Zbor în bătaia săgeții (pars fecunda)

Am vrut de fapt să scriu despre păcatul de neiertat al creștinismului – înfierarea poftei ochilor (pe care Augustin o înțelege și ca libido noscendi, înjurînd-o ca venenum curiositatis). Dar Duhul bate oriîncotro vrea; și încurcate sînt căile Domnului. Așa că am sfîrșit – vorba vine, căci orice lectură deschide posibilitatea altor lecturi, într-un labirint fără ieșire – citind Viața și Opera lui Cristian Tudor Popescu. Mă atrăsese talentul lui de documentarist al argoului macariopolitan. Dar, în mijlocul distracției, m-am trezit aruncat – mirare!? – într-o problemă de hermeneutică.

Într-unul dintre texte, CTP se dedă pervers la o bucată de exegeză shakespeariană: vrea să rezolve misterul unei ziceri hamletiene despre încadrarea psihismului în roza vînturilor. Pentru asta apelează fermecat la – tam-tam – I Ching. Îi iese așa de bine pasiența – se potrivește atît de bine interpretarea cu textul – că uită să se întrebe cum dracu’ ar fi putut Marele Will, oricît de mare, să se familiarizeze cu vechile doctrine chinezești decenii înainte de prima apariție occidentală a celebrelor trigrame (iezuiții, bată-i vina!). Cei care se chinuie, în același punct al operei, să-l facă pe Shakespeare militant în revoluția coperniciană au măcar avantajul posibilității cronologice (și al unei oarecare vecinătăți geografice). CTP dă voios cu mașina timpului în baltă. 

Episodul ăsta de jubilație întreruptă mi-a amintit de o altă tîmpenie protocronistă (cum bine i-a zis Laszlo Alexandru) – cartea lui Horia-Roman Patapievici despre topologia universului dantesc (Ochii Beatricei). Pe scurt, fizicianul nostru specialist în apărarea fibrei creștine a Europei sugerează (cum au făcut vreo doi și înaintea lui) că lumea imaginată de Dante în Comedìa e de forma unei hipersefere (echivalentul cvadridimensional al sferei, care e echivalentul tridimensional al cercului, care e echivalentul bidimensional al intervalului). Iar această performanță geometrică s-ar datora tocmai cultivării unui mod de gîndire (metafizicalismul grec botezat în întunericul creștin) căruia modernitatea i-ar fi pus cruce.

HRP se înșală pe toate planurile. Universul Comediei nu-i deloc musai glomic. Dante nu se citește cu Schweikart, Lobacevski, Bolyai, Riemann și Gauss pe masă (ci cu Virgiliu și Bernard de Clairvaux, la care adăugați cam totul, de la Homer la Toma și Bonaventura). Iar crucile nu-s niciodată definitive (cu atît mai puțin cînd sînt fictive). Modernitatea n-a tras niciun tren de gînduri pe linie moartă. Ne-a arătat doar că diferența dintre știință și artă nu e de neglijat. Dumnezeu e, ca cerul lui Dante, un obiect de artă.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

LOOPING

e vremea să mă împac
cu gîndul că am dintele în
sînge că mă cheamă mai tare 
prada din zare decît pajiştea
de sub picioare că singur prieten 
mi-e sufletul feroce vreau
să scap de teama de-a fi lup 

Asta e și lecția Comediei – că, pentru a-ți găsi întreg adimensionalul centru, trebuie să mergi mereu spre orizont. Doar întorcîndu-te în tine, trecut prin cercul lumii, te poți descoperi. Dante (căruia, apropo, îi sărbătorim tot anul viitor 700 de ani de la moarte) își sfîrșește, transumanizat, pelerinajul cu privirea înfiptă în Dumnezeu („presunsi / ficcar lo viso per la luce etterna”). Îl răzbună astfel pe Vanni Fucci, pe care îl lăsase în iad înlănțuit laocoonic cu degetele mijlocii înălțate sfidător spre Dumnezeu („le mani alzò con amendue le fiche”).