Gabriel, frate de cruce

Situata cumva in continuarea a doua carti anterioare – Nebunia de a gandi cu mintea ta si Asteptand o alta omenireIsus al meu ne opreste insistent in frumoasa intersectie a adevarului cu binele. “Dumnezeu si Isus nu sunt decat personaje intr-o capodopera a spiritului uman.” “Ca sa poti face cu-adevarat hermeneutica Bibliei, [trebuie] sa nu crezi, ca un copil mare, in mitul ei.” “Dumnezeu e… in buna intilnire cu celalalt.” La rascrucea asta de drumuri deplingem “mintile adanc avariate” ale celor care rateaza simburele etic tainuit de coaja epica, mitologica a crestinismului. Pentru ca “important nu e daca Dumnezeu exista, ci daca dialogul nostru cu fantasma lui e profitabil pentru noi”.

Ca sa-l incifreze pe Isus-ul sau “marmoreean”, dezghiocat din zorzonul povestii, Liiceanu recurge la definitia de sine a lui Socrate (din Theaitetos) ca om a-topṓ-tatos – fara-de-loc in lume, extrem de ciudat, bizar sau, cu un termen drag mie, excentric. Anomalia reprezentata de Isus (ca om desavirsit) tinde sa se prabuseasca – are dreptate Liiceanu – in aporia surprinsa delicios in carte in (cautati-l!) “syllogismus diaboli”. Or, exact in asta consta exceptionalismul socratic – in curajul de a-i pune pe oameni in incurcatura (cum traduce Andrei Cornea textul platonic), de a-i inchide in aporie (confuzie, mirare, deruta). Pentru ca arta socratica de mosit idei (maieutica) nu-si refuza cruzimea de arunca la gunoi rebuturile – idolii (iluzia, fantasma, vagabondajul gratuit al ratiunii dezlegate de constringerile adevarului – “paralogismul baroc al dogmei”). 

Credinta, s-ar putea spune, e iesirea lasa din aporie – investitia emotionala intr-un raspuns arbitrar la o chestiune indecidabila. E refuzul fudul al “ascezei epistemologice” pe care ne-o impune dragostea de adevar. Liiceanu ilustreaza sofistica credintei chiar si cu nume populare sau dragi – crestinismul esentializat al lui C.S. Lewis si angelologia lui Andrei Plesu. Credinta ar trebui mai degraba “sa ramana in ceata prelucrarii personale a intrebarilor, sperantelor si angoaselor fiecaruia dintre noi”. Nu pot decit sa-i urez si lui Gabriel Liiceanu bun venit pe cruce!

Dar, pentru ca tot sintem la capitolul patimi, hai sa trecem in revista si citeva dintre ezitarile cartii. Scrie Liiceanu: “Bisericile n-au purtat in general lupte pe tema valorilor cardinale ale umanismului crestin, ci mai cu seama pe tema dogmei de sorginte mitologica.” Se corecteaza imediat, pomenind exceptiile donatismului si a Reformei. Nu era cazul. Condamnarea donatismelor e tocmai apararea dreptului ilicit de a face dogmatica in raspar cu etica – dreptul povestii de a batjocori si persecuta adevarul. Iar aceasta lupta e lupta de capatii si dintotdeauna a Bisericii. Un curent restaurationist (nume impropriu, de vreme ce vrea sa reia revolutia etica a evangheliilor) – in care putem, fara probleme, incadra si multe ateisme – bintuie istoria crestinismului.

Sint probleme si in conceptualizarea “libertatii non-gravitationale” ca monopol divin. Avem kenoza, auto-limitare divina – ne spune un Jürgen Moltmann – chiar in actul creatiei, iar von Balthasar (pomenit chiar de Liiceanu) vorbeste despre “kenoza eterna” din interiorul “trinitatii imanente”. Fenomenologic, subiectul (chiar si subiectul divin) e imposibil in afara limitarii (a gravitatiei). Iar Genesa 1 sugereaza o inevitabila pluralitate in Dumnezeu.

Apoi, avem o tradarea a eticii seamanului chiar in Biblie – in sciziunea dintre Vechiul si Noul Legamint. Crestinismul are, in Isus insusi, o relatie ambivalenta cu propria evreitate (antisemitismul nu e un copil din flori al evangheliei). Biserica il paraziteaza pe Isus (cautind sa acumuleze, in numele Lui, un “capital de putere”), dar si Isus il paraziteaza pe Moise in goana dupa capital de legitimitate.

Cind pune plusurile si minusurile crestinismului in balanta, Liiceanu il lauda pentru productia artistica. Dar nu exista nicio linie directa, univoca si ineluctabila intre crestinism si istoria arhitecturii, a muzicii, a sculpturii si picturii (cu alte cuvinte, nu stiu sa deosebesc arta crestina altfel decit sub raportul continutului mitologic). Chiar si sub aspect moral, pe masura ce se coace in noi, modelul hristic e depasit – Isus n-a condamnat niciunde sclavia sau abuzul de minori. Nici n-a laudat libertatea de constiinta (Liiceanu identifica corect “crima contra spiritului” – “cenzura constanta a libertatii gandirii” – ca adevaratul pacat impotriva Duhului Sfint).

Sint de acord ca putem detecta in valorile umanismului “adierea fundamentului transcendent” – insa numai daca admitem si ca nu poti fi latin daca n-ai supt din tita lupoaicei capitoline. La fel, Dumnezeu e “conditia de posibilitate a binelui” – doar daca realizam ca si raul isi are temeiul in El. Pentru ca Dumnezeu e primul personaj biblic care se caieste. Asa cum Liiceanu il prefera pe Isus lui Yahweh (pe urmele simpaticului Marcion), si eu prefer prima venire a lui Isus celei de-a doua. Pentru ca moartea lui Dumnezeu e, intr-adevar, iesirea din scena a maestrului care si-a vazut discipolii maturi (si, de ce nu, o binemeritata sabatizare). Iar omul copt n-are nevoie de baile de singe ale Apocalipsei pentru ca sa paseasca, liber, dincolo de bine si rau.

51 Responses to Gabriel, frate de cruce

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: