TRILOGIE 2 Istorie și modestie – Religiozitate

Istoria, zisă sacră se refugiază, dispersează, în intervalul extrem dintre trecutul mitologic sau legendar, originar, și viitorul profetic sau apocaliptic. Pentru restul timpului, povara cade pe umerii credulității de rând: apologeți, misionari, colportori de anecdotic cu titlul – experiențe cu Dumnezeu. Criteriile sunt foarte slabe și ignoranța, inconștiența care populează aceste medii, vorbește de la sine despre calitatea îndoielnică.

Ce ne învață istoria?

Că suntem utilitariști, egoiști, că escamotăm problemele insolubile, ocolim obstacolele și amânăm dificultățile. Exemple: teodiceea, apocalipsele. Ne mințim. Nu suntem încă onești, cu adevărat. Nici altruiști. Nici sinceri. Este doar o altă formă a demisiei!

Ne exportăm frustrările, le amânăm, ni le împlinim prin delegație, cu promisiuni. În veșnicie. Când vom fi răzbunați! Adică va triumfa bunătatea sau răutatea? Prin anihilare?

Că mândria, vanitatea – etnică, religioasă – cu originea în egoismul individual, conduc la separare, resentimente, conflict, ură, crimă, terorism, războaie. Vom ajunge vreodată la înțelegerea universală a valorilor umane? 

Să nu mai adjudecăm valori fundamentale, personelor, grupurilor, etniilor, confesiunilor, națiunilor. Sunt ale tuturor. Și ale nimănui, dacă le călcăm în picioare.

O analiză comparativă a omului religios față de cel laic, nu neapărat agnostic sau ateu, ne relevă următoarele aspecte în atitudinea lor față de existență și viață, față de sine, față de valori și în raport cu divinitatea.

Un sistem religios, este piramidal, tradiționalist, pune mare accent pe autoritate, dogme, reguli, ascultare, supunere, gratificații, afecțiune, pedepse. Conferă un anumit grad de protecție subiectivă, afectivă, care este confirmată și contrazisămatematic conform probabilităților, de viața reală, când apar explicații eufemistice privind un plan divin misterios, ignorat, dar care va produce un bine măreț sau cel puțin, va preveni un rău și mai mare.

Un asemenea sistem autoritar, transformă ființa umană într-un apendice al divinității, prin mecanismul proiecției, privând ființa umană de tot ce are mai sfânt, valoros și superb: rațiunea, gândirea critică independentă, judecata valorilor, conștiința, inițiativa, dreptul de a decide prompt și suveran. Și mai ales, de satisfacția simplă de a se bucura de viață, de a trăi din plin, de a-și accepta condiția, fără să se mai hrănească cu himere.

Imginea de sine este permanent relocată, prin corespondență,unor modele exterioare, absolute, divine. Nucleul personalității este strivit, reprimat, dar izbucnește sub forme surprinzătoare, neașteptate, uneori diforme, patologice.

Existența, viața este amânată, uneori chiar blocată, de reguli care conferă vizibilitate și originalitate confesională: celibatul, isihasmul, ziua de odihnă, dieta – cu corolarul său: carența de vit B12, claustrarea culturală, vestimentară, relațională. Totul, în numele unei, vieți, lumi, împărății viitoare, pentru care nu se trăiește, care este așteptată, este pregătită: o fermecătoare fata morgana.

Ceea ce intrigă la sistemele religioase este accentul pus pe factori afectivi care nu sunt numai foarte atrăgători, dar și constrângători: iubire, relație, credință, identitate, distincție.

Ceea ce subminează consecvența acestor sisteme, este reversul medaliei. Preconizând scepticismul posibil, teologii, dar mai curând tagma preoțească, eclesiastică, practicanții și păzitorii turmei, au imaginat pedepse grele, disproporționate, sadice, veșnice, foarte în vogă prin sec XIX.

Dacă Dumnezeu are atributele absolute ale bunătății, dragostei, chiar și dreptății absolute, n-ar putea să confrunte creaturile sale cu astfel de situații insolubile și imposibile: lăsate într-o existență de o complexitate copleșitoare, să pună un preț punitiv capital, veșnic, pentru beneficiul îndoielii, scepticismului, curiozității, alternativelor, mai ales că modelele religioase, însele, sunt de o diversitate, coloratură și caracter contradictoriu, absolut deconcertant.

De unde și adagio, nebiblic, dar care surprinde filosofia esențială a oricărui sistem religios: crede și nu cerceta! Arta, cultura, știința, gândirea, sunt suspecte, demonizate, fiindcă nu se supun ascultării, dominării, manipulării.

Suntem luați în primire de la primul țipăt, cu prima respirație și până la marginea mormântului, cu care suntem însemnați, fiind încorsetați, înveșmântați într-o butaforie ieftină și de gust îndoielnic, vestimentară, dogmatică, liturgică. Nu este uitat niciunul dintre evenimentele esențiale ale vieții, momentele de trecere, și mai ales, buzunarele noastre. În spiritul unei tradiții strâmbe, acceptăm că așa trebuie să fie!

Pentru cei care vor să fie cât mai exacți, curioși sau informați, trebuie spus că la o cercetare atentă, toate noțiunile, conceptele, chiar cele pentru realități numite de către noi oamenii – imuabile – au o istorie, adică un moment al apariției, menționării, modificării, restructurării sale, dovedind prin aceasta – între altele – că aparțin culturii umane, că au fost create de oameni și nu sunt coborâte din cer.

Istoricitatea reliefează și un alt aspect: evoluția de la hard la soft. Dezvoltarea progresivă a civilizației, cunoașterii, tehnologiei, sporind calitatea vieții a îndulcit și calitatea relațiilor, a impus valorile etice și morale, respectul reciproc al oamenilor. Asta nu înseamnă că nu a dobândit și răul forme tot mai sofisticate și subtile. Dar ceea ce vreau să spun este că o viață aspră atrage după sine relații interumane abrupte, aspre, în timp ce prin civilizație, relațiile interumane se umanizează.

Întotdeauna au fost privilegiați și defavorizați și vor fi în continuare, dar în timp ce în antichitate aveam de a face cu sisteme autoritare, autarhice, pedepse fizice degradante, sclavie, metodele moderne de repartizare a rezultatelor muncii tind să fie mai echitabile, mai apropiate de nevoile fiecăruia, iar privilegiile mai subtile, mascate.

Istoria este aici, este prezentă. Ritmul ei este exponențial. Dar suntem înapoiați. Istoria nu e doar o poveste, ea ne include, pe noi înșine, structurile, funcțiile, infrastructura, cultura. Considerăm că decalajul este recuperabil, dar acesta necesită un efort de excepție. Și noi suntem oripilați. Suntem comozi și ne complacem.

Procesul continuă, suntem perfectibili! El este tot mai fin, profund, intim!