Gabriel, frate de cruce

Situata cumva in continuarea a doua carti anterioare – Nebunia de a gandi cu mintea ta si Asteptand o alta omenireIsus al meu ne opreste insistent in frumoasa intersectie a adevarului cu binele. “Dumnezeu si Isus nu sunt decat personaje intr-o capodopera a spiritului uman.” “Ca sa poti face cu-adevarat hermeneutica Bibliei, [trebuie] sa nu crezi, ca un copil mare, in mitul ei.” “Dumnezeu e… in buna intilnire cu celalalt.” La rascrucea asta de drumuri deplingem “mintile adanc avariate” ale celor care rateaza simburele etic tainuit de coaja epica, mitologica a crestinismului. Pentru ca “important nu e daca Dumnezeu exista, ci daca dialogul nostru cu fantasma lui e profitabil pentru noi”.

Ca sa-l incifreze pe Isus-ul sau “marmoreean”, dezghiocat din zorzonul povestii, Liiceanu recurge la definitia de sine a lui Socrate (din Theaitetos) ca om a-topṓ-tatos – fara-de-loc in lume, extrem de ciudat, bizar sau, cu un termen drag mie, excentric. Anomalia reprezentata de Isus (ca om desavirsit) tinde sa se prabuseasca – are dreptate Liiceanu – in aporia surprinsa delicios in carte in (cautati-l!) “syllogismus diaboli”. Or, exact in asta consta exceptionalismul socratic – in curajul de a-i pune pe oameni in incurcatura (cum traduce Andrei Cornea textul platonic), de a-i inchide in aporie (confuzie, mirare, deruta). Pentru ca arta socratica de mosit idei (maieutica) nu-si refuza cruzimea de arunca la gunoi rebuturile – idolii (iluzia, fantasma, vagabondajul gratuit al ratiunii dezlegate de constringerile adevarului – “paralogismul baroc al dogmei”). 

Credinta, s-ar putea spune, e iesirea lasa din aporie – investitia emotionala intr-un raspuns arbitrar la o chestiune indecidabila. E refuzul fudul al “ascezei epistemologice” pe care ne-o impune dragostea de adevar. Liiceanu ilustreaza sofistica credintei chiar si cu nume populare sau dragi – crestinismul esentializat al lui C.S. Lewis si angelologia lui Andrei Plesu. Credinta ar trebui mai degraba “sa ramana in ceata prelucrarii personale a intrebarilor, sperantelor si angoaselor fiecaruia dintre noi”. Nu pot decit sa-i urez si lui Gabriel Liiceanu bun venit pe cruce!

Dar, pentru ca tot sintem la capitolul patimi, hai sa trecem in revista si citeva dintre ezitarile cartii. Scrie Liiceanu: “Bisericile n-au purtat in general lupte pe tema valorilor cardinale ale umanismului crestin, ci mai cu seama pe tema dogmei de sorginte mitologica.” Se corecteaza imediat, pomenind exceptiile donatismului si a Reformei. Nu era cazul. Condamnarea donatismelor e tocmai apararea dreptului ilicit de a face dogmatica in raspar cu etica – dreptul povestii de a batjocori si persecuta adevarul. Iar aceasta lupta e lupta de capatii si dintotdeauna a Bisericii. Un curent restaurationist (nume impropriu, de vreme ce vrea sa reia revolutia etica a evangheliilor) – in care putem, fara probleme, incadra si multe ateisme – bintuie istoria crestinismului.

Sint probleme si in conceptualizarea “libertatii non-gravitationale” ca monopol divin. Avem kenoza, auto-limitare divina – ne spune un Jürgen Moltmann – chiar in actul creatiei, iar von Balthasar (pomenit chiar de Liiceanu) vorbeste despre “kenoza eterna” din interiorul “trinitatii imanente”. Fenomenologic, subiectul (chiar si subiectul divin) e imposibil in afara limitarii (a gravitatiei). Iar Genesa 1 sugereaza o inevitabila pluralitate in Dumnezeu.

Apoi, avem o tradarea a eticii seamanului chiar in Biblie – in sciziunea dintre Vechiul si Noul Legamint. Crestinismul are, in Isus insusi, o relatie ambivalenta cu propria evreitate (antisemitismul nu e un copil din flori al evangheliei). Biserica il paraziteaza pe Isus (cautind sa acumuleze, in numele Lui, un “capital de putere”), dar si Isus il paraziteaza pe Moise in goana dupa capital de legitimitate.

Cind pune plusurile si minusurile crestinismului in balanta, Liiceanu il lauda pentru productia artistica. Dar nu exista nicio linie directa, univoca si ineluctabila intre crestinism si istoria arhitecturii, a muzicii, a sculpturii si picturii (cu alte cuvinte, nu stiu sa deosebesc arta crestina altfel decit sub raportul continutului mitologic). Chiar si sub aspect moral, pe masura ce se coace in noi, modelul hristic e depasit – Isus n-a condamnat niciunde sclavia sau abuzul de minori. Nici n-a laudat libertatea de constiinta (Liiceanu identifica corect “crima contra spiritului” – “cenzura constanta a libertatii gandirii” – ca adevaratul pacat impotriva Duhului Sfint).

Sint de acord ca putem detecta in valorile umanismului “adierea fundamentului transcendent” – insa numai daca admitem si ca nu poti fi latin daca n-ai supt din tita lupoaicei capitoline. La fel, Dumnezeu e “conditia de posibilitate a binelui” – doar daca realizam ca si raul isi are temeiul in El. Pentru ca Dumnezeu e primul personaj biblic care se caieste. Asa cum Liiceanu il prefera pe Isus lui Yahweh (pe urmele simpaticului Marcion), si eu prefer prima venire a lui Isus celei de-a doua. Pentru ca moartea lui Dumnezeu e, intr-adevar, iesirea din scena a maestrului care si-a vazut discipolii maturi (si, de ce nu, o binemeritata sabatizare). Iar omul copt n-are nevoie de baile de singe ale Apocalipsei pentru ca sa paseasca, liber, dincolo de bine si rau.

50 Responses to Gabriel, frate de cruce

  1. Amaranthine Sophia says:

    De ce aveam eu impresia că Liiceanu e un apologet a BOR?

  2. polihronu says:

    Dracu’ stie 🙂

  3. faithupdate says:

    Poli… ca de obicei, o placere sa te citim! Si vad ca scrii mai des in ultimul timp aici.

  4. faithupdate says:

    Inca ceva… Poli. Pe cand vedem si noi un dialog via zoom intre ereticul Edi si ateul Poli? Ar fi de colectie cateva dezbateri intre voi doi.

  5. Amaranthine Sophia says:

    Noica i-a spus lui Liiceanu ca nu exista arta mare fara religie mare. Eu cred ca marii artiști nu s-au putut exprima decât in contextul religios care impregna tot. Unde este o religie mare, orice manifestare a spiritului uman trebuie sa țină cumva cont de religia aia. Daca lui Michelangelo i se dădea mana liberă sa picteze ce vrea in C. Sixtină și nu i se spunea sa fie teme religioase, tot o capodopera ieșea. Acuma sigur, eu cu trei cărți citite la activ, il contrazic pe Noica.

  6. polihronu says:

    faithupdate,

    N-am io mecla de sticla 😉

  7. polihronu says:

    „arta mare fara religie mare”

    Asta face si politeismul grecilor o religie mare, nu?

  8. faithupdate says:

    Poli, nu mecla ne intereseaza ci ideile 🙂 Hai… accepta provocarea! Edi, te bagi?

  9. Amaranthine Sophia says:

    Da, exemplul era din creștinism dar m-am referit la religii in general. In afara religiei subiectele pot fi natura si omul. Pana la urmă și arta religioasă tot despre aceste categorii e.

  10. polihronu says:

    faithupdate,

    Ne discutam aici de-un deceniu – nu stiu daca avem lucruri noi sa ne spunem. Nici publicul nu ne duce dorul 🙂 In plus, temperamental cel putin, ma prinde mai bine postura de eminenta cenusie 😛

  11. Sint probleme si in conceptualizarea “libertatii non-gravitationale” ca monopol divin. Avem kenoza, auto-limitare divina – ne spune un Jürgen Moltmann – chiar in actul creatiei, iar von Balthasar (pomenit chiar de Liiceanu) vorbeste despre “kenoza eterna” din interiorul “trinitatii imanente”. Fenomenologic, subiectul (chiar si subiectul divin) e imposibil in afara limitarii (a gravitatiei). Iar Genesa 1 sugereaza o inevitabila pluralitate in Dumnezeu.

    Iudaismul haisidic si cabalic au inteles bine acest lucru cand l-au identificat pe Dumnezeu cu marele „Nimic”. Nici crestinii nu au fost prosti cand au apelat la Trinitate. In afara pluralitatii Elohim este alt zeu sau nimic. Ironic, restaurationismul american a a restaurat cultul tribal al zeului Yahweh/Jeezas si crestinismul totemic al exrocismelor si miracolelor.

    Asa cum Liiceanu il prefera pe Isus lui Yahweh (pe urmele simpaticului Marcion), si eu prefer prima venire a lui Isus celei de-a doua. Pentru ca moartea lui Dumnezeu e, intr-adevar, iesirea din scena a maestrului care si-a vazut discipolii maturi (si, de ce nu, o binemeritata sabatizare). Iar omul copt n-are nevoie de baile de singe ale Apocalipsei pentru ca sa paseasca, liber, dincolo de bine si rau.

    Probabil acesta este motivul pentru care omul necopt vrea sa aduca apocalipsa. Yaweh intarzie in implinirea fagaduintelor lui si suntem amenintati de libertate. Cei care vor deaschiderea bisericilor sunt aceiasi care refuza protectia mediului si iubesc bomba.

  12. polihronu says:

    „amenintati de libertate”

    Nu degeaba Nietzsche l-a reinventat pe Zarathustra abandonind dualismul apocalipsei (a se vedea si finalul romanului lui Andrei Cornea Lantul de aur).

  13. Pentru ca noicienii nu au curajul sa abordeze pacatul orininar al maestrului lor. Nu ma refer la oprtunismul politic, asta i se poate ierta. Nazistul Heiddegger se mantuieste prin Heiddegger. Noica se mantuieste prin Noica, adica tot prin Heiddegger, insa ucenicii sai nu merg la radacina pentru ca instinctul totalitar a ramas puternic la romani. GL merge doar mai departe decat ceilalti. Poli are avantajul protestantismului.

  14. polihronu says:

    Ce-i drept, Liiceanu incearca, timid, pe finalul cartii, sa se salveze prin Steinhardt.

  15. Spune Heiddegger, nu stiu unde, cred ca in conferintele despre Nietzsche, ca orice filozofie se bzeaza pe ea insasi, asa ca nu poate exista filozofie crestina la propriu. Daca Noica este filozof nu este crestin si daca este crestin nu este filozof. Plesu si Patapievici au ocolit problema asta. Din cate inteleg din recenzia lui Poli, Liceanu nu o ocoleste dar accepta buretele cu otet.

  16. AM,

    Arta Renasterii e pagana, la fel cum a fost si cantecul trubadurului sau estetica cavalerismului inainte de ea. Mai nou, American Renaissance a fost tot o intoarcere la paganism (Moby Dick, Ultimul Mohican). Adevarata arta (iudeo) crestina este cea decadenta.

  17. Amaranthine Sophia says:

    https://m.youtube.com/watch?v=Xf1YAoUMwkM am văzut aici ca nu merge până la capăt. Oricum e ceva. Pentru românul de rând, care nu-i familiarizat cu subiectele de pe oxigen, Liiceanu pare un rebel cu mult curaj. Îl încearcă onestitatea intelectuala dar in fundal mai persista o viața trăită în umbra tatucului bor. Plus ca iese din formația restului de intelectuali. Sunt curios ce zice Pleșu. E o parere, nu i-am studiat.

