Ambulacru

O bună parte a distracției mele din ultimul an a fost vînarea de precedent. Chiar n-a mai tradus nimeni coresian evangheliile înainte de mijlocul secolului al XVI-lea? Să fie estomparea creștină a Israelului o inovație românească? Ei bine, oricît m-am uitat eu în cotloanele internetului, n-am găsit încă urma antemergătorului lui Coresi. Am căutat, în mare, în două maniere distincte: fie diacronic, ancorat geografic în sud-estul european, fie sincronic, întinzîndu-mă oriunde ar fi fost rost de precedent slavon sau creativitate la abandonarea limbilor cultice ale evului de mijloc. Așa se face că am răsfoit virtual manuscrise sau incunabule cu evanghelii armene, gotice, albaneze, ungurești, cehești, provensale, englezești, nemțești, sinaitice, ucrainene etc. Nimeni nu scrie „creștini” în loc de „Israel”. Investigația mea nu are însă cum să fie exhaustivă. Poate va apărea în viitor, mai ales dacă extindem perimetrul sondării la literaturile liturgice sau parenetice, și precedentul.

Nu e deocamdată exclus ca Coresi să fie cap de mîndră serie. Asta nu înseamnă că îl citesc într-o cheie neapărat sinistră. Aș putea, de exemplu, socoti norocoasă teologic improvizația lui abracadabrantă pentru sărbătoarea corturilor din Ioan 7 – ritualul de la templul lui Irod includea niște libații (vezi și fundalul apocaliptic din Ezechiel 47). Ceea ce nu e deloc traducere la Coresi ar putea deveni în mîinile mele botezate cu Duh o splendidă teologemă. Sau, invers, faptul că numește templul de la Ierusalim „biserică” ar putea fi o armă redutabilă în arsenalul polemic al ateului atent la continuitatea dintre paradigma levitică a sacrului și cultul creștin. Așa cum scriam aici, reînvierea catapetesmei este (alături de antisemitism) cel mai antihristic lucru din istoria creștinismului. Isus trebuie încă să moară, pentru că sînt încă mahrame de căzut de pe ochi.

Apropo. Așa cum eisegeza lui Ilarion e de fapt o manevră hermeneutică paulină (vezi Romani 9, Galateni 4, dar și, pentru contaminare, Iacov 2 sau Evrei 11), și etimologia falsă a Israelului ca „văzător de Dumnezeu” vine din pana unui evreu – Filon din Alexandria. E totuși un adevăr istoric ineluctabil: antisemitismul creștin are rădăcini evreiești. E uluitor cîtă cerneală și sînge am vărsat certîndu-ne, în marginea unui mit, despre cine are de fapt ochi pentru Dumnezeu. Dacă pe Platon nu-l mai luăm în serios cînd ne spune că anthropos înseamnă ἀναθρῶν ἃ ὄπωπε („cel ce se uită cu băgare de seamă la ceea ce vede”), e cazul să lăsăm și mituri ceva mai dragi să dea ortul popii. Și iudaisme, și creștinisme au încă a deprinde estimarea justă a eroilor credinței. Niciunul dintre Părinți nu are ultimul cuvînt cînd vine vorba de Părinte. Putem face teologie mai bine și decît Pavel, și decît Augustin, și decît Gură de Aur, și decît Grigore cel Mare, și decît Toma sau Teofilact, Luther sau Calvin, Barth sau Bultmann. Avem datoria să facem teologie mai bine decît oricare dintre ei. Doar așa îi călcăm pe urme eluzivului Isus – marele teolog evreu, destrămătorul.

De altfel, Coresi nu are nicidecum monopol pe teologia românească a veacului. Codicele Bratul are la Matei 8:10 „nice în israili atîta credință n-amu aflatu”. Iar același pasaj e corectat de mînă chiar în exemplarul din tipăritura coresiană pe care l-am citit eu (BRV10 de la Cluj). Evangheliarul slavo-român de la Sibiu scrie „i(zra)il” peste tot pe unde Coresi are „creștini” (interesant însă, are „minciunoș(i) creștin(i)” la Matei 24:24, ceea ce nu e departe de „pseudohristoșii” din original). Iar, la încheierea secolului de traduceri biblice din păcătosul intermediar slavonesc, Noul Testament de la Bălgrad va impune soluții infinit mai juste (aproape peste tot – încă nu știe ce să facă cu „gazofilachiia” din Ioan 8:20, de pildă). Fanarioții (bisericile românești s-au fanariotizat cu mult înaintea statelor românești) au contribuit și ei masiv la îmbunătățirea școlarizării cadrelor ecleziale. Ceea ce nu înseamnă că vocea lui Coresi a dispărut din sobor.

Anticipîndu-l stilistic pe Arghezi, ba chiar pe Foarță (apud Manolescu), mitropolitul Dosoftei nostrifică (cum bine remarcă Eugen Negrici) marea poezie a psalmilor. Printre altele, introduce și el creștinii în textul biblic – de data asta, poate mai remarcabil, în plin Vechi Legămînt. Și (am verificat) nu pe urmele modelului liric polonez al lui Jan Kochanowski, ci din proprie inițiativă (adică pe urmele ideologice ale lui Coresi al nostru). În Psaltirea în versuri (nu și în cea prozaică, literalistă) citim cum „În veci este Domnul de împărățește, / Slava lui și cinstea nu să obîrșește. / Păgînii să pieie din svînta lui țară, / Să nu mai rădice în creștini ocară” (n-o să vă obosesc cu numărătoarea abstrusă a psalmilor, dar o să precizez locurile unde creștinii ocultează Israelul din original). Sau: „Că să poticniră de să răsturnară / Toț pizmașii noștri, călări și din cară. / Iară noi, creștinii, stăm fără cădere, / C-am făcut izbîndă cu a ta putere.” Și: „Și să izbăvești creștinătatea, / Iușiurîndu-i toată greutatea” (Israel dispare).

Sau: „Mîncînd pre creștinii ca pre nește pîine.” Și: „din Sion să vie / În creștinătate a ta-mpărățîie” (Israel dispare). Și: „Cu creștinătatea să te proslăvască” (Israel dispare). Sau: „Și suind în ceri să-ț crească / Slava-n țara creștinească” (aici e „tot pămîntul” în original – rima servește bine imperialismul creștin). Sau: „Tot soborul creștinesc.” Sau: „Să-ț cînte creștinii cu prea cuviință. / Cînd de preste núori, Doamne, ti-i ivi-te / Minunat cu svinții ce ti-i pogori-te / În creștinătate, și să ne dai sîlă, / Domnul lui Izráil, cu svînta ta milă” (prima dată, creștinii acoperă „regatele pămîntului”; a doua oară, Israel dispare – sfinții care îl însoțesc pe zeu sînt, probabil, cei din cerul creștin; toate astea în buna vecinătate a „Domnului lui Izrail” – „sîla” e putere). Sau: „Și cu noi creștinii milă îț vei face.” Sau: „S-or spune din tine-n fală toț creștinii” (Sionul dispare). Sau: „Să-ț priveghe creștinul cît poate” (Israel dispare). Și, în fine: „Că zidește Ierusalimul, / Ca să bage-ntr-îns pre tot creștinul, / Și pre tot Izrailul să strîngă, / Să petreacă-ntr-îns fără de tîngă” (Israelul dispare și nu dispare).

Anticatastaza lui Dosoftei e cît de cît generoasă. Dar e clar că mitropolitul nostru are nu doar licență poetică, ci și substanțiale libertăți teologice. Psalmii ebraici sînt despre „dumnezăirea și omenirea” lui Hristos, și „de toată sfînta Besearică”. De altfel, se exersează din cînd în cînd și întru erminie (învățase, ne spune chiar el în introducere, principiile clasice ale exegezei patristice de la cel care avea să devină tizul său, patriarhul ierusalemitan „Dosothei” al II-lea). Are o tîlcovenie în care explică frumos că „fiii lui dumnezău sînt creștinii, ori din leagea noaă, ori din leagea veache” (versurile din paragrafele anterioare le-am luat, convenabil, de pe Wikisource – au ortografia normalizată și majuscule pe unde mitropolitul nu folosește). Sau: „chedrii Livanului sînt creștinii”. De ce? Pentru „că-n sfînta besearică să arde tămîia, și creștinii ca și chedrii o aduc lui dumnezău”. Pe Dumnezeu îl vezi cel mai bine prin fum, crede încă – antihristic – Dosoftei.

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: