TRILOGIE 1 Istorie și modestie – LAICITATE

Ce ne învață istoria?

Istorie și progres. Știu că termenul provoacă repulsie și este dicutabil, dar este evident că oamenii au trăit secole și milenii în mizerie, nu foloseau lenjerie – ceea ce azi este de neimaginat, mâncau cu tacâmuri de lemn sau de cositor, din vase de lut ars. 

Oricât de precar și inechitabil, sistemul de asigurări și protecție socială este legiferat, universal, bazat pe solidaritate și depășeste ca volum, cantitativ, orice pretenție de caritate, binefacere. Desigur, nu poate înlocui prezența și compasiunea umană. Dar este profund uman. A început relativ recent cu Bismark și a continuat cu sindicalismul produs de industrializare.

Nu putem ignora progresul științific și tehnologic, nici ritmul său. Invenția roții, busolei, cremalierei, biela – manivelă, care a convertit forța și mișcarea circulară în cea liniară și invers, armele de foc care au făcut zidurile inutile, au apropiat oamenii, tiparul și internetul, cu revoluțiile informării, informatizării, comunicării, accesului universal, în timp real, optica, cu microscopul și telescoapele, electricitatea, radiațiile și industria atomică – toate au însemnat pași gigantici în dezvoltarea și democratizarea cunoașterii, comunicării, călătoriilor, utilizarea unor energii inimaginabile. Mai recent, electronica, cibernetica, nanoparticulele, imprimarea 3D, depășesc imaginația.

Astăzi, omul simplu, comun, anonim, beneficiază de igienă, confort și o calitate a vieții, pentru care aristocrația și capetele încoronate ale antichității sau evului mediu, au toate motivele să-l invidieze.

Ce ne învață istoria?

Longitudinala istoriei este dimensiunea sa fundamentală, diacronică. Secțiunile frontale, instantaneele succesive ne-ar tăia respirația, observând măreția epopeei devenirii omenirii. Toate entitățile, teoriile, modelele, tradițiile, revoluțiile, reformele, au o origine, istorie și în final, devin istorie. 

Parafrazândul parțial pe Sean Caroll, vom constata că orice model, teorie sau discurs despre realitate, nu numai că nu se confundă cu aceasta, dar reprezintă o simplificare drastică a acesteia. De asemenea, se constată că cele mai detaliate teorii,încă incomplete, dinspre ordinul de mărime microscopică, le determină pe cele supraiacente, care le sunt tributare. Orice teorie are domeniul ei de aplicabilitate. În timp ce teoriile privind realitatea subiacentă, microscopică, sunt mai exacte, fine, cele supraiacente surprind procesualitatea, dinamica și fenomenologia realității, dar sunt mai grosiere. Ultimele au fostdenumite teorii emergente.

Poate nu ne-am gândit încă dar, ca și în cazul luminii care ne intrigă prin componenta sa duală: undă – corpuscul, fenomenul este mult mai comun.

Să luăm, de pildă, aerul pe care îl respirăm. Ni se pare foarte natural ca el să fie transparent, dar la nivel cuantic, atomic, molecular, este alcătuit din azot și oxigen, plus câteva infime cantități sau urme de alte gaze. Cu fiecare respirație, inhalăm – și miliardele de molecule sau atomi, care nu ne gâdile nările sau bronhiile, ci un fluid, care se supune legilor fizice ale curgerii fluidelor.

Sau exemplu apei, atât de comună. De la blocul de gheață, prin creșterea temperaturii, în timp, apa devine lichidă, apoi gazoasă. De la o stare de agregare la alta, trece prin ceea ce se numește tranziție de fază. Evoluează. Este jocul dintre materie și energie.

Aceasta este frumusețea modelelor mentale sau teoriilor zise emergente. Ele se pot aplica analogic și nu numai, altor domenii.

De pildă, la nivel macrosocial, oamenii, organisme atât de complexe, alcătuiți din atomi, molecule, celule, țesuturi, organe, sisteme, se pot comporta ca niște atomi, sau molecule într-o mișcare browniană. Gloate. Nu mai au individualitate. O forță mai mare decât voința proprie și discernământul, îi acaparează și pot face gesturi iraționale, pe care nu le gândesc, ci le sunt impuse.

Sau universul, într-un timp extrem de lung, a alcătuit particule numite impropriu, elementare, din cuarci, apoi acesteaau alcătuit pozitroni, neutroni, electroni, fiind încărcate deja cu sarcini electrice, s-au constituit în atomi, care s-au unit în molecule cu masă și proprietăți distincte.

Au apărut stelele, care sub compresia masei enorme au declanșat fuziunea, au produs lumina, iar norii și praful stelar au continuat să se rotească, să alcătuiască galaxii, cu miliardele, greu de închipuit, dar și astăzi, sub ochii cercetătorilor, au loc aceste transformări, sau semnătura lor istorică a rămas în amprentele radiațiilor electromagnetice cosmice și sunt susținute de legi fundamentale ale fizicii. 

Nuclei, atomi și molecule au stabilit legături tot mai complexe, inițial minerale, apoi organice, a apărut viața, receptori și autoreglare, sistemul nervos și limbajul rudimentar care s-a dezvoltat până la conștiința de sine, au fost folosite unelte, tehnici și tehnologii tot mai complexe, până la automatizare și cibernetică.

Istoria este aici, este prezentă. Ritmul ei este exponențial. La nivelul de cunoaștere actual, nimic nu susține ideea că universul sau materia, ar avea sau ar fi avut nevoie vreodată de un factor exterior pentru a exista sau evolua. Nimic nu e stationar, totul semișcă de la sine, dintotdeauna. Toate principiile, formulele matematice și legile fundamentale, structurile și funcțiile astrofizice, lumii imediate, inclusiv biologice – cum ar fi clorofila, hemoglobina sau sistemul nervos – și cuantice, nu conțin nicio referință sau sugestie exterioară lor. Își sunt singure suficiente!

S-a spus despre teoria selecției naturale că este cea mai elegantă explicație a modului în care viața a evoluat și s-a perfecționat, prin prezevarea naturală a formelor cele mai bine adaptate la resursele mediului.

Consider că un aspect, cel puțin la fel de important ca selecția naturală, este universalitatea contrariilor, prin care s-a realizat autoreglarea și feedback-ul. 

Așa cum, din motive etice și morale, am ignorat sau denigrat importanța instinctelor în supraviețuirea noastră, la fel am întărit caracterul indezirabil al durerii, suferinței, lipsurilor, morții. Prezența și caracterul neplăcut al acestor realități, este ceea ce ne ocrotește, ne învață să ne protejăm prin reflexe condiționate, necondiționate, instincte și, în ultimă instanță, conștient, programatic, profilactic.

Când aceste mecanisme au depășit cadrul strict biologic, individual și au fost aplicate în familie, în trib, în societate, au devenit factori ai dezvoltării agriculturii, industriale, acumulării de capital. Societatea și legile economice, relațiile de piață, s-au dovedit salutare prin capacitatea lor de autoreglare.

În fața provocărilor, colectivitățile umane s-au organizat, și-au unit forțele, au perpetuat ceea ce s-a dovedit a fi valoros, au luptat, s-au apărat, față de stihii, față de lăcomie și invadatori. Inițial s-au organizat piramidal, patriarhal. Bineînțeles că a apărut riscul abuzurilor de tot felul, al autarhiei, au mocnit nemulțumirile, au izbucnit răzmerițele, revoluțiile, au perfecționat relațiile, au eliminat răul, dar el a căutat breșe care au trebuit eliminate.

Procesul continuă, suntem perfectibili! El este tot mai fin, profund, intim!