradigmele. Iar tehnologia aia ultramodernă, ce să vezi, nu numai că funcționează pe baza fizicii cuantice de care Gili fuge ca de șarpe, ci poartă în mod ironic stigmatul mărului mușcat. La propriu! Ptiu, drace! Poate exista o ipocrizie ( a se citi dublu standard ) mai mare?
Concluzia: nu contează atât de mult ce standard moral avem. Contează ca el să fie în slujba iluziilor noastre. Scopul scuză întotdeauna mijloacele.
oxigen2 
Comentarii recente