Mai mare decât Dumnezeu e nevoia de dumnezeu
26 februarie 2023 7 comentarii
Nu a fost bine ca omul să fie singur și Dumnezeu i-a dat un ajutor potrivit. O fantomă. În care se regăsește, din el dar nu e el.
Apoi li s-au deschis ochii și au văzut.
Din nou fantoma. Bântuiți de decizii care le aparțin. De incertitudine pentru că nu mai picură din Adevăr.
Suntem bântuiți de ceea ce nu suntem noi. Bântuiți de interpretare. A celorlalți și celorlalte lucruri.
Ce ne sperie nu e că nu conștientizăm asta ci că ne găsim copleșiți din a decide ceva singuri. Astfel e mai ușor cu existența pitiți în spatele lui Dumnezeu.
De când am deschis ochii că suntem dar nu suntem singuri, e complicat. Ușor era în pântecele Evei. Și mai ușor era una cu Dumnezeu, când nu eram.
Diavolul este în detalii și să ne păzească Dumnezeu să ne ferim de ele.
Și credincioșii plătesc bir postmodernismului când afirmă pe Dumnezeu de frica paraliziei incertitudinii în lipsa unui dumnezeu.
Închinare la idoli e și că „mai mare decât dumnezeu e Nevoia de dumnezeu”.
oxigen2 
Amin!
Dumnezeu este numele nevoii de Dumnezeu. Sau, în termeni cărtărescieni, Dumnezeu e însăși „adicția disperată a dumnezeirii”.
„Și credincioșii plătesc bir postmodernismului când afirmă pe Dumnezeu de frica paraliziei incertitudinii în lipsa unui dumnezeu.”
Cunosc atei care fac acelashi lucru cu stiinta: de frica incertitudinii se refugieaza in stiinta crezand ca stiinta le ofera certitudini.Ceea ce uita dumnealor e faptul ca stiinta are la baza tocmai principiul incertitudinii:
„The uncertainty principle implies that it is in general not possible to predict the value of a quantity with arbitrary certainty, even if all initial conditions are specified.”
https://en.m.wikipedia.org/wiki/Uncertainty_principle
”Nu a fost bine ca omul să fie singur și Dumnezeu i-a dat un ajutor potrivit. O fantomă. În care se regăsește, din el dar nu e el.”
Iar de fantoma nu poate scapa pentru ca e parte din el.Il bantuie constant si ii da iluzia ca e reala si moare odata cu el. Odata deschisi ochii incertitudinii, a vazut ca fantoma era la fel de goala pe dinafara ca si el.Toate interpretarile sunt fantomatice,adica iti dau initial ,iluzia certitudinii de care te agati pana cand descoperi ca sunt iluzii..ca dupa aia sa renunti la iluzii si sa incepi sa te agati de….alte iluzii ,pe care temporar le consideri certitudini pana cand realizezi din nou ca ai fost inselat de fantoma.Miscarea oscilatorie, certitudine-incertitudine, continua pana cand mori… odata cu iluziile .Practic, suntem niste meta-modernisti care vaneaza toata viata himere.
Cum ar spune un meta-modern:
„Metamodernism oscillates between a modern enthusiasm and a postmodern irony, between hope and melancholy, between naiveté and knowingness, empathy and apathy, unity and plurality, totality and fragmentation, purity and ambiguity.”
Timotheus Vermeulen, Cultural Theorist.
https://nesslabs.com/metamodernism#:~:text=%E2%80%9CMetamodernism%20oscillates%20between%20a%20modern,fragmentation%2C%20purity%20and%20ambiguity.%E2%80%9D
Ceva amuzant legat de ” forta vitala”:
Dovada ca Max Plank a fost un geniu de acelasi calibru cu Einstein:
„Cunosc atei care fac acelashi lucru cu stiinta: de frica incertitudinii se refugieaza in stiinta crezand ca stiinta le ofera certitudini.Ceea ce uita dumnealor e faptul ca stiinta are la baza tocmai principiul incertitudinii:”
Similar cu logica și matematica unde sursa incertitudinii e în imposibilitatea demonstrației tuturor propozițiilor.
Am avut cateva scurtcircuite până să internalizez că la capătul post-structuralismului se află același paradox. Asta fiind nicidecum un reproș. În cele din urmă PS doar enunță paradoxul și descrie problema (realitatea?) în care ne aflăm.
De aici oarecum își trag rădăcina și reproșurile post-structuralismului: că nu este o teorie, nu oferă soluții, este negativ. Dar nu poate altfel pentru că este însăși descrierea paradoxului că nu putem ști/demonstra pe deplin. În mod absolut. În sensul unui sistem formal suficient de complex, complet și coerent. Completul mereu ne va scăpa din cauza referinței către sine și regresiei infinite care rezultă.
Sau pe limba PS: nu e tocmai gest de violență să ceri paradoxului soluția? 🙂
Practic putem cunoaște câte ceva dar în cele din urmă e necesar să rămână totul sub umbra îndoielii. Sub umbra corecției. Sau ideal a autocorecției vorba lui polihronu.
Acum.. cum să ai certitudinea că îți păstrezi incertitudinea? Păstrându-ți incertitudinea. Ai certitudine prin incertitudine.
A=!A. Sublim.