  18. Ar fi ca o dezbatere intre Bernie Sanders si AOC. Crezi ca Bernie s-ar baga?

  19. Amaranthine Sophia says:

    Acuma nici bor nu mai e ce a fost și nu ca am fi devenit noi mai citiți. Apoi Liiceanu e la varsta la care nu mai are multe de pierdut, asa ca poate incepe sa fie sincer.

  20. Amaranthine Sophia says:

    Nu am privi asta ca pe un show sau entertainment. M-ar duce cu gândul mai degrabă la filosofii din piața polisurilor. Sigur ca e un efort gratuit, m-ar încântă dar nu-i frumos să vă exploatam așa :)).

  21. Bogdan Vodita says:

    „Teologia nu e o stiinta, ci o hermeneutica la o opera de arta uriasa, care ofera celor ce se ocupa de ea satisfactiile unui joc infinit. Obiectul ei, spre deosebire de cel al stiintelor, este inventat,creat, este o opera a fanteziei asupra careia poti exersa interpretarea la nesfarsit. Este un obiect dogmatic deschis a carui baza o reprezinta istoria poporului ales si Evangheliile. Biblia, cel mai mare os-de-ros hermeneutic.” Op. cit., pag. 48 (P.S. De multa vreme intuisem acest aspect dar mi-era greu sa-l identific asa clar si sa-l verbalizez asa ferm si concis…)

  22. polihronu says:

    Cu ocazia asta am descoperit si blogul de carti construit in jurul Danei Jalobeanu (cu care am petrecut acum ani o frumoasa ora discutind despre Francis Bacon si inceputurile modernitatii).

  23. polihronu says:

    Apropo, sa nu ratati Douglas – al doilea show al istoricului de arta Hannah Gadsby pe Netflix 🙂

  24. polihronu says:

    Am dat intimplator de o fraza faina dintr-o scrisoare a lui Tommaso Campanella dinspre sfirsitul vietii (in care e vorba mai apoi si de Galileo): „Veacul viitor va da seama de noi, pentru ca prezentul isi crucifica intotdeauna binefacatorii, dar acestia invie mai apoi, in ziua a treia a secolului al treilea.”

  25. polihronu says:

    Pentru a ilustra tembelismul obligatoriu al apologetilor crestini pus in rama de cartea lui Liiceanu (a reactionat puturos, in ambele sensuri ale cuvintului, si Badilita), trimit aici, tinindu-ma de nas (cum fac mai nou cind vine vorba de Mihail Neamtu), si la acest text. Ajunge sa spun ca point-ul cartii lui Liiceanu era tocmai inselarea asteptarilor belferilor credintei; ca cel putin in editia digitala pe care am citit-o eu scrie „genevezi”, nu „genovezi”; si ca fac din nou pe mine de ris cind vad leii crestini infoindu-se fioros in micul lor cerc vicios („Ceea ce nu pare să înțeleagă filozoful este că-n absența evenimentului istoric al Învierii (‘căruia îi lipsește referentul real’), creștinismul devine pură mitologie”).

  26. polihronu says:

    A, si-am uitat: eu sint fix credinciosul care s-a incuiat in biblioteca sa-i citeasca pe sfinti si teologi. Tot ateu am ajuns.

  27. taranlogic says:

    Cioran spunea despre moraliștii francezi – după ce au petrecut atâta timp în societatea saloanelor,cum să nu fie mizantropi ?…Ai rămas singur cu sfinții în bibliotecă și să nu arunci cu călimara după ei ?…

  28. polihronu says:

    „să nu arunci cu călimara după ei”

    Cum, apocrif, arunca Luther cu calimara dupa Diavolul, nu? 😉

  29. taranlogic says:

    „Exploatarea omului de către om.Umană,deci ? întreba în stilul lui inimitabil Stanislav Lec.Exploatarea spirituală de asemenea.Aparții unei onorabile tradiții de scârbire prin învecinare.

  30. polihronu says:

    Scirbire si extaz 🙂

  31. polihronu says:

    Jesus coming up with the best brand names for a contraceptive pill 😀 Si laudind tamiia 😉

  32. ibrian says:

    Contra amicului Poli, sensul cartii lui Liiceanu e sa faca bani pe seama fraierilor. La miez cartea nu depaseste ateismul unui Feuerbach, iar ce de obicei paltinisenii trateaza lumea cu o lehamite superioara.

  33. polihronu says:

    Dupa cum bine vezi, si din textul meu, si din comentarii, nu i-am uitat pacatele lui Liiceanu – acceptam oameni nedesavirsiti, ca noi, pe cruce 🙂 Cit despre bani pe seama fraierilor, ma intreb daca stiu vreo carte de teologie care sa nu se incadreze 😛

  34. R Jorg says:

    P: Biserica il paraziteaza pe Isus (cautind sa acumuleze, in numele Lui, un “capital de putere”), dar si Isus il paraziteaza pe Moise in goana dupa capital de legitimitate.
    Ce ai in vedere aici? Ambivalenta asta pare una inchipuita. In Isus, Biserica si Moise nu sunt deloc in conflict. Aceste tensiuni sunt produsul teologiei protestante tarzii.

  35. polihronu says:

    Subiectul asta merita discutat (in contextul lui Liiceanu) mai amplu – ma gindeam sa scriu in viitor o postare despre asta. Ma poti astepta?

  36. mariusandy says:

    Poli
    Nu me(z)cla ma fascinează la tine
    So…
    go for it!
    I mean it!
    crítica ta la Liiceanu… este interesantă

  37. polihronu says:

    Punctele tale de suspensie ma… fascineaza 🙂

  38. polihronu says:

    În paranteză fie spus, aș fi preferat ca unul dintre ei să scrie, cu solida competență de care dispune, un ‘Iisus al lui’, decît să pună pe piață 300 de pagini despre Donald Trump…” Punct ochit, punct lovit.

  39. Bogdan Vodita says:

    Inregistrarea emsiunii de la TVR – Garantat 100% (Despre Isus, Biserică, credinţă, discernământ, libertate de opinie, despre atmosfera spaţiului nostru public şi despre nevoia de dialog real, duminică, 7 iunie, de la ora 23.00, la TVR 1. Invitatul lui Cătălin Ştefănescu a fost scriitorul Gabriel Liiceanu.) Linkul videoului – https://www.tvrplus.ro/emisiuni/garantat-100-47-0

  40. Bogdan Vodita says:

    „…Isus este in-uman. De fapt, intruparea lui nu s-a facut pana la capat. Carnea la el nu e decat loc al suferintei finale, nu al placerii, nu al poftei, nu al infranarii, nu al dorului, nu al invidiei, nu al luptei cu pacatele, caci el nu are pacate. Isus nu are *constiinta morala*, nu are caracter, e dincolo de el. E *omul perfect* care, perfect fiind, nu mai e om. Isus a intrat in lume ca izvor al moralitatii, nu ca fiinta morala. Utopia de a intrupa desavarsirea!” Isus al meu, pag. 88.

  41. polihronu says:

    Si, inrudit in oglinda cu pasajul asta, silogismul diavolesc dupa care va trimiteam (p. 243):

    Oamenii sunt cazuti, deci rai si plini de pacate.
    Prin Isus, Dumnezeu s-a facut om.
    Deci Dumnezeu, prin Isus, e cazut, rau si plin de pacate. Iar daca nu e, nu s-a facut om.

  42. bazinga says:

    Wow, sa numim sofismele gogonate (si vechi de cand lumea) silogisme delicioase.
    Isus al lui Liiceanu e un trans-umanist care nu stie cine ii e aproapele.
    Cat despre oxigen, polihronu trage vanturi si le numeste Duh.

  43. polihronu says:

    „vanturi si le numeste Duh”

    Absolut. Cum altfel sa ajung si eu in buricu’ tirgului? 🙂

  44. polihronu says:

    Si articolul lui Baconschi (“Captivitatea babilonica”) e un soi de recenzie – orbita de egoismul haruitului.

  45. polihronu says:

    O recenzie pe muchia dintre credinta si bun-gust, din zona civilizatoare a bisericii romanesti.

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: