Să fugim dar

V-ați întrebat vreodată de ce numim bijuteriile deconstructiviste scrise de Bach „fugi”? E acolo o voce, un motiv, o mișcare ce invocă imitație, emulație, cinegetică. Un mănunchi de voci care se fugăresc una pe alta. Dar e mai mult. E groaza vocii de monotonie, eliberarea glasului de vibrația unică, anularea indistincției în beția melismei. Pluralitatea aiuritoare a fugii e cuprinsă în însuși motivul inițial, în eclozarea originală, în palpitul inconturnabil al vocii ce se caută pe sine. Al ieșirii în timp. Fuga e deriva înfirită a sensului. E motorul libertății noastre.

E în psihiatrie splendid numita fugă disociativă. Povestea o poate lua pe arătură. Dar sîmburele fugal ce poate înflori în luxurianța patologiei psihiatrice e însăși conștiința de sine – însăilarea de sine, rostirea de sine, construcția de sine. Cu fiecare afirmare de sine sinele se deconstruiește. Interpretarea corectă nu e mai puțin fugace decît cea eronată. Căutîndu-ne, ne pierdem. Adunîndu-ne, ne irosim. Fugind, ne eliberăm.

Maieutica, știți bine, e moșirea – eliberarea pruncului de mamă și a mamei de durerile facerii. Și e rudă bună cu mania – profeția, psihiatria. Eliberarea sinelui de sine. Și, cu niște mijlocire maghiară (e încă tulbure povestea), cu însăși mântuirea. Fuga sufletului din carne. A cărnii către Dumnezeu. A lui Dumnezeu de Sine